Autor: Andrea Dimofte

Cuvinte: Ioana Negoescu
Ilustrație: Doina Titanu
Mai 2024

Când Andrei Borțun visează, o face în așa fel încât visul lui să aibă impact. De asta nu-i de mirare că, atunci când antreprenorul s-a gândit la un eveniment de design în București, și-a imaginat un festival mare, unul care ar putea fi „preluat de oraș”, îmbrățișat și condus de locuitorii lui. Visul i s-a îndeplinit și merge mai departe, sub forma celei de-a 12-a ediții Romanian Design Week (RDW), cunoscut și ca „festivalul multidisciplinar dedicat industriilor creative din România”. Pentru Andrei, ediția de anul acesta nu e doar o ocazie de a aduce împreună talentele din domeniu, ci și de a „debloca” potențialul capitalei, îndemnându-ne la reflecție și întrebându-ne pe toți (vizitatori, creatori, localnici sau străini): de ce anume e nevoie pentru ca un oraș să fie cu adevărat DESCHIS? Haideți să aflăm împreună cum a ajuns Andrei să se întrebe asta, cum „Unlock the City” a devenit tema ediției și cum a evoluat festivalul de când l-a fondat, în urmă cu mai bine de un deceniu.

Încă din 1998, Andrei a fost la cârma cunoscutelor evenimente creative precum AdPrint Festival, ADOOR, EFFIE, Internetics sau Art Directors Club. Motivat de dorința de a crea un eveniment cu un impact și mai mare, și-a imaginat un proiect care să unească diferite industrii creative, care să implice comunități mari și să aibă un efect real în societate și economie. Așa s-a născut, în 2012, RDW – un festival gândit să aducă la un loc designeri și arhitecți talentați, într-o comunitate vibrantă și interconectată, gata să inspire și să inoveze. Dorința lui a venit la pachet cu o nevoie profundă de a conecta oameni talentați cu organizațiile și, încă de la prima ediție, festivalul a adus mințile creative la un loc, oferindu-le un spațiu unde să-și împărtășească visurile, dar și provocările. Prietenia lor nu doar că a transformat modul în care se pot bucura de realizări, dar i-a și încurajat să colaboreze pentru rezolvarea problemelor, să găsească soluții împreună și să ducă creativitatea la un alt nivel. 

„RDW a fost atunci privit cu multă curiozitate: unii, deja interesați și cunoscători, apreciau faptul că pot vedea și descoperi proiecte și organizații despre care nu aflaseră încă, iar alții se uitau la ceea ce se întâmpla ca la un OZN”, ne spune Andrei.

Dar ce înseamnă RDW, pe scurt? Este suma unor expoziții, evenimente, instalații, conferințe sau petreceri, toate având ca numitor comun designul (de produs, grafic, vestimentar) sau arhitectura. Ediția de anul acesta, cu tema „Unlock the City”, aduce publicului mai multe noutăți. Pe lângă RDW Exhibition, care prezintă cele mai vizionare proiecte de arhitectură, design, modă sau ilustrație, sunt promovate mințile creative din noua generație, prin intermediul RDW Young Design. Pentru cât mai mult conținut relevant internațional, festivalul prezintă unele dintre cele mai importante proiecte din mai multe țări europene, prin secțiunea RDW Design Flags. Așadar, nu doar inițiativele locale sunt puse în lumină. De asemenea, în RDW Concept Store, vizitatorii vor regăsi obiecte realizate atât de designeri români, cât și internaționali. Tot anul acesta s-a dezvoltat și conceptul RDW Talks, desfășurat anul trecut printr-o serie de podcast-uri, dar care acum pune accentul pe întâlnirea față în față a publicului cu creativi vizionari din întreaga lume. 

În plus, fiecare clădire în care se desfășoară activitățile a fost aleasă cu grijă pentru a reflecta diversitatea și potențialul creativ al orașului. Anul acesta este rândul fostului restaurant CINA, un simbol al Bucureștiului, o clădire construită în 1907 și devenită monument istoric. CINA deschide conversația despre acele locuri sau zone din oraș care trebuie deblocate pentru a aduce Bucureștiului strălucire și prestigiu – și probabil niciun alt loc al orașului nu ar fi fost mai potrivit pentru tema festivalului de anul acesta. Dar, până la urmă, ce înseamnă cu adevărat „Unlock the City”? Ca să putem surprinde esența conceptului și să aflăm cum arată un oraș deschis, le-am pus această întrebare unora dintre expozanții festivalului și i-am rugat să ne spună cum se aplică unui oraș ca Bucureștiul. 

Ioana Ciolacu, designer de modă: „În sine, ideea că orașul este închis și trebuie deschis sau deblocat este o direcție pe care o susțin în totalitate. Pentru a deschide un oraș, este nevoie nu doar de o intenție și un plan, ci și de constanta aplicare a acestei idei. A deschide un oraș înseamnă să fii atent la naturalețea habitatului și a locuitorilor, a cutumelor, a dinamicii, a tipologiei, dar și să lucrezi activ la a ridica standardul locuirii și al vieții.”

Anca Dragu, artist ceramist, designer și fondator al brandului Una ca Luna: „<<Unlock the City>> înseamnă activarea locurilor creative din București. Este un eveniment complex care permite atelierelor, studiourilor de design, arhitectură, modă, ceramică și altele – să-și deschidă ușile către public și să interacționeze cu el prin intermediul workshopurilor. Expozițiile de la CINA, curatoriate de profesioniști din domeniu, s-au dezvoltat și sunt urmărite atât de comunitatea locală, cât și internațională. Aici se pot vedea cele mai bune proiecte noi din domeniile creative. Bucureștiul devine astfel un oraș cunoscut în Europa și pentru creativitate și inovație. Ca participant și expozant la Romanian Design Week încă de la primele ediții, pot spune că festivalul aduce în prim plan din ce în ce mai multe creații de calitate și oferă o platformă de conexiune între domeniile creative. <<Unlock the City>> face Bucureștiul să vibreze de creativitate.”

Oana Opriș, fondator Genuin – business-ul cu produse home&deco din in 100% european: „Încă de când am aplicat la call-ul de proiecte din RDW Exhibition, conceptul <<Unlock the City>> ne-a stârnit interesul prin ideea de co-creație a unui oraș mai prietenos. Pentru noi, tema ediției reprezinta modul în care ne imaginăm că ar trebui să fie Bucureștiul: 1) conectat cu natura și tradiția, pentru că asta ne face mai sănătoși și mai echilibrați (motiv pentru care folosim inul în produsele noastre); 2) împletit cu modernul, în timp ce protejăm mediul (motivul nostru de upcycling în designul de produs, cu textile reciclate); 3) plin de culoare și inedit (la fel ca ilustrațiile Anei Bănică, pe care le-am brodat cu grijă și drag pe pernele create și pe care le vom prezenta la eveniment). Credem cu tărie că dialogul, expunerea și creativitatea acestei ediții pot crea conversații cu sens, ce mișcă orașul în direcția bună și-l dezvoltă pe multiple straturi.”

Andrei Borțun, fondator Romanian Design Week: „Am visat dintotdeauna ca festivalul să fie preluat de oraș și să pierdem controlul lui. Așa am ajuns și la tema de anul acesta, prin care ne dorim ca oamenii să exploreze orașul și să se împrietenească mai mult cu el, prin design, inovație și creativitate. Noi contribuim la asta atât prin readucerea la viață a clădirii CINA, cât și prin toate spațiile expoziționale deschise sau promovate de-a lungul timpului de RDW: Combinatul Fondului Plastic sau Piața Amzei fiind două exemple relevante, care sunt în prezent 100% ocupate până la sfârșitul anului de artiști sau organizații ce altfel nu aveau unde să-și producă diverse show-uri. Pentru a deschide Bucureștiul, cred că e nevoie să folosim tot ceea ce are el mai frumos, mai bun, mai deștept, mai creativ. Nu să AJUTĂM, ci să FOLOSIM. Mă refer la societatea civilă, specialiști, instituții culturale, mediul academic, investitori și antreprenori etc. Pentru a fi folosiți, este nevoie de obiective și strategii de implementare și urmărire. Și dincolo de bugete, spații, facilități diverse, este nevoie de mai multă colaborare între organizații și instituții și de mai mult implicare a cetățenilor acestui oraș”

În final, l-am întrebat pe Andrei ce a învățat după atât de multe ediții RDW: „După 12 ediții ale festivalului, am realizat că partenerii pe termen lung sunt esențiali, dar trebuie să le oferi la schimb înțelegere, atât lor, cât și tuturor celor implicați în relația de colaborare și, de multe ori, ajută să faci chiar mai mult decât ai promis. Am realizat cât de mare e nevoia de apartenență a oamenilor, indiferent că e vorba de un proiect amplu, o rețea, o mișcare, un grup sau o gașcă și, în același timp, că echipa din care faci parte trebuie să fie una solidă, funcțională și construită în timp. Am lăsat la urmă ce e mai important: să fii flexibil și să cauți mai degrabă sustenabilitatea unui proiect decât dimensiunea scenei sau numărul reflectoarelor. Apoi, să nu uiți să te întrebi cât mai des și cât mai sincer de ce faci unele lucruri, dincolo de propria reputație sau creștere a veniturilor”.

Bucureștiul e un oraș cu mult potențial, iar evenimentele ca RDW sunt cele care îl fac să devină mai iubit de locuitori. Și anul acesta, timp de zece zile, orașul se transformă și totul prinde viață prin sutele de evenimente și activități ce se petrec concomitent. E momentul oamenilor, care explorează străzile mergând de la o locație la alta, îndrăznesc să intre în curțile sau în interiorul business-urilor creative și care descoperă clădiri uitate și readuse la viață.

Dacă ești din București (sau se întâmplă să-l vizitezi zilele acestea), atunci te invit să vii alături de noi și să fii unul dintre cei care „preiau orașul” și descoperă tot ce are el mai bun și creativ de oferit. Iar dacă ești din alt colț frumos al României sau al lumii, atunci te întreb cu multă curiozitate: pentru tine cum arată un oraș deschis? 

Cuvinte și Fotografii: Mihnea Turcu
Mai 2024

Aveam cu puțin peste 5 ani atunci când bunica m-a dus pentru prima oară la biserica într-o noapte. Ne-am îmbrăcat frumos și am luat-o la pas pe ulițele pline cu noroi amestecat cu flori albe din copacii înfloriți. Afară era întuneric, iar clopotele care se auzeau la început pierdute în depărtare, apoi din ce în ce mai tare, ne dădeau de înțeles că ne apropiem. Curtea bisericii era deja plină de oameni veniți din tot satul, iar faptul că se vorbea aproape în șoaptă te lăsa să crezi că ceva magic avea să se întâmple. Ca și cum cineva ne-ar fi făcut un semn, cu puțin înainte de miezul nopții am început să intrăm cu toții în biserică, iar imediat de după ușa de lemn mare și înaltă bunica mi-a cumpărat o lumânare pe care mi-a spus să o păstrez, să nu o aprind încă. Era Noaptea de Înviere, momentul de culme din întreaga sărbătoare a Paștelui ortodox. 

Povestea de mai sus se petrecea prin 1984, la începutul copilăriei mele în universul satului românesc, acolo unde credința și biserica vibrau adânc în inima comunității. M-am mutat apoi la oraș, iar adolescența, lispa bunicior, precum și a contextului m-au făcut să uit și să mă îndepărtez de acea lume și cultură rurală. 30 de ani mai târziu, cu aparatul de fotografiat în mână redescopeream oamenii, obiceiurile si tradițiile satului românesc. 

România nu este la fel dacă o străbați de la est spre vest si de la nord înspre sud. Natura, arhitectura caselor, dar mai ales fizionomiile oamenilor diferă de la o zonă la alta. Sunt la început diferențe vizuale, aparente, mai ușor sau mai greu de sesizat pentru ochiul unui călător, însă ele au și implicații adânci, profunde, conectate la structura și manifestarea credințelor și obiceiurilor din fiecare zonă. 

Percepută dinăuntru, în intimitatea ei, viața rurală are un înțeles și un mister aparte, străns legată fiind de credință, de natură, de timp și de rotirea anotimpurilor. Nu există un moment mai bun pentru a cunoaște satul românesc decăt atunci cînd acesta se pregatește de sărbătoare, iar dintre toate, cea mai intensă și profundă este Sărbătoarea Paștelui. 

Ar putea fi privită doar ca o manifestare a unor obiceiuri și dogme religioase. Însă privită în timp, în succesiunea secolelor, Sărbătoarea Paștelor primește o mult mai intensă semnificație, devenind, cel mai bine spus, o necesitate. Așezată la început de primavară, Săptămâna Mare poartă simbolul renașterii vieții interioare, al purificării sufletului și al unui nou început, lucruri care pentru țăranii români, în singurătatea lor cu natura, trebuie să înțelegem, le sunt absolut necesare. Cu iarna de acum în urmă, sentimentul unei vieți noi apare prin fiecare insectă și prin fiecare floare. 

Postul Paștelui începe cu 40 de zile înainte de ziua Paștelui, iar așa cum l-am perceput eu, el este conotația fizică a introspecției spirituale. Nu poate exista un nou început fără a face înainte o conștientizare a ceea ce a fost bine sau rău, trecută prin trup și urmată apoi de o mărturisire și de o curățare. 

In Săptămâna Mare biserici cu miros de lemn vechi se redeschid, iar de luni până vineri oamenii vin la slujbe în fiecare dimineața si în fiecare seară. Încăperile caselor se aerisesc și se împrospătează, grajdurile animalelor, ulițele și cimitirele sunt curățate și ele, iar haine albe de sărbătoare se spală si se lasă la uscat în căldura razelor de soare. Oameni și lucruri se mișcă într-un ritm din ce în ce mai perceptibil. În aer se simte cum toate se petrec și converg înspre un anumit moment, poate cel mai intens, Noaptea Învierii. 

Sărbătoarea Paștelui continuă cu prima, a doua și a treia zi de Paște, cu slujbe de sfințire în curțile bisericilor, dansuri, spectacole și o bucuroasă ieșire din lungul post. Pentru trecătorul grăbit atmosfera dintre oameni este una a zâmbetelor deschise, a curățeniei și a veseliei. Însă privită mai atent, odată cu Sărbătoarea Paștelui, după Noaptea Învierii, în aer plutește un sentiment de reînnoit, de apartenență la istorie, la locuri și la timp.     

Acum un an, în primăvara lui 2023, era o beznă totală pe ulițele satului din Maramureș în care alesesem să îmi petrec Noaptea de Înviere. Luasem cu ceva timp în urmă hotărârea ca de fiecare sărbătoare a Paștelui, acea noapte să mă găseasca pe rând, la câte una dintre bisericile vechi din satele Maramureșului. Sunt prea multe și prea deosebite pentru a nu le vedea cum prind viață în acea noapte. Cu o oră înainte de miezul nopții satul se simțea a fi gol, iar turla bisericii vechi de peste 500 de ani se proiecta ca o nălucă pe cerul înstelat. Cam pe când începeam să mă îndoiesc că acolo va avea loc vreo slujbă, am zărit aburul unei respirații apropiindu-se din depărtare. Era preotul, iar pentru că ajunsesem mai devreme, mă rugase să-l ajut turnând vin peste anafură, în pahare. Fără ca măcar să ne cunoaștem, simțeam că aparțin acelui loc; devenisem deja unul de-al lor. 

Între timp, în sunetele lungi ale clopotelor care se auzeau în noapte peste întregul sat, biserica se umpluse de oameni dinăuntru și până la poartă, toți îmbrăcați în costumele lor tradiționale. Se vorbea tot în șoaptă, însă parcă erau șoaptele unei așteptări îndelungi cu o nerăbdare trădată de ochii lor vii. La miezul nopții luminile se inchiseră iar tăcerea oamenilor deveni totuna cu lemnul bisericii. Dinspre altar se auzi vocea groasă si clară a preotului rostind îndemnul care dăinuie de secole “veniți de luați lumină…”. 

Din lumânare în lumânare lumina Paștelui își începu călătoria de la altar, prin biserică, spre curte, ajungând mai tîrziu până în fiecare casă. Chipuri și mâini sunt conturate în întuneric de lumina galbenă a lumânării, strălucirea ei fiind un simbol al faptului că știm de unde venim și încotro ne îndreptăm. Cu lumînările în mâini se iese apoi în curte, ferecându-se porțile bisericii în urma noastră. Alaiul înconjoară astfel de trei ori biserica pentru a se opri din nou la poarta ei unde preotul, simbol al arhanghelului bate pentru a i se deschide “porțile raiului”, într-un dialog cu vocea înfundată, simbol al diavolului. Întreaga scena reprezintă intrarea lui Iisus Hristos și biruirea lui în lumea iadului. Ușile bisericii se deschid larg apoi, slujba Învierii lui Isus continuând înăuntru. 

Acesta este momentul de vârf al întregii Sărbători a Paștelui, iar magia lui se regăsește dincolo de dogme, cărți sau religie, în nevoile sufletului și obiceiuri trasate astfel de secole. Timpul se oprește în loc parcă, iar prin poarta lui reușesc să aud vocea bunicii mele care într-o noapte de demult îmi punea o lumânare în mână, șoptindu-mi “nu o aprinde încă…” 

Cuvinte și Fotografii: Andrea Dimofte
Aprilie 2024

Te-ai întrebat vreodată cum este să fii nevăzător? Cum ai reacționa dacă ți s-ar spune că îți vei pierde treptat, dar sigur, vederea? De ce ai avea nevoie pentru a te putea orienta în lumea din jurul tău? Poate că, la un moment dat, ai închis ochii pentru o vreme și te-ai concentrat asupra celorlalte simțuri în timp ce încercai să-ți vezi de ziua ta obișnuită – cu siguranță atipică pentru majoritatea, dar o realitate pentru mulți. În prezent, în lume există peste 40 de milioane de nevăzători, fiecare cu diferite grade de deficiențe, – iar Cornel Amariei și-a asumat sarcina de a-i ajuta. El este directorul general al startup-ului de tehnologie dotLumen, o companie pe care a fondat-o în 2020 în Cluj-Napoca, prin intermediul căreia a conceput un dispozitiv inovator – „ochelari pentru nevăzători”, așa cum îi numește el – pentru a îmbunătăți mobilitatea persoanelor cu dizabilități vizuale din întreaga lume.

Astăzi, în ciuda tuturor progreselor tehnologice, există doar câteva soluții care pot ajuta substanțial o persoană nevăzătoare. Alfabetul Braille a contribuit la transmiterea de informații timp de peste o sută de ani. Majoritatea smartphone-urilor și a computerelor au un sistem text-to-speech, care convertește textul scris în cuvinte vorbite. Dar când vine vorba de mobilitate, de mersul prin casă sau pe stradă – un lucru pe care majoritatea dintre noi îl luăm ca atare – există doar două soluții: bastonul și câinele ghid. Cornel și echipa sa au acceptat provocarea de a aduce o nouă soluție.

Născut la București, Cornel și-a petrecut o parte din copilărie în Câmpulung Moldovenesc, Bucovina. A învățat să programeze de la vârsta de 7 ani. La 15 ani, a fondat primul club de robotică la nivel de liceu din România. În timpul adolescenței, a lansat și două companii, dintre care una i-a plătit studiile superioare în Germania, la Universitatea Jacobs. Acum, la 30 de ani, conduce o echipă de 50 de persoane care se dedică împuternicirii nevăzătorilor prin intermediul tehnologiei de asistență. Compania sa este primul start-up din România care a obținut finanțare din partea Consiliului European pentru Inovare. Și, deși produsele sale nu au ajuns încă pe piață, cercetarea și dezvoltarea sunt în plină desfășurare.

Am vizitat recent birourile lor, pe trei etaje, pline de dispozitive electronice și săli de testare, pentru a afla mai multe despre proiectul lor ambițios. Dar, spre surprinderea mea, nu am stat doar de vorbă. Mi-am petrecut o mare parte din zi legată la ochi, încercând să îndeplinesc cu succes numeroasele sarcini pe care Cornel și echipa sa mi le-au dat. La început, a trebuit să ghicesc diferite forme pe hârtiile din fața mea. Apoi, am făcut cunoștință cu bastonul alb. M-am împiedicat în jurul clădirii lor, încercând să ies din lift și să ajung pe stradă. Pe urmă, am fost gata să încerc un prototip al ochelarilor. Încă legată la ochi, am așezat cu grijă dispozitivul în jurul frunții mele. Era mai ușor decât mă așteptam. Și, apoi, m-am pus în mișcare. Dispozitivul este echipat cu mai multe camere care analizează în mod constant mediul exterior. Cu ajutorul feedback-ului haptic și auditiv, acesta m-a ghidat prin cartier, generând-mi vibrații pe frunte. Într-adevăr, m-a ajutat să evit obstacolele care îmi ieșeau în cale – cum ar fi mașinile sau copiii care se jucau cu mingea – îndemnându-mă să aleg rute mai sigure. La finalul plimbării, am rămas fără cuvinte. În timp ce ne așezam la masa de prânz într-unul dintre micile și fermecătoarele restaurante din Cluj, eram gata să aflu ce este în mintea lui Cornel.

Ești foarte tânăr pentru un proiect atât de ambițios; spune-ne câte ceva despre tine.

Părinții mei au dizabilități locomotorii, iar sora mea, care este cu 16 ani mai mare decât mine, are o dizabilitate mintală severă. Am crescut într-un mediu dificil. Din cauza instabilității emoționale a surorii mele, energia de acasă era adesea tensionată. De asemenea, aveam mijloace financiare limitate. Dar, pe măsură ce am crescut, am observat cât de mult poate ajuta tehnologia. Am început o carieră în departamentul de propulsie și am devenit șeful departamentului de inovație la Continental Automotive Systems, unul dintre cei mai mari producători de automobile din lume. Am lucrat la electronica acestora și la conducerea autonomă, inițial în România, apoi în Germania și cu multe echipe internaționale. Am avut ocazia să călătoresc destul de mult și am cunoscut mulți oameni interesanți.

Unde începe povestea dotLumen?

Am fost adesea înconjurat de persoane cu dizabilități. Când mi-am început cariera în domeniul tehnologic, în urmă cu aproximativ trei ani și jumătate, m-am gândit să le îmbin pe cele două. Împreună cu George, un prieten din copilărie din Bucovina, care a lucrat cu mine la Continental Automotive Systems, am început să cercetăm soluții de mobilitate pentru persoanele cu dizabilități vizuale. Nu am găsit niciuna. Câinele ghid și bastonul există de zeci de ani, dar au limitări. Dresarea unui câine ghid poate fi extrem de costisitoare, iar îngrijirea lui este și ea o mare responsabilitate. În plus, sunt o resursă limitată. În timp ce în lume există 40 de milioane de nevăzători – un număr care se așteaptă să crească drastic – și aproape 300 de milioane de persoane care au vederea slăbită, am estimat doar 30.000 de câini-ghid activi, cu aproximație.

Întrucât venim din domeniul condusului autonom și înțelegem cum să facem mașinile să se conducă singure, ne-am gândit: „De ce să nu încercăm să reproducem principalele caracteristici ale unui câine ghid prin intermediul tehnologiei?”.

Care sunt principalele diferențe între un baston, un câine ghid și ochelarii tăi pentru a ajuta persoanele cu deficiențe de vedere?

Bastonul alb nu face decât să îți extindă percepția. Vei simți un obstacol doar până la lungimea bastonului. Dar bastonul nu îți va spune cum să ocolești obstacolul – te va informa pur și simplu că există unul. Un câine-ghid sau un însoțitor uman te vor ghida. Ei înțeleg situația în care te afli și creează un plan de parcurs. Câinele te va trage de mână sau te va face să te oprești la o trecere de pietoni. Ochelarii noștri duc acest lucru la nivelul următor. De exemplu, cu ajutorul internetului și al GPS-ului, ei te pot purta în locuri în care nu ai mai fost niciodată, în timp ce câinele ghid nu poate face acest lucru. Ochelarii noștri pot, de asemenea, să îți vorbească și să te informeze despre mediul înconjurător – oferindu-ți o experiență mai completă. Și, în timp ce câinele tău are nevoie de îngrijire, ochelarii noștri trebuie doar să fie încărcați.

De asemenea, oamenii nu vorbesc despre condițiile de antrenament prin care trec câinii-ghid pentru a-și face bine treaba. Aceștia sunt crescuți și născuți în mod intenționat într-un anumit cadru. Ei încep să fie dresați când au doar 6 zile și nu experimentează niciodată pe deplin o viață canină normală.

Care este tehnologia din spatele ochelarilor?

Din punct de vedere tehnologic, putem compara ochelarii cu mașina care se conduce singură. În timp ce mașinile care se conduc singure determină direcția pe care trebuie să o urmeze pe șosele, ochelarii noștri fac acest lucru pe trotuare și trebuie mai întâi să înțeleagă mediul înconjurător. Ei își dau seama unde este solul și identifică obstacolele. Ele sunt primele pe care dispozitivul le determină din punct de vedere geometric. Însă ochelarii merg dincolo de asta. De exemplu, traiectoria ar putea fi nesigură chiar dacă ai în fața ta o suprafață plană, fără obstacole; un drum ar putea fi perfect plat, dar pe acolo ar putea circula mașini – ceea ce îl face nesigur. În mod similar, un lac perfect plat nu ar putea fi recunoscut ca fiind periculos de către un curier-robot. Ochelarii noștri pot examina fiecare suprafață în parte, luând în considerare toți acești factori, pentru a determina dacă persoana poate merge în siguranță.

De asemenea, ei determină distanța. Ochelarii au șase camere, dintre care patru sunt folosite pentru vederea stereoscopică, care ajută la determinarea distanței. În același timp, au mulți senzori, cum ar fi giroscoapele și senzorii GPS. Aceștia determină distanța dintre mișcările tale. Apoi, cu toate aceste informații, planurile de traiectorie sunt create rapid și trimise înapoi prin mecanisme de feedback – vibrațiile pe care le simți pe frunte.

Care au fost unele dintre provocările tehnice pe care le-ați întâmpinat?

Una dintre cele mai importante a fost că nu a existat niciodată un sistem hardware care să aibă puterea de calcul necesară pentru ceea ce am cerut: să avem ceva atât de mic încât să calculeze tot ceea ce trebuia să calculeze. A fost o provocare uriașă să concepem un model de învățare automată care să poată face ceea ce aveam nevoie.

Scopul este ca ochelarii să fie versatili – să ajute oamenii în cât mai multe medii diferite. Unele dintre provocările tehnice apar din cauza regiunii în care efectuăm testele, motiv pentru care colectarea de date din diferite părți ale lumii este esențială. De exemplu, în Europa de Est, parcarea mașinilor pe marginea drumului este ceva obișnuit. Acest lucru nu este valabil în cea mai mare parte a Europei de Vest. Ne-am străduit să învățăm dispozitivul că mașinile pot fi parcate pe marginea drumului fără a provoca un pericol. De asemenea, ne-am străduit să facem dispozitivul să funcționeze atât la temperaturi umede, cât și la temperaturi sub zero grade Celsius.

A existat, de asemenea, provocarea frunții: am vrut ca ochelarii să se potrivească tuturor. Este ca și cum ar fi trebuit să concepem o pereche de pantofi de mărime unică. Dispozitivul trebuia să fie confortabil pe frunte. A trebuit să studiem antropometria și diferitele forme ale capului. Am făcut sute de scanări ale frunții pentru a ne da seama cum să modelăm dispozitivul. Acum avem aproape 500 – cel mai amplu studiu al frunții din lume, pentru că e singurul. Există pur și simplu atât de multe forme diferite: unele sunt rotunde, altele sunt plate, unele sunt mai mici în partea de sus sau mai proeminente în partea de sus. Nu am vrut ca dispozitivele să fie făcute pe comandă, deoarece acest lucru nu este scalabil.

Ai interacționat mult cu persoanele cu dizabilități vizuale înainte de a începe proiectul?

Da, cu siguranță. Datorită familiei în care am crescut, am fost expus de mic la toate tipurile de dizabilități, de la cele mentale, locomotorii, auditive, de vorbire și, bineînțeles, vizuale. Atunci când ai un handicap, se formează comunități, ceea ce este util și minunat. Așa am ajuns să cunosc mai mulți oameni.

Ce alte informații ai mai dobândit lucrând cu nevăzătorii?

Am învățat că lucrurile mici fac diferența. Ele sunt cele care îmbunătățesc calitatea vieții unei persoane. Am realizat sute de ore de interviuri cu nevăzători, pentru a înțelege mai bine tipurile de probleme care apar în viața lor de zi cu zi. Am vrut să aflăm cum gătesc și cum mănâncă. Cum trăiesc experiența Netflix. Cum află în ce direcție este un dormitor. Am descoperit că aceștia călătoresc mult mai mult decât am fi crezut – mai puțin decât persoanele cu capacitate vizuală, dar călătoresc. Fiecare aspect a ceea ce noi considerăm „comportament normal” pentru noi, ca persoane capabile de vedere, este diferit pentru o persoană cu dizabilități vizuale. Totul, de la igiena personală până la modul în care își alege hainele. De exemplu, o asemenea persoană cere adesea părerea unui văzător când își alege hainele, pentru a ști dacă culorile se potrivesc.

Care este relația unei persoane nevăzătoare cu culoarea?

O persoană cu dizabilitate vizuală poate totuși să perceapă lumina. Există mai multe grade de deficiențe vizuale și multe persoane care se confruntă cu acestea pot să perceapă culoarea. Dar pentru cei care nu văd, culoarea este un concept pe care îl înțeleg teoretic, nu practic. De asemenea, ei asociază culoarea cu emoțiile – de exemplu, știu că roșul este asociat cu căldura și albastrul cu tristețea. Am avut odată o conversație cu o persoană nevăzătoare despre pantofii verzi și am întrebat-o dacă îi preferă verde deschis sau verde închis. Am putut simți că, deși înțelegea conceptul de culoare, se lupta cu nuanțele acesteia.

Spune-ne despre o tehnologie care există deja pentru a-i ajuta pe nevăzători.

Există multe aplicații concepute pentru a ajuta o persoană nevăzătoare în diverse aspecte. Unele dintre ele pot determina culorile și pot sugera combinații. Există o mulțime de tehnologii care îi pot ajuta pe nevăzători în sarcinile zilnice. De exemplu, mașinile de spălat au caracteristici de accesibilitate ușoară, în care fiecare buton emite un anumit sunet. Lucruri de acest gen. Multe persoane cu dizabilități adoptă devreme tehnologiile – acestea le permit să facă mai multe lucruri. Există o vorbă celebră a unuia dintre directorii IBM: „Tehnologia face lucrurile mai ușoare pentru persoanele fără dizabilități. Dar pentru persoanele cu dizabilități, tehnologia le face posibile”.

Cum ai pune în balanță importanța tehnologiei în viața de zi cu zi și bunăstarea mentală a unei persoane?

Determinarea și reziliența sunt esențiale pentru a face lucrurile pe care ți le propui. Deși ne străduim să oferim independență în materie de mobilitate, oamenii pot avea toată tehnologia din lume, dar fără voință și o stare mentală sănătoasă, nu vor putea funcționa în societate, iar tehnologia va fi inutilă. Starea mentală a unei persoane este extrem de importantă.

Așadar, cum ar trebui să ajutăm o persoană cu dizabilități vizuale?

Cel mai simplu sfat pe care îl pot da este să întrebi mai întâi dacă dorește ajutor. Apoi, întreabă cum. Majoritatea persoanelor cu dizabilități vizuale sunt capabile să descrie ceea ce au nevoie. Apoi, nu fii ciudat în legătură cu asta. Persoanele cu dizabilități doresc să fie tratate cât mai normal și cât mai tipic posibil.

Este păcat că școlile obișnuite nu îi învață pe cei fără dizabilități cum să-i ajute pe cei cu dizabilități. Am observat că, în general, oamenii sunt bine intenționați și vor să ajute, dar pur și simplu nu știu cum să o facă.

dotLumen a devenit un start-up premiat. Care sunt câteva dintre aceste premii și ce părere ai despre ele?

Într-adevăr, am câștigat mai multe premii de când am lansat compania. În 2021, am câștigat premiul pentru design Red Dot: Luminary – printre nominalizați s-a numărat interiorul navei spațiale Virgin Galactic Spaceship de Seymourpowell, prima navă spațială comercială din lume. De asemenea, în 2023, am câștigat premiul MedTech, un eveniment supranumit „Oscarurile” tehnologiei din Germania. Și am fost selectați ca finaliști pentru New European Bauhaus Prize în 2023, din peste 1.450 de candidați.

Uneori, mă simt copleșit de sindromul impostorului. Dar, alteori, aceste premii și recunoașteri mă împuternicesc pe mine și pe echipa mea, făcându-ne mai ambițioși. Ne stimulează productivitatea, pentru că vrem să simțim că merităm aceste premii. La nivel practic, ele ne ajută și la vizibilitatea internațională, permițându-ne să atragem atenția marilor companii.

Sperăm că, dacă mai mulți oameni și companii vor afla despre misiunea noastră, ne vom putea accelera eforturile pentru a începe în sfârșit să ajutăm persoanele cu deficiențe de vedere.

Cuvinte: Dragoș Rusu
Ilustrație: Sorina Vazelina
Februarie 2024

Rezistența culturală în muzică în timpul României comuniste a fost o parte importantă a opoziției mai largi față de regim. În timp ce guvernul a încercat să controleze toate formele de exprimare artistică, muzicienii au găsit modalități creative de a se opune acestor eforturi și de a-și exprima dezacordul. Muzica electronică a fost o mișcare relativ underground, care s-a luptat să obțină recunoaștere din partea autorităților de stat. Cu toate acestea, unii muzicieni s-au impus în peisaj și au adus contribuții imense. Vreau să evidențiez câteva dintre aceste scântei incredibile de originalitate, născute în umbra unui regim totalitar fără acces la tehnologie sau resurse educaționale independente de doctrina partidului.

M-am născut cu câțiva ani înainte de căderea regimului comunist, așa că acest articol vine cu un set de părtiniri și riscuri, deoarece scriu despre o perioadă prin care nu am trăit. Ca obiect de studiu, istoria este adesea punctată de urcușuri și coborâșuri, elipse de timp, mituri și legende, multiple versiuni ale acelorași povești sau mărturii subiective apărute în lipsa unor date factuale și verificabile. În această poveste – la fel ca în oricare alta – statutul povestitorului este privilegiat de axa temporală prezent-trecut, deoarece privim evenimentele trecute prin lentila prezentului, mereu modificată de proprile noastre condiționări sociale, educație sau etnocentrism.

Cu toate acestea, mărturiile lăsate de artiștii muzicii electronice care au trăit în regimul comunist indică faptul că circulația transgenerațională a ideilor și modurilor de gândire în aceste comunități a fost un proces fluid. Aceste elemente aparțineau unei dimensiuni profunde de inteligență cunoscută sub numele de gândire sonică – un concept teoretizat de cercetătorul danez în domeniul sunetului și muzicologul Holger Schulze – și aveau propriul lor ritm, trecând prin procese infinite de validare și evoluând în cele din urmă într-o formă artistică de rezistență.

Muzica underground

Guvernul comunist din România controla toate aspectele producției culturale, inclusiv muzica. Partidul Comunist își propunea să se folosească de cultură pentru a-și promova ideologia și a-și consolida puterea, impunând o cenzură strânsă asupra tuturor formelor de exprimare artistică. Direcția partidului era ca un muzician să facă muzică pentru mase, pentru proletariat. O mare parte din această muzică era formată din cântece obligatorii de propagandă despre liderii supremi ai țării, concepute pentru a stârni entuziasm pentru ideile comuniste. În ciuda acestor restricții, unii artiști au căutat să se opună încercărilor regimului de a controla, iar în domeniul muzicii au apărut mai multe forme de rezistență culturală în această perioadă.

Artiștii se adunau în mici cercuri underground și scene muzicale alcătuite din muzicieni care cântau muzică interzisă de regim, inclusiv rock și punk occidental. Deoarece muzica electronică nu avea versuri, era mai dificil de cenzurat. Cu toate acestea, toți muzicienii din toate genurile erau supravegheați cu strictețe de stat. Ei susțineau adesea concerte în secret, iar acestea erau frecventate de un grup restrâns de membri ai familiei, prieteni și fani. Deși aceste scene erau relativ mici, au avut un impact în modelarea peisajului cultural al țării. Ele au servit ca spațiu în care oamenii puteau exprima opoziția față de regim.

Muzica electronică românească a apărut din muzica clasică, care, conform compozitorilor Costin Miereanu și Doru Popovici, avea trei precursori: Ioan Căianu, Dimitrie Cantemir și Anton Pann. La începutul secolului al XX-lea, George Enescu a devenit primul compozitor român care a sintetizat muzica populară cu tendințele formării clasice a timpului său. Enescu a folosit limbajul muzical modern și a experimentat în mai multe domenii. El este acum considerat cel mai valoros compozitor român din toate timpurile.

Odată cu apariția noilor mijloace tehnologice, a doua jumătate a secolului al XX-lea a pus bazele muzicii electronice prin diverse experimente sonice realizate de artiști și experți. În cadrul a două generații diferite, au existat mai mulți compozitori, muzicologi, profesori și teoreticieni români care au rafinat muzica contemporană a timpului lor. Printre aceștia s-au numărat și Aurel Stroe, Ştefan Niculescu și Anatol Vieru. Octavian Nemescu a făcut parte dintr-o a doua generație, mai tânără, de muzicieni care experimentau cu sunete electronice. În 1984, el a fost printre primii care au creat unul dintre cele mai importante albume de muzică electronică din România. Albumul a fost numit Gradeatia/Natural și a fost lansat de Electrecord, singurul label românesc din regimul comunist (mult mai târziu, în 2018, a fost reeditat la labelul belgian Sub Rosa).

Asocierea dintre muzica românească și Electrecord este inevitabilă. Cele două au crescut și s-au dezvoltat împreună, au trăit într-o simbioză stranie și naturală și au experimentat momente intense de-a lungul istoriei care au influențat cultura românească. Se poate argumenta că muzica românească nu ar fi existat fără Electrecord – și viceversa. Electrecord a fost una dintre cele mai profitabile companii de stat în perioada comunistă. Aceasta a produs o cantitate considerabilă de înregistrări cu muzică populară românească, care s-au vândut în sute de mii de exemplare în fiecare an, ajungând în cele mai îndepărtate sate și contribuind la efervescența spiritului patriotic și naționalist, omniprezent în climatul politic al vremii. Pe lângă muzica populară, Electrecord a lansat și o cantitate semnificativă de jazz, pop, disco, muzică electronică, muzică contemporană și muzică tradițională romă. La fel ca multe branduri care au declinat după revoluție, viața Electrecordului nu a fost ușoară: au apărut alte case de discuri, CD-urile au apărut, iar presele de vinil au fost vândute în toată Europa. Deschiderea culturală către Vest a generat o piață tot mai liberă, în care Electrecord nu a supraviețuit.

„Big Bang”-ul cultural

Regimul comunist român a început în 1947, dar între anii ’60 și începutul anilor ’70 a suferit o serie de schimbări politice, generate de moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej și alegerea lui Nicolae Ceaușescu ca Secretar General al Partidului Comunist Român (în 1965) și Șef de Stat (în 1967). În acea perioadă, regimul a experimentat o deschidere culturală către Vest, denunțând invazia sovietică în Cehoslovacia din 1968 și relaxarea scurtă a represiunii interne. Ceaușescu a creat o imagine pozitivă în țară și în Vest. Compozitorul Octavian Nemescu vorbește în lucrarea sa Istoria muzicii spectrale despre această perioadă de liberalizare ideologică, care în cele din urmă a dus la „un adevărat Big Bang, o explozie în toate artele: muzică, arte plastice, cinematografie; noi mișcări artistice muzicale cu o amprentă românească.”

Această scurtă perioadă de ușurare nu însemna libertate totală. Controlul exercitat de stat era mai relaxat: artiștii care manifestau idei care nu urmau doctrina Partidului se expuneau în continuare riscului de a fi cenzurați sau persecutați. Într-o discuție din 2017, Nemescu a povestit că în anii studenției sale a încercat să creeze un mic grup de rezistență alături de alți doi muzicieni, Corneliu Cezar și Lucian Mețianu. Grupul se numea OCL, după inițialele celor trei compozitori, și s-a născut în timpul „terorii realist-socialiste-proletare a culturii de masă.” Nemescu a spus că a fost dificil să găsească cărți și reviste în acei ani despre direcțiile avangardiste care erau populare în Occident și că în cele din urmă a găsit un ecou în sfera culturală românească. „Făceam un anumit tip de muzică doar pentru a trece examenele, și cu totul altceva pentru noi înșine. Uneori, erau scandaluri în timpul examenelor și eram amenințați cu exmatricularea și trimiterea la muncă. Asta era sancțiunea supremă. Dacă nu urmai instrucțiunile, erai trimis să lucrezi într-o fabrică.”

Cu toate acestea, când s-a manifestat această scurtă perioadă de liberalizare, au apărut noi idei în contextul muzical românesc. Una dintre aceste idei emergente era ecologia. Creatorii de artă nu mai erau numiți pictori sau sculptori, ci artiști de instalații. Se cufundau în natură și creau muzică în mijlocul ei, astfel încât să poată fi încărcați cu energia naturală a mediului înconjurător. „Spuneam: Jos sălile de concert, galeriile de artă și muzeele instituționalizate, toate aceste bordeie care au venit odată cu Renașterea!’ Am militat pentru revenirea la ritualurile străvechi, unde magia era cea mai importantă,” a amintit Nemescu.

Sunete noi, echipamente vechi

Primul studio de muzică electronică din România a fost înființat în jurul anului 1965. A fost creat în urma unei colaborări între Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă și Universitatea Națională de Muzică din București, sub îndrumarea lui Tiberiu Olah, compozitor și profesor la universitate. Studioul a fost echipat cu dispozitive moderne, precum un sintetizator modular Buchla 100 – adus la acea vreme din SUA – ca sintetizator Moog, un generator de sunet Philips și un reportofon magnetic. Studenții de la universitate erau încurajați să exploreze sunete și tehnici electronice, iar mulți dintre ei au continuat să creeze lucrări inovatoare în acest domeniu. Corneliu Cezar a fost unul dintre primii. Considerat un pionier al avangardei muzicale în România – și descris de Nemescu drept „un fel de Jean Cocteau al României” – în 1965 a realizat prima piesă electronică românească, Aum. Studioul era rudimentar, încă „imperfect,” potrivit lui Nemescu.

Lucrul cu sintetizatoare presupunea o relație cu oameni din domeniul ingineriei: cei care le-au construit. În afara zidurilor academice, una dintre primele încercări de acest gen a fost făcută în anii ’60 de către Bibi Ionescu, basistul trupei rock Sfinx. Dar tradiția clapelor electronice nu a început odată cu el. Deși au circulat cu greu în mâinile muzicienilor (din cauza accesului limitat), pianul sau orga electronică (precum Fender Rhodes sau Hammond) și-au făcut simțită prezența în muzica românească încă de la începutul anilor ’70, deși nu erau capabile să producă aceleași sunete ca sintetizatoarele.

Într-un interviu, Bibi Ionescu și-a amintit de o zi din anii ’60 când asculta albumul Pictures at an Exhibition (de Emerson, Lake & Palmer), când a găsit o poză cu un sintetizator Moog cu câteva abrevieri: VCO (Voltage Controlled). Oscilator), TCF (Tunable Control Frequency), VCA (Voltage Controlled Amplifier). „Nu numai că nu știam ce citeam, dar nici nu aveam documente pentru a afla aplicarea acelor termeni în audio. […] Totuși, ne-a ajutat Freddy Negrescu, inginer de sunet la Electrecord. Era un om cu auz absolut și o pasiune pentru electronică. Era și un radio-amator talentat; el ne-a spus că avem nevoie de un tranzistor cu efect de câmp. Până la urmă, am folosit tastatura dintr-o clavicordă românească. După ce am ars vreo trei tranzistoare, am reușit să construim un oscilator. Din punct de vedere muzical suna absolut ciudat, dar această imperfecțiune ne-a ajutat teribil. Cu acest oscilator am cântat pentru prima dată la Casa Studenților în 1973. Cum să vă spun?! Era o aiureală, dar oamenii vedeau și auzeau ceva nou pentru prima dată.”

Chiar dacă statul exercita un control strict, unii muzicieni au reușit cumva să cumpere (sau să vândă) chitare și sintetizatoare. Poliția secretă știa că acestea și alte instrumente circulau în țară (și creau o piață neagră). Totuși, situația a fost tolerată, deoarece muzicienii neangajați politic – care cântau muzică fără versuri – erau cei care cântau în străinătate și aduceau instrumente când se întorceau acasă.

Spectralism: experimente sonice incredibile

Deși relativ necunoscută la acea vreme, mișcarea muzicii spectrale, care a luat naștere în Franța la începutul anilor ’70, se dezvolta discret și în România. A fost considerată mai mult o estetică decât un stil sau, după cum spune compozitorul american Joshua Fineberg, o recunoaștere a faptului că „muzica este în cele din urmă sunet care evoluează în timp.”

Un grup important de compozitori spectrali timpurii a fost centrat în România, unde a luat naștere o formă unică de spectralism, parțial inspirată de muzica populară locală. Această tradiție, inițiată de compozitorul și etnomuzicologul maghiar Béla Bartók, a inspirat mai mulți compozitori, precum Corneliu Cezar, Anatol Vier și Horațiu Rădulescu, precum și pe Iancu Dumitrescu și partenera sa Ana Maria Avram. Iancu spunea că muzica sa „reflectă încercarea de a elibera acel Dumnezeu care trăiește în fiecare bucată de materie,” și că această perioadă de avangardă în muzica românească a dat naștere unor experimente sonore incredibile, „de o asemenea violență, intensitate și tremur extatic, încât sunetul devenea o concentrare a materie sonore de bază.”

Un alt caz izolat din istoria muzicii electronice românești este Costin Miereanu, compozitor și muzicolog stabilit în Franța. Miereanu și-a dezvoltat stilul îmbinând tehnicile lui Erik Satie cu o abstractizare a muzicii tradiționale românești. În 1981, a devenit curatorul casei de discuri Éditions Salabert, iar în 1984 a fondat Poly-Art Records, label la care a lansat unele dintre cele mai importante discuri de muzică electronică: Pianos-Miroirs, Carrousel, Jardins Oublies și Derives.

Pe lângă muzica înregistrată pe discuri, o cantitate semnificativă de muzică electronică a fost produsă în studiourile de film pentru a crea coloane sonore pentru filmele animate. Animafilm, cel mai important studio românesc de desene animate, a apărut ca urmare a numeroase premii internaționale câștigate de artistul român Ion Popescu-Gopo. Studioul și-a cunoscut perioada de glorie între 1964 și 1989 (și după căderea regimului, a suferit o soartă similară cu Electrecord, nefiind capabil să rămână competitiv). O mare parte din această muzică experimentală a fost creată din nevoia de sunete a industriei cinematografice. Câțiva producători români au contribuit cu piese electronice la acest studio, deoarece filmele animate și științifico-fantastice necesitau palete de sunet „ciudate,” exotice și spațiale. La scurt timp după înființarea sa în 1964 și pe tot parcursul regimului, Animafilm a devenit un brand internațional de încredere, producând 60 de filme pe an în vremurile bune. Dar nu a fost imun la cenzură și control din partea Securității (agenția de poliție secretă): o serie de filme valoroase, precum co-producția lui Victor Antonescu din 1973, Robinson Crusoe, au fost interzise de a fi proiectate, pe motiv că indigenii prezentați în film erau canibali. Aceste filme au fost văzute de publicul român decât abia după căderea regimului.

O parte din eroii muzicii electronice românești

Adrian Enescu a contribuit foarte mult la muzica electronică românească prin zecile de discuri pe care le-a lansat pe Electrecord și muzica realizată pentru filme artistice în timpul regimului comunist. Fără el, muzica electronică românească ar fi avut un alt curs. Dovadă în acest sens poate fi găsită atât în volumele albumului Funky Synthesizer (apărut în 1982 și 1984), în proiectul muzical Stereo (a cărui melodie de succes Plopii impari a reușit să trezească un interes curios în rândul generațiilor de astăzi), cât și în coloanele sonore pentru aproximativ 65 de titluri a cinematografiei româneşti. Printre acestea, Faleze de nisip (1983), Ringul (1984) și Pas în doi (1985) conțin muzică ce poate fi ușor clasificată drept electronică, cu un strop de synth-wave, disco și sunete experimentale. De asemenea, Enescu a făcut muzică pentru teatru și balet de-a lungul carierei sale, ajungând în China, Australia, Japonia, Canada și America de Sud. Deși a fost un pionier al muzicii electronice, personalitatea sa modestă nu i-a permis niciodată să se considere ca atare.

După Enescu, care a pus bazele, au apărut mai multe personalități muzicale marcante. Majoritatea lucrărilor lor includ influențe ale muzicii electronice occidentale. Mircea Florian, cunoscut și sub numele de Florian din Transilvania, a fost unul dintre ei. A început să cânte muzică pop în anii ’70, trecând ulterior la muzică electronică și experimentală. În 1975, a lansat single-ul Pădure liniștită, La Făgădăul de piatră/ Cu pleoapă de argint, iar un deceniu mai târziu, în 1986, a scos Tainicul Vârtej, album care a marcat noi experimente sonore în muzica românească. De-a lungul carierei, Florian a fondat mai multe trupe concept și a fost interesat de experimente artistice de avangardă, precum și de îmbinarea diferitelor stiluri muzicale, de la folk la muzică arhaică românească, de la electronic la rock progresiv și new wave. Potrivit lui Florian, sistemul represiv al Miliției (forțele de poliție din Uniunea Sovietică) din anii ’70 a reușit să-i facă pe oamenii obișnuiți să se întoarcă cu multă ardoare împotriva aparențelor: „Mulți prieteni de-ai mei au fost tunși în plină zi. Chiar dacă era un lucru minor, erai literalmente urmărit și vânat. La un moment dat, Miliția a obținut dreptul de a tăia fustele femeilor dacă erau prea scurte, sau pantalonii dacă erau evazați.” Își amintește că singurul loc mai sigur în care puteai să mergi erau petrecerile private din casele oamenilor. „Nu-mi amintesc să fi avut scandaluri la acele petreceri. Dacă Miliția era chemată, de obicei venea, dar aproape nimeni nu îi chema. Cu siguranță, erau probleme dacă te îmbătai. Să nu uităm că cel mai puternic și mai răspândit drog din România a fost – și este încă – alcoolul.”

Un alt pionier a fost Rodion Roșca. A fost un caz unic în istoria muzicii electronice românești. Povestea lui datează de la începutul anilor ’70. Încă din liceu a experimentat posibilitățile de a genera sunete neconvenționale și neobișnuite. Tehnologia de producție era relativ modestă în vremea respectivă, dar Rodion avea suficientă creativitate pentru a experimenta cu sunetul. Inițial a folosit unul, apoi mai multe casetofoane pentru a obține un sunet similar cu un sintetizator prin supra înregistrări la chitară. Absolvent al Liceului de Muzică Cluj (clarinet), Rodion a înregistrat peste 70 de piese în apartamentul său între anii 1970 și 1977. Muzica lui (și cea a grupului Rodion G.A, fondat de acesta împreună cu Gicu Fărcaș și Adrian Căprar) nu și-a găsit audiența potrivită în acel moment, în ciuda faptului că era activ ca muzician și cânta concerte cu trupa lui. Recunoașterea națională – și mai ales internațională – a venit după anii 2010, când a fost descoperit de Ion Dumitrescu, muzician și manager al casei de discuri Future Nuggets. În 2013, renumitul label britanic Strut Records a lansat compilația The Lost Tapes, o antologie de aproximativ 20 de piese realizate de Rodion Roșca în perioada comunistă. Pentru a afla mai multe despre povestea sa unică, recomand aprofundarea proiectului Imagini din vis, un film documentar care alcătuiește o arhivă de piese și fotografii inedite din anii ’70 și ’80. „În perioada comunismului, viața mea a fost un coșmar din cauza aversiunii regimului față de moda occidentală și decadentă, și mă refer aici la băieții care purtau păr lung. Dar nu am avut conflicte cu autoritățile, pentru că melodiile erau în general instrumentale, sau aveau versuri ale poeților români,” a spus el într-un interviu. Mai recent, la Festivalul Europalia România din 2019, a împărtășit aceste reflecții despre cariera sa și despre muzica electronică de astăzi: „Nu sunt modest și îmi cunosc valoarea. În multe articole, am fost numit un îmblânzitor de sunet sau un inventator de sunete datorită utilizării rolelor de bandă pentru a produce sunete unice pentru acele vremuri. Sunetele secolului 21 sunt fabuloase și absolut revoluționare. Diversitatea lor incredibilă face ca muzica de astăzi să fie atractivă și curată.”

În loc de concluzii

Cunoașterea precursorilor muzicii românești este esențială, în ciuda informațiilor limitate și subiective disponibile astăzi. Nu pentru a ne alimenta sentimentul de mândrie națională sau pentru a modela o așa-zisă identitate națională, ci mai degrabă pentru a înțelege că, deși am suferit de-a lungul timpului de un complex de inferioritate culturală – comparându-ne cu Occidentul – România a dat naștere și unor scântei unice. Cursul muzicii românești așa cum o înțelegem astăzi ar fi fost fără îndoială foarte diferit fără acești pionieri.

Deși despărțiți de vremuri cu totul diferite, cu regimuri și ideologii diferite, se poate găsi o legătură între precursorii muzicii electronice din regimul comunist și muzicienii electronici români contemporani. După căderea regimului comunist în 1989, cu accesul liber în Occident și cu dezvoltarea tehnologiei în ultimele decenii, producătorii și muzicienii de muzică electronică din vremurile noastre și-au adoptat sunetul într-o multitudine de moduri specifice. Cu toate acestea, ei au moștenit o istorie aparte de lupte și experimente, o istorie complexă și complicată a sunetului românesc.

Cuvinte și Fotografii: Lucía Blasco
Ianuarie 2024

Este o nouă zi în Breb, iar Roxana Vale este pregătită pentru ea. O văd făcând cu mâna de la distanță, într-o geacă de iarnă de un verde luminos. Părul ei portocaliu uimitor strălucește în peisajul alb, aproape la fel de intens ca zâmbetul ei, în timp ce își privește câinele mergând în cerc, în jurul căpițelor de fân. „Benji, vino aici!” strigă, în timp ce câinele continuă să sară în zăpadă. Aleargă după el pe drumul neasfaltat și înghețat. „Hai să mergem la o plimbare; să îți arăt împrejurimile,” propune plină de energie.

Roxana nu-și poate ascunde entuziasmul. Îi place să trăiască în Breb. Au trecut șase ani de când ea și soțul ei, Florin, amândoi în vârstă de 40 de ani, și-au resetat viețile, lăsând în urmă confortul orașului în care s-au întâlnit și au locuit o vreme, Cluj-Napoca, pentru a începe, din pasiune, un proiect la sat dedicat ospitalității – în Maramureș. Florin își dorise mereu să facă pasul și să se mute la țară. Era sătul de slujba din oraș și de călătoriile constante cu munca. Roxana a îmbrățișat ideea de a începe un nou capitol într-un mediu idilic și de a încerca un alt stil de viață. În 2015, au decis să cumpere împreună o bucată de teren, și așa a început aventura lor.

Cu timp și efort, terenul gol a crescut într-un complex de opt case frumoase, tradiționale, care fac parte dintr-un proiect de turism sustenabil. Conceptul din spatele hotelului rural este de a readuce la viață casele în ruine. Cuplul restaurează casele tradiționale vechi pe care le găsește și le aduce din diferite părți ale regiunii pentru a le reconstrui, păstrând vie arhitectura tipică din lemn. La început, Florin venea în sat doar în weekend, dedicându-și tot timpul liber supravegherii reconstrucției primei case. „Să fac parte din procesul de construcție a fost foarte important pentru mine,” spune el. În cele din urmă, s-au stabilit în Breb, unde locuiesc acum cu cele două fiice ale lor, Nina și Iza, care merg la școala locală. După râsetele expresive ale fetelor, par să se bucure de acest mod liniștit de a trăi, la fel de mult ca părinții lor. Cuplul și-a numit hotelul Casa din Vale, după numele lor de familie, Vale.

Dar Breb nu este cel mai confortabil loc în care să trăiești, recunoaște Roxana. „La început, a trebuit să mă obișnuiesc cu liniștea și întunericul pe timp de noapte. După cum poți vedea, acum este noroi afară și frig înăuntru. Podelele din lemn scârțâie. Dar trebuie să îmbrățișezi imperfecțiunile; de aceea vii aici: să guști din viața autentică.”

Casa din Vale

Situat în județul Maramureș, o regiune din nordul Transilvaniei, Breb este un sat înconjurat de lanțul muntos nordic al Carpaților. Călătoria în această zonă a fost adesea descrisă ca un pas înapoi în timp, parțial datorită tradițiilor românești vechi de un secol, care încă fac parte din viața de zi cu zi a sătenilor, dar și datorită peisajelor agrare, istoriei prea des uitate – mai puțin industrializată decât restul țării – și arhitecturii tradiționale din lemn. 

Acest aspect arhitectural a fost o parte crucială a proiectului lui Florin și Roxanei: „Ne-am dorit să salvăm o parte din arhitectura veche a Maramureșului. Pentru a ne apropia de tradiții, de viața simplă și liniștită a satului. Pentru a face turism sustenabil și inovator prin cazarea în case vechi, reconstruite.”

Cu economiile lor, au cumpărat o casă în Breb în 2015, în același an în care cumpăraseră terenul. Restaurarea a fost o muncă grea: casa a fost demontată, iar pereții, vechi de peste un secol, au fost refăcuți, bucată cu bucată, exclusiv cu materiale locale. Au numerotat toate piesele de lemn pentru a ști unde va merge fiecare, odată reconstruită. Numai acoperișul a fost făcut din 15.000 de bucăți de șindrilă. A fost un proces complex. Au reușit să o ducă la capăt cu ajutorul unui meșter local, Vasile Pop, care s-a ocupat de lucrările de construcție și cu care au colaborat de la început și până în prezent.

Emoțiile pe care le-au avut când s-a încheiat prima renovare, în urmă cu opt ani, îi mișcă și astăzi. „A fost uimitor,” spune Florin, arătând cu mândrie câteva imagini ale procesului. El a ajutat fizic la restaurare și „a învățat multe de la muncitori pe parcurs.” Rezultatul a fost atât de reușit, încât au cumpărat o a doua casă în același an. Și proiectul a continuat să evolueze. În 2017, au reușit să termine o a treia casă. A fost și un moment care le-a schimbat viața, deoarece au decis să-și dea demisia din agitația orașului și să se mute definitiv la sat. Ajunși acolo, au construit încă cinci case în următorii câțiva ani. Acum sunt opt case în total, șapte care „așteaptă ca oaspeții să le descopere farmecul și poveștile,” în timp ce cea de-a opta (Casa Iza, numită după fiica lor mai mică, născută în același an în care au terminat restaurarea sa), este locul unde familia trăiește.

„Suntem bucuroși să păstrăm vii aceste comori arhitecturale, chiar dacă am folosit elemente pentru a le adapta la vremurile actuale,” spun aceștia despre proiectul lor. „Am refăcut și regândit totul în interior,” cu scopul „de a crea un spațiu nou, mixând accente autentice cu o notă boemă.” De pildă, au adaptat camerele pentru a include paturi duble și băi, care nu existau pe vremuri. Ideea, spune Roxana, a fost de a crea un spațiu simplu, dar confortabil, de a recrea un fel de sentiment wabi-sabi în zona rurală a României – o filosofie japoneză care îmbrățișează elementele naturale și frumusețea imperfecțiunii. Ea o descrie drept „bucătărie fusion”: combină elemente moderne și tradiționale pentru o experiență de călătorie completă, încorporată într-o întoarcere în timp. Există, fără îndoială, un element de basm în Breb, iar Casa din Vale – cu sufletul său familiar, primitor și durabil – a găsit o modalitate excelentă de a-l îmbrățișa. 

Vremuri vechi, experiențe noi

Fără îndoială, vizitarea Brebului reprezintă o experiență cu adevărat rurală și o călătorie înapoi în timp. Cei mai mulți săteni din Breb (aproximativ 1.000 de oameni) își cultivă propriile legume și au animale de fermă – găini, oi, capre și porci – în curțile lor. Căruțele cu cai și catâri sunt mijloace de transport obișnuite și este ușor să vezi femei care toarnă lână, ca odinioară, la pridvorurile casei lor, artiști locali care lucrează lemnul și ciobani cu turme.

Dar, încet, satul a crescut drept un loc de vacanță. Mulți oameni din România îl consideră o destinație turistică. Cu toate acestea, este încă subdezvoltat din multe puncte de vedere – mai ales în ochii călătorului străin – deși au fost vizitatori internaționali, inclusiv regele Charles al III-lea, care a cumpărat două case în satul pe care l-a vizitat frecvent. 

De altfel, Roxana și Florin evidențiază profilul internațional al vizitatorilor: „primul nostru invitat, în 2016, a fost o poetă americană care locuia la București pe atunci, Tara Skurtu. Am avut 95% străini în acel an, majoritatea din Marea Britanie, Germania, Franța și Italia.” Atunci au început să vină și românii: „În 2019, oaspeții din țară reprezentau aproximativ 30-40% din baza noastră de clienți. Dar în 2020, odată cu pandemia, au venit doar românii.” Din păcate, ceva s-a schimbat. Cuplul a observat că profilul  turiștilor români a început să fie diferit în rândul unor vizitatori din Breb. Localnicii din sat au început să-și transforme casele și în case de oaspeți, dar calitatea scăzută s-a reflectat și în profilul vizitatorilor, atrăgând un alt tip de turiști locali; genul care  ascultă muzică tare și nu este interesat să descopere regiunea. „Dar încă mai avem turism de bună calitate, oameni care vor să înțeleagă cultura locală, să se relaxeze și să îmbrățișeze natura. Ne bucurăm să menținem acel profil turistic.”

Pentru Florin și Roxana, vechile obiceiuri ale locuitorilor din Breb nu fac decât să fie un loc mai interesant de vizitat; de aceea este important pentru ei să aibă oaspeții potriviți. Așa cum singuri spun: „Am început proiectul pentru a păstra vechile tradiții, pentru a le menține în viață și pentru a ajuta la dezvoltarea unui sentiment de comunitate.” Breb, la fel ca multe alte sate din România, suferă de un exod.

Pentru a contribui la comunitate, au început să găzduiască evenimente culturale – de la seri cu cântăreți locali până la cursuri de gătit tradițional sau vizite la ateliere de sculptură – deschise oricui este suficient de curios să descopere mai multe despre această parte a lumii și despre oamenii ei. În 2019, au început să organizeze un festival anual (Fest și Vale), târguri locale, precum și evenimente de vară, inclusiv teatru în aer liber pentru copii și proiecții de filme în aer liber. De exemplu, ei au găzduit una dintre „Caravan Screening” ale Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), printre alte evenimente cinematografice, unele în colaborare cu ONG-ul de mediu World Wide Fund for Nature (WWF) România. De asemenea, lucrează cu o organizație care coordonează tabere de marketing, la care participă profesioniști din țară. 

Începând cu 2022, au început să găzduiască seri de jazz și discuții, cum ar fi cu Teofil Ivanciuc – un expert în călătorii din regiune și cu William Blaker – un scriitor britanic, care a povestit despre experiența sa personală în Breb. Aceste tipuri de evenimente dau Casei din Vale o abordare proaspătă într-un context rural, tradițional.

Nou-veniți

Întrebată despre reacția localnicilor cu privire la abordarea modernă, Roxana o descrie cu mândrie drept „o situație câștigătoare pentru toată lumea, mai presus de turiștii care vin aici să cheltuie bani.” Ea spune că se asigură că totul, de la mâncare, până la materialele de construcție și muzicienii cu care colaborează, este local, astfel încât comunitatea să crească și organic.

Având în vedere fosta viață  din oraș a familiei Vale – contrastând cu modul tradițional de viață al vecinilor lor –nu putem să nu ne întrebăm cum a fost șocul cultural. „Viața noastră este mult mai liniștită aici, dar încă suntem consumatori moderni,” spune Roxana. Locuitorii din Breb  trăiesc în sat de generații, mulți având stilul de viață al unor fermieri. Cum au fost primiți Roxana și Florin, acești „străini moderni?”

„Oamenii erau curioși și prietenoși, dar și puțin sceptici. Vă puteți imagina cum s-au uitat bătrânele la părul meu albastru – era albastru când ne-am mutat aici; mi-am schimbat culoarea părului de trei sau patru ori de atunci. Reacțiile nu au întârziat să apară. Am și tatuaje, care vara atrag atenția,” spune Roxana. „Uneori îi simțeam făcând comentarii amuzante pe la spatele meu. Dar toți au fost foarte primitori, poate uneori chiar prea mult, până în punctul în care a devenit ca o competiție între ei pentru a fi prietenii noștri. Dar am păstrat distanța, cu diplomație, ca să nu intrăm în dramele și disputele lor.” Diferențele constau și-n abordarea practicilor religioase. De exemplu, localnicii merg la biserică în fiecare duminică, în timp ce Roxana și Florin nu merg. „Există diferențe între noi, deși, desigur, respectăm tot ceea ce fac ei aici,” adaugă Florin.

Între timp, următorul obiectiv al cuplului este să-și extindă adunările și evenimentele culturale pentru a continua să le împărtășească cu comunitatea și să ajute mai mulți oameni să descopere această parte fermecătoare și unică a României, care le-a schimbat viețile pentru totdeauna. Privesc viitorul cu optimism: „Să fim cu toții sănătoși, mai pozitivi, mai empatici și senini, ca o zi de vară pe Tărâmul Magic din Breb!”

Cuvinte și Fotografii: Mihnea Turcu
Decembrie 2023

Spaima, întâiul sentiment

Era prin decembrie 1982, imediat după Crăciun, pe vremea când iernile începeau încă devreme, iar afară totul era acoperit în alb. În acea seară, în micul târgușor al Darabaniului, undeva în nord-estul Moldovei, mă plimbam cu bunica mea. O țineam strâns de mână în timp ce ochii mi-i mijeam în sus, la fulgii de nea dansând în lumina felinarelor din stradă. Aveam puțin peste patru ani, pluteam și visam, vrăjit de albul imens și de mirosul rece de zăpadă. Îmi țineam mâna strânsă într-a ei, mă simțeam în armonie și în totală siguranță.

Ajunsesem pe aleea pietonală din fața cinematografului, când un grup de dihănii cu blană maro, întunecate, ne-au împrejmuit dintr-o parte. Se aplecau și grohăiau, săreau, se tăvăleau pe pământ și ne arătau colții, apropiindu-se atât de mult cu capetele lor fioroase, încât parcă o făceau dinadins, dorindu-și să ne sperie și să ne atingă. Din gură le ieșeau aburi, iar în loc de mâini își legănau în aer niște gheare enorme. Copleșit, trăiam o senzație amestecată din cea mai pură frică și curiozitate. Inima îmi bătea tare, iar eu mă făcusem mic, acoperit de un tunet general de tobe asurzitoare.

Nu o știam încă pe atunci, dar nimerisem în mijlocul unei Cete de Urși. Iar prima noastră întâlnire nu fusese așadar una tare plăcută. Dar în timp, ani după aceea, amintirea acelei clipe, precum și curiozitatea mea, încurajate și de aparatul de fotografiat, m-au împins adânc înspre tradițiile de iarnă din nordul Moldovei. Momentul trăit de mine atunci, demult, în copilărie, mi-a rămas adânc întipărit în minte și în suflet. Bunicii mei s-au mutat mai apoi din Moldova și pentru foarte mulți ani după aceea am pierdut contactul cu tradițiile locului. Însă odata ce fotografia a devenit forma mea de exprimare, amintirile acestea adânc păstrate au revenit și m-au chemat, iar singurul lucru pe care am putut natural să îl fac a fost să mă întorc acolo și să le regăsesc.

Dansul care alungă Relele

O călătorie printre tradițiile si obiceiurile iernii în întreaga zonă a Moldovei nu este tocmai ușoară, nici de găndit și nici de îndeplinit, principalul adversar în urmarea ei fiind timpul. Toate se întâmplă aproape în același moment, iar tu fiind doar unul, poți să fii doar într-un singur loc. Evenimentele încep cam înainte cu o zi de Crăciun și se termină a doua sau a treia zi după Anul Nou. 

Tradiția Dansului Urșilor este una foarte veche, arhaică, în toată zona Balcanilor. Unele surse menționează că și-ar avea rădăcinile în credințele și convingerile mistice ale civilizației geto – dacice. Însă nu există niciun fel de dovadă istorică pentru a sprijini o asemenea ipoteză. O altă teorie, mult mai realistă, plasează sursa acestor tradiții în secolul al XVII-lea, atunci când grupuri de țigani nomazi călătoreau cu urși îmblânziți, încurajând și speculând credința oamenilor din popor în puterile lor miraculoase. Peste secole, oamenii au transformat acest eveniment inițial, oferindu-i semnificații spirituale. Simbolistica și manifestările lui sunt diferite de la o zonă la alta, iar măștile se schimbă foarte mult în zone relativ restrânse, apropiate, primind conotații diferite de la o arie culturală la alta. Impunătoare și înfricoșătoare la o prima vedere, aceste manifestații rămân totusi o expresie a binelui și a bucuriei. 

Rotirea anotimpurilor și viața în strânsă legătură cu natura îi împinge pe oameni spre o nevoie de re-împrospătare, de întoarcere în profunzimile spiritului, de curățare și de exprimare. Cu timpul, în zona noastră, acest obicei și-a găsit locul în mijlocul iernii, atunci când corpul se odihnește, iar spiritul, între un sfârșit și un nou început de an se redefinește.

În Moldova, o zonă cu munți și cu păduri nesfârșite, de-a lungul istoriei oamenii au dezvoltat un adevărat cult pentru Urs. Acesta a devenit perceput nu doar ca un animal violent, crud și imprevizibil, dar și unul puternic, pur și respectat. Iar toate aceste trăiri l-au transformat în ceva sacru, aproape totemic. 

Jocul Ursului este probabil cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măști întâlnite în zona carpatică. Plin de simboluri, interpretarea acestora are nenumărate înțelesuri: spirit al pădurii, suprem stăpân al energiilor cosmice, simbol al fecundității, sau cel care alungă moartea, bolile și spiritele răului. Nu era deloc rar întâlnit ca în afara obiceiului creștin copiilor bolnavi să li se dădea înca un nume, „Ursul”, oamenii având convingerea puternică cum că astfel vor reuși să alunge boala, să-i însănătoșească. 

Aceeasi tradiție, mai multe reprezentări

Costumele de urs pot fi confecționate din blană adevarată sau din diferite alte imitații. În satele și orașele din zona Bacăului, Dărmănești, Moinești, Comănești, Asău, sunt predominante pieile adevărate de urs, evenimentele fiind organizate în zile consecutive, amploarea pe care acestea au luat-o fiind una a unui spectacol. Mai la nord, în județul Botoșani, în satele Tudora și Vorona, urșii sunt confecționați din diferite alte materiale, amestecați printre măști arhaice, moderne sau nenumărate alte animale. În zona Iașiului, în satele Ruginoasa sau Coarnele Caprei măștile sunt confecționate din păr de cal sau blană de oaie. La doar câteva ore distanță, peste râul Siret, în spațiul fostului imperiu Austro-Ungar, cetele sunt predominant constituite din costume tradiționale, măști arhaice din blană de oaie, dar și altele, simbolizînd și ridiculizând personajele comunității: ofițerul, doctorul, preotul, țiganul, capra sau ciobanul.    

Pregătirea măștii pentru sărbători se bucură de o atenție specială, cea mai arhaică fiind întâlnită în satele din nordul Moldovei, în zona Sucevei. Aici se confecționează frânghii din paie de ovăz, lungi de până la 40 de metri, care apoi sunt cusute pe hainele purtătorului. Pentru forma capului de urs oamenii folosesc o piele de vițel sau de miel peste o găleată metalică. La sfârșit, costumația era aruncată pe foc, simbolizând moartea și renașterea vegetației. 

Mai jos, înspre centrul Moldovei, în zona satelor de pe Valea Trotușului, obiceiul a evoluat în timp, ajungând la spectacole de mari proporții, cu scene, concursuri și cete celebre care adună veniți de prin toate satele. Aici măștile sunt confecționate în fapt din pielea ursului veritabil, prelucrată și adaptată.

O ceată care colindă ulițele satului, în zilele dinaintea Anului Nou, repetând dansul din casă în casă, este compusă din cel puțin patru sau cinci Urși, si din Ursari, simbolizându-i pe cei care au i-au îmblânzit și îndeplinesc acum legătura dintre lumea fiarelor și cea a oamenilor. În fața cetei stau toboșarii, cei care bat cu putere ritmul, Fluierașii, purtând costume tradiționale românești, alaiul fiind închis de încă o seamă de măști cu diferite alte reprezentații.  

Dansul Ursului precum și toate celelalte tradiții din perioada sărbătorilor de iarnă din regiunea Moldovei s-au născut și parcă ne traversează generațiile de undeva de foarte departe, de dincolo de timp. 

Obiceiurile noastre au o viață doar a lor, continuând în afara religiei sau a culturii ca o formă pură de exprimare a spiritului. Dar aceasta este o lume care trăiește dincolo de orice fel de descriere în spațiul cuvintelor scrise, iar de simțit, cel mai bine ați face-o înconjurați, dintr-o dată, de o ceată de creaturi întunecate, mormăind și grohăind, tăvălindu-se și încercând să vă atingă, printre aburi de căldură și ritm asurzitor de tobe. De fiecare dată când mă întorc in mijlocul lor, înapoi la originea acestor trăiri, nu mai știu dacă mă întorc doar ca să mă întâlnesc cu inima plină de spaimă a unui baiețel de patru ani agățat de mâna bunicii, sau ca să re-trezesc înlăuntrul meu niște trăiri înrădăcinate de generații.

Cuvinte și Fotografii: Lavinia Ionescu
Noiembrie 2023

Pentru mine un spațiu (mai) sigur queer e ceva moale și cald unde toate corpurile participante sunt tratate cu respect indiferent de culoare, vârstă, abilități, orientare, identitate și clasă. 

— Paula Dunker (artistx)

București, capitala administrativă și culturală a României. Europa de Est. Europa. 

Mă aflu aici – ne aflăm aici. 

Într-o societate în care tensiunile la adresa comunității LGBTQAI+ se manifestă global, aș vrea să vorbim despre importanța spațiilor sigure queer. Fă împreună cu noi această călătorie pentru a vedea cum ne descurcăm, ce împliniri, ce aspirații și vise avem. Ce-am învățat din trecut, cum ne este prezentul și cum ne reprezentăm viitorul, de aici, de la „marginea imperiului.”

Îmi doresc să trăim într-o lume care acceptă diversitatea, care se bucură de ea și care o încurajează. O lume care se dezvoltă pe orizontală și face din fiecare dintre noi un motiv de bucurie. Fie că ne aliniem sau nu cu normele de gen sau cu orientarea sexuală „mainstream,” fie că suntem trans, cis, non-binare, agender, gay, lesbiene, hetero sau bisexuale, oricine are dreptul de a-și alege propria identitate și de a-și trăi viața în societate, alături de cei și cele drage. Lumea largă și brațele ei larg deschise. Lumea care ne îmbrățișează pe toatx.

România ultimelor decenii s-a schimbat și, pentru o perioadă, ne-am bucurat de mirajul unui viitor mai luminos. Mai ales după 2001, atunci când se abrogă art. 200 din Codul Penal, ce dezincrimina și scotea din ilegalitate, în sfârșit, practicile sexuale între parteneri considerați de același gen. Cu timpul, ne-am făcut mai mult curaj, ca și comunitate, să ne exprimăm, să nu ne mai fie frică să ieșim în lume. Și aici nu vreau să întăresc stereotipurile cum că înainte de 1989 nu existau persoane queer. și că doar cu ajutorul capitalismului și al occidentului subiectul queer a devenit unul politic. 

Din ce în ce mai mult, de-a lungul ultimului deceniu, comunitatea LGBTQAI+ a găsit resurse să-și creeze propria narațiune, să se coaguleze într-o comunitate locală vibrantă și solidară, în care necesitatea vitală de a avea spații sigure, unde să ne susținem și să ne încurajăm, a devenit realitate. Comunitatea queer locală caută în permanență să construiască punți de dialog și cooperare cu comunitățile din alte părți ale lumii, să propună politici publice antidiscriminare, să se sprijine reciproc și să-și celebreze spațiile în care fiecare se simte cu adevărat protejată, înțeleasă, liberă să-și exprime sinele adevărat. Și aici nu mă gândesc doar la fizicalitatea unui loc, ci și la alte posibilități de întâlnire – în gândire, în afinități, în simțire. 

Mă gândesc des la ce spații sigure există în orașul meu, București, pentru comunitatea LGBTQAI+. Mă gândesc adesea ce sunt aceste spații sigure și de ce sunt ele importante pentru noi. Pentru mine, în primul rând ca persoană care se identifică drept femeie, apoi ca persoană bisexuală poliamoroasă, e o nevoie și o căutare permanentă de liniște, din care să poată crește însorită bucuria de a fi. O înregistrare pozitivă a sistemului meu nervos, că aici sau acolo, mă simt în siguranță, nu mă simt în pericol. Pot lăsa garda jos, pot privi lumea în ochi și las lumea să mă privească, să îmi vadă adevărata față, nemijlocită de normele și cutumele sociale limitatoare, despre ce înseamnă să fii o femeie, despre ce tip de sexualitate am sau ce tip de relaționare romantică prefer. Neîngrădită–însorită–înflorită alături de toatx cele din jur.

Lipsa istorică a unei culturi a acceptării, precum și stigma îndreptată spre corpurile neconforme și către orientările sexuale non-hetero. Lipsa înțelegerii în cadrul familiei biologice – un spațiu considerat a fi sigur pentru membrii săi, dar care poate ajunge să aibă un impact chiar traumatizant pentru copii, adolescenți, dar și pentru persoanele queer adulte. Lipsa unui cadru legal care să protejeze persoanele queer. Acestea sunt doar câteva dintre obstacolele cu care comunitatea LGBTQAI+ se confruntă. În fața tuturor acestor provocări,  a reușit totuși să se redescopere, să răstoarne și să redefinească memoriile colective, și de a-și reexamina dorința profundă de autodeterminare. Și astfel, ia naștere o cultură queer locală modelată pe awareness, compasiune, acceptare și sprijin.

Și pentru că vorbesc despre comunitate, mi s-a părut important ca întrebării Ce înseamnă un spațiu queer sigur? să îi redau răspunsuri pe mai multe voci. Deși reprezentative, ele nu au pretenția să vorbească în numele întregii comunități. Cu siguranță, subiectul este unul vast și esențial și poate fi explorat în atâtea feluri câte individualități și subiectivități există. Dar un lucru știu: toate ne pun în perspectivă o lume mai blândă și mai ocrotitoare cu noi toate. 

Așa că, acompaniate de adieri plăcute de vară, m-am întâlnit cu câteva dintre prietenele mele, în spații înverzite ale orașului, ca o reînnoire simbolică. Și pentru un pic, ne-am bucurat una de prezența celeilalte. Ne-am făcute poze, am râs și ne-am imaginat posibile răspunsuri. — Ce înseamnă pentru tine un spațiu queer sigur?

Pe Iris am cunoscut-o acum câțiva ani la Manasia Hub, o terasă ascunsă printre străduțele unduite ale Bucureștiului, unde s-au organizat de-a lungul timpului petreceri queer friendly. Iris era în primul ei an în București, proaspătă studentă la Facultatea de Psihologie. O fire caldă și calmă, dar plină de curiozitate, îmbrăcată deseori în rochii diafane cu accente dark vaporwave, a intrat rapid în comunitatea artistică queer locală. În ultimii ani, a participat în calitate de actriță, scriitoare și dramaturgă la mai multe proiecte de performance și teatru independent, printre care: Miraj. Un spațiu posibil, Trepidații/Antigen/Ora Perfectă, parte a proiectului Triumf Amiria. Muzeul culturii queer sau spectacolul Cu fiecare atingere vom renaște din cadrul Bucharest Pride 2021. Prin intermediul lor, materiale de arhivă și narațiuni subiective ce au în centru momente reprezentative din istoria queer locală au fost aduse la lumină.

La începutul tranziției mele, simțeam că anonimitatea îmi oferă cea mai multă siguranță. Venind dintr-un oraș mic, se simțea eliberator la început să pot exista într-un spațiu în care să mă pot mișca, desfășura, în care să pot greși, fără ca deciziile să-mi fie puse sub lupă la fiecare pas… Cu timpul, am ajuns să realizez că cel mai safe a fost și este în comunitate. Aici mi se oferă suficient loc să mă descopăr, să procesez și să (re)integrez traume, să dobândesc înțelegeri noi despre cine sunt și ce nevoi am și cum să pot relaționa cu persoanele din jur, astfel încât nevoile mele să fie împlinite și restructurate acolo unde am nevoie. Și cred în continuare cu tărie că nu există vreun fel de siguranță emoțională mai valoroasă decât cea de a ți se oferi spațiu pentru a te înțelege și a te vindeca. Sunt bucuroasă că am ajuns în punctul în care să pot realmente să numesc acest oraș (și mai ales oamenii din el) – my home, my safe place. 

— Iris Horomnea

My home. My safe space. Sintagma m-a dus cu gândul nostalgic la Macaz Bar Teatru Coop., un spațiu pe care l-am adorat, care pentru multx a însemnat acasă. Un teatru-bar autogestionat, o cooperativă cu organizare orizontală, un spațiu incluziv – până în 2019 când s-a închis. Acolo am respins orice comportament și atitudini rasiste, misogine, homofobe, transfobe, xenofobe etc.. Un loc a cărui absență o simțim din plin pentru că ne-a oferit o perspectivă inversă: nu un loc care există doar în virtutea economiei de piață, deschise numai pentru a face profit. Ci un loc cu prețuri oneste a cărui activitate economică a fost motivată doar de măsura în care a oferit posibilitatea plății chiriei și a utilităților spațiului creat pentru comunitate, pentru oameni, pentru siguranța și bucuria lor. Să menținem viu un asemenea loc nu a fost ușor. Iar cu venirea pandemiei – imposibil. 

Într-o noapte fierbinte de vară, l-am cunoscut și pe Nanci și atâția alți oameni splendizi, pe terasa improvizată pe scările acestui bar, printre melodii de manele date tare și șinele trosnind ale tramvaiului 21. Așa am avut șansa să ne cunoaștem mai bine și să punem la cale proiectul nostru comun CUTRA, revista feministă queer.

Acum, când ne-am întâlnit, lumina cădea frumos pe cămașa vintage pe care Nanci o purta. Eram pe o terasă cu multe obiecte de sticlă, care reflectau amiaza. Nanci este o persoană non-binară, multidisciplinară. Cartograf, dansator și coregrafă, curator și manager de proiecte culturale. O prezență a cărei vivacitate nu o poți uita. Un entuziasm care rămâne cu tine. Pentru el, siguranța spațiilor queer are o dimensiune concretă, practică, aplicată. 

Un spațiu queer safe e un loc în care fiecare persoană poate fi ea însăși fără teama de judecată, discriminare și hărțuire. Vreau spații safe peste tot în societate – acces egal la servicii medicale de calitate, acces facil la servicii de contracepție și avort, recunoașterea legală a cuplurilor LGBTQAI+ și drepturi egale cu ale cuplurilor heterosexuale + o educație incluzivă și feministă.

Deși încă puține locuri și inițiative queer pentru a avea un impact major asupra societății largi, am senzația că lucrurile merg într-un sens pozitiv. Am încredere în generația tânără. Am încredere că vom construi din ce în ce mai multe spații queer safe care să ofere acces la resurse, inclusiv financiare și de sprijin pentru membrii comunității, servicii de consiliere, grupuri de suport și acces la informații.

— Nanci

Avem o rețea de sprijin, mă gândesc. În același timp, știu că e nevoie de mai mult. Două asociații nonguvernamentale cu sediul în București, MozaiQ și Accept, se luptă pentru drepturile persoanelor LGBTQAI+. Altele, din alte centre ale țării, fac același lucru. Sens Pozitiv oferă sprijin persoanelor diagnosticate cu HIV. E-Romnja, organizație feministă romă, luptă pentru drepturile fetelor, femeilor și persoanelor queer rome. Centre DIY auto-organizate, cum este Filaret 16, au politici non-discriminatorii și „aduc oamenii laolaltă cu un scop comun: chestionarea statu quo-ului și construirea de moduri alternative de a trăi și a petrece timpul liber împreună.” 

Instituții prietene, cum sunt Centrul Național al Dansului din București (CNDB), Centrul de Teatru Educațional Replika sprijină spectacole de teatru queer și alte inițiative cultural-artistice ale comunității. În acest an, pentru prima dată în cadrul Galei Uniter, British Council Romania oferă premiu unui performance-manifest cu și despre comunitatea transgender din România – TransLucid – pentru promovarea și susținerea incluziunii sociale.

Ultima dată când l-am văzut pe Patrick, cineast trans, a fost chiar în spectacolul transLucid. Îi apreciez enorm puterea de a conlucra la coeziunea comunității trans locale și capacitatea sa de a le da speranță persoanelor trans că societatea românească poate fi acasă și pentru ele. Mi-ar fi plăcut mult să-l întâlnesc zilele astea la o limonadă de vară, dar de data asta am apucat să vorbim doar prin mesaje. Pleca din oraș – începuse la Iași săptămâna Pride și a doua zi avea loc marșul Pride de acolo, a 3-a ediție de până acum. 

Doar în spații sigure queer identitatea mea trans își găsește liniștea și împlinirea, pentru că acolo sunt, în sfârșit, printre „oamenii mei.” Știu că un spațiu e sigur pentru că anxietatea mea nu mai e, nu mai e nici presiunea de a performa un rol, în schimb e libertatea de a experimenta și de a mă distra în feluri noi, cu multă creativitate, asumare și asertivitate. În spații sigure neapărat queer pot, pur și simplu, să fiu, așa cum simt că simt și ceilalți.

— Patrick Brăila

O altă persoană la care țin foarte mult și a cărei prezență în mediul artistic a oferit scenei queer de la noi multă vizibilitate este Paula Dunker, my Libra sis, cu care am petrecut în ultimii peste 10 ani nesfârșite momente și căreia îi sunt recunoscătoare pentru puterea și perseverența cu care inspiră o comunitate întreagă. Când ne-am văzut în Parcul Ioanid, purta un maieu mov-pal transparent și pantaloni albi lejeri. Am făcut poze, am mâncat pâine cu maia pe o bancă și am râs. Pentru mine, Paula este mereu ca o gură de aer – proaspătă, înviorătoare. 

Paula Dunker este vocalistă a queer act-ului FLUID și, așa cum se autointitulează, „mama genului muzical și al stilului de viață techno-faggothique,” dar și mamă a seriei de petreceri itinerante Queer Night (din 2010 încoace). Este scriitoare, performer, coregrafă, dramaturg, actriță și parte a colectivului CorpFluid – „un spațiu digital comunitar care chestionează și explorează relația cu propriul corp, dar și factorii care influențează modelele sociale de raportare la corp, emoții și la imaginea de sine.” 

Cineva spunea la un moment dat că nu există  spații sigure queer 100% – există spații care sunt mai sigure ca altele. Singura constantă în acest work-in-progress este faptul că producerea siguranței queer este întotdeauna contingentă, negociată și fragilă și nu încearcă să reproducă structurile de putere deja existente. (…) Spațiile (mai) sigure queer propun o intersecție a capacităților sale fizice, discursive, retorice, virtuale, materiale, emoționale și imaginare. 

— Paula Dunker

Acestea fiind zise, iau un moment să aduc în discuție conceptul intersecționalității. Să reflectăm împreună asupra lui. Identitatea cuiva nu este niciodată unidimensională, ci are mai multe laturi care pot, simultan, să reprezinte factori discriminatori în cadru social. Identitatea de gen, etnia, educația, statutul social-economic, orientarea romantică și sexuală, abilitatea fizică, sănătatea mintală, religia, reședința (statutul de migrant) – toate pot fi fundamentale pentru identitatea unei persoane și, totodată, pot conduce la discriminare.

Persoanele care se identifică drept rome și queer suferă nu doar de rasism, dar și de „lipsa de informare cu privire la istoria romilor din România”. Totodată, sunt supuși unei opresiuni ce țintește orientarea de gen sau orientarea lor sexuală. În acest cadru, ce înseamnă un spațiu sigur queer pentru persoanele rome LGBTQAI+?

Am discutat despre asta cu Cristina, o persoană queer romă care se autodefinește ca „non-binară în gen, gândire și exprimare și într-o continuă transformare & căutare de vibe-uri mișto.” Pentru ea, aspectul multilateral al discriminării se reflectă și în descrierea unui spațiu sigur queer.  

Ne-am întâlnit în Grădina Cișmigiu, unul dintre cele mai cunoscute parcuri ale orașului. Și am imortalizat momentul sub verdele sentimental al copacilor celei mai vechi grădini publice din București, în imediata apropiere a terasei viu colorate a barului Apollo 111. Aici se țin petreceri în fiecare săptămână și multe dintre ele sunt LGBTQAI+ friendly – Dirty Disco w. Eugen Rădescu, seria de ballroom-uri Lil’ Paris is Burning Ball sau Viva la Diva, programe drag show autohtone, care aduc comunitatea queer în lumina reflectoarelor și o celebrează. 

Cristina este și ea DJ – DJ Mitroi – și cel mai des o poți descoperi în serile de party cu manele de la Grădina ArtHub, un spațiu queer friendly angajat în menținerea unui climat safe pentru persoanele din comunitate. Aici, și alte persoane rome queer, cum sunt Arhanghela sau DJ Aldessa cu manelele sale feministe, organizează nopți dansante. 

Un spațiu sigur queer este un spațiu în care se respectă drepturile tuturor. Nu e suficient ca spațiul să fie queer friendly ca să fie safe. Dacă tolerează rasismul, clasismul, abilismul… nu e safe. Din fericire, deși puține, spațiile sigure queer nu sunt doar o utopie în București. 

— Cristina Mitroi

Și mă apropii încet de încheiere cu mărturia lui Luca, un tânăr queer care lucrează la asociația Accept și co-organizează festivalul internațional de film queer ART200. Luca a coordonat antologia Un spațiu doar al nostru apărută la editura HECATE, în care a adus în prim plan povești de dragoste LGBTQAI+. 

Cu toate că am făcut-o de mai multe ori, atât pe stradă, cât și în multe spații din oraș, stau întotdeauna cu un mic nor de frică deasupra mea dacă fac un gest de afecțiune față de un partener sau dacă îmi expun prea tare unghiile făcute. Un spațiu sigur e spațiul în care îmi dispare acest nor de anxietate și în care pot să fiu queer și să mă exprim ca atare fără să mă gândesc de două ori înainte s-o fac. E spațiul în care știu că, dacă totuși aș fi agresat în vreun fel, cei din jur vor fi de partea mea, alături de mine, și vom putea recrea împreună sentimentul de siguranță.

— Luca Istodor

Scriu acest ultim paragraf de concluzie bând o limonadă cu ghimbir pe terasa Londohome, a place like a sweet home, cum scria cineva într-o recomandare pe social media. Cu prețuri decente și o atmosferă prietenoasă unde conversațiile despre viață curg de la sine, e genul de loc care te îndeamnă să fii chill, să citești o carte, să te bucuri de un pahar de vin, să asculți un concert indoor (au multe evenimente de acest gen). În timp ce scriu acest ultim paragraf, simt recunoștință că mi s-a oferit ocazia să aduc în discuție un subiect atât de complex și important. Scriu cu retina plină de verdele crud încă al frunzelor din copaci, cu gândul la toatx prietenx mele queer care au avut deschiderea de a ne întâlni și a-mi răspunde la întrebări. Mă bucur să ne întâlnim în diferențele noastre, în ne-dezbinare și reconectare, în priviri soft și îmbrățișări tandre. Mă gândesc la bucuria de a trece prin viața asta împreună; la eforturile care ne vor răsplăti înmiit; la luminile evanescente ale orașului. La pace și la pisici. La deschidere și bucurie. La ce a fost, ce este și ce o să mai fie.   

Cuvinte: Ina Țăranu-Hofnăr
Fotografii: Silviu Paun
August 2023

La prima mea vizită la SanThé, mă simt de parcă aș fi pășit în sufrageria cuiva. Nu știu dacă e datorită spațiului mic, perdelelor cu flori sau numeroaselor lămpi, care dau un aer cald locului, dar iubesc atmosfera. Chelnerița mea este Mădălina. Poartă un tricou alb, pantaloni negri și un șorț gri, pe care e cusută o inimă colorată. Are părul strâns într-o coadă și câteva agrafe metalice, roșii, prinse pe laterale.

Mă întreabă ce vreau să beau și îi cer să-mi recomande un ceai care îi place ei. „Ceaiul iubirii!”, spune râzând. În spatele ei, încurcată, mama ei îmi spune că nu au acest ceai și începe să-mi enumere specialitățile existente: mentă, verde, negru, iasomie… O opresc și îi spun că aș vrea, totuși, ceaiul iubirii. Mădălina pornește triumfătoare spre bar, iar mama ei o urmează cu pași nesiguri. Câteva minute mai târziu, Mădălina îmi aduce un mic ceainic de porțelan, cu un lichid roșiatic. Nu știu dacă sunt fructe de pădure sau un amestec de rooibos, dar ceaiul e delicios. Îi spun asta și fața i se luminează de un zâmbet uriaș.

Mădălina Marin este una dintre cele aproape 30 de persoane cu sindrom Down care fac parte din personalul SanThé. Este prima ceainărie din România unde servesc oameni cu această dizabilitate și mai mult de jumătate dintre aceștia sunt și campioni olimpici. În inima Bucureștiului, pe strada Lipscani, această ceainărie mică face o mare diferență oferind ceai, cafea și prăjituri, presărate cu lecții esențiale despre demnitate, perseverență și iubire.

Georgeta Bucur administrează ceainăria. Este, de asemenea, fondatoarea și președinta unei asociații pentru sindromul Down din București. Încă din prima zi, obiectivul ei a fost ambițios: a vrut să creeze un spațiu incluziv și sigur pentru persoanele cu dizabilități, validând locul lor în societate.

„Limits Down, Abilities Up!”

Georgeta a învățat lecția incluziunii și toleranței de la cel mai bun profesor pe care l-a avut vreodată – fiul ei. Cel de-al doilea copil al ei, Theo, s-a născut în 2001 cu sindromul Down. Nașterea unui copil cu dizabilități a însemnat o schimbare de 180 de grade în viața ei. A demisionat de la un loc de muncă confortabil, la o bancă, pentru a deveni asistenta personală a lui Theo, renunțând la un salariu atractiv pentru cei 2000 de lei pe care îi primește lunar de la stat.

Georgeta spune că nu i-a fost ușor să îl crească pe Theo în București: „Când era mic și mergeam cu el în tramvai, erau persoane care nu știau ce înseamnă sindromul Down. Mi s-a întâmplat și mie, ca și altora, să-și tragă copilul de lângă al meu, nu cumva să se ia.” În scurt timp și-a dat seama că Theo avea nevoie de o comunitate de tineri ca el. Iar ea, la rândul ei, avea nevoie de alți părinți care știau ce înseamnă să crești un copil cu sindrom Down.

În urmă cu nouă ani, împreună cu soțul și fiica cea mare, a decis să înființeze Asociația Down Plus București, pe care o prezidează. Sloganul asociației („Jos cu limitele, sus cu abilitățile!”) vorbește despre valorile sale de bază: dezvoltarea abilităților persoanelor cu sindrom Down prin activități creative și sportive și schimbarea percepției asupra acestora în societate. „Nu știam cum să mă comport altfel decât ca o mamă,” mărturisește Georgeta. „M-am uitat la membrii asociației noastre: de ce au nevoie, ce le place, ce talente au și ce și-ar dori să facă.” 

Tocmai experiența de a fi mama lui Theo a dat naștere și proiectului SanThé. Georgeta își amintește că atunci când era mic, fiului ei îi plăcea să se joace de-a chelnerul: „Venea cu tava în mână și cu șervetul pe braț, ca adevărații ospătari. Avea un carnețel, să-și noteze ce ne dorim. Și pentru că am văzut că se poate, din joacă, am trecut la pasul următor.”

A urmat o discuție cu directoarea generală a Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului București (DGASMB), Cosmina Simiean. Cele două realizaseră proiecte împreună înainte, așa că atunci când Georgeta i-a explicat Cosminei ideea ei, aceasta i s-a alăturat rapid și i-a spus despre un spațiu liber pe care DGASMB îl deținea pe strada Lipscani. 

Ceainăria SanThé s-a deschis în 2015, ca proiect de economie socială din fonduri europene. Inițial, localul a angajat persoane din grupuri vulnerabile (tineri care au crescut în sistemul de protecție a copilului, persoane de etnie romă și femei de peste 45 de ani, care își găseau cu greu un loc de muncă), dar pandemia a pus pe pauză inițiativa, iar spațiul s-a închis. 

Cosmina i-a propus Georgetei ca DGASMB să le ofere spațiul, iar cei de la Asociația Down Plus să se ocupe de logistica și funcționarea ceainăriei. Așa a început totul. 

Voluntari involuntar

Georgeta își amintește de entuziasmul cu care au abordat proiectul: „Am preluat ceainăria, am făcut curățenie, am dat jos perdelele și am spălat geamurile. Pe măsură ce se apropia ziua deschiderii, lucram cu tinerii noștri și încercam să îi învăț cum să facă ceai și să interacționeze cu clienții. Cu două sau trei zile înainte de deschidere, mi-am dat seama că nu aveam un barman. Ce să facem? Nu aveam bugetul necesar pentru a angaja pe cineva. Și atunci ne-a venit ideea: hai să facem noi, părinții, de serviciu. Așa ne-am organizat. A ieșit bine!”

SanThé și-a redeschis porțile în iunie 2021. În fiecare zi, de joi până duminică, doi tineri cu sindrom Down și părinții lor lucrează aici, prin rotație. De obicei, mamele sunt cele care stau la bar, pregătesc băuturi sau fac curățenie, dar și unii dintre tați vin să dea o mână de ajutor. Totul, de la produsele de curățenie până la băuturile servite, este plătit din donații.

Cu toții vin în regim de voluntariat și nu primesc bani pentru munca din ceainărie. Motivul, explică Georgeta, este că în momentul în care ești angajat, chiar dacă ai handicap de gradul 1, în România îți pierzi statutul de persoana cu dizabilități. „Dacă îți pierzi job-ul, e foarte greu s-o iei de la capăt, să treci din comisie în comisie, să demonstrezi că ai un handicap. E mult prea complicat,” spune ea. 

Angajarea în contextul legislativ actual nu are sens nici din punct de vedere financiar. „De exemplu, dacă o persoană cu dizabilități lucrează cu jumătate de normă, probabil că ar fi plătită în jur de 800 de lei pe lună. În prezent, indemnizația socială este de 1125 de lei pe lună. Așadar, ar lucra pentru un salariu mai mic, și-ar pierde statutul de persoană cu handicap (și beneficiile care vin cu acesta, cum ar fi transportul public gratuit. n.red.) și acei 1125 de lei, care sunt greu de obținut în primul rând,” explică Georgeta.

Cu toate acestea, ea crede că SanThé este un proiect de succes pentru toți cei implicați: „Tinerii cu dizabilități simt acum că se fac mai utili în societate. Văd strălucirea din ochii lor atunci când cineva căruia i s-a servit o ceașcă de ceai le mulțumește. De asemenea, poți simți bucuria părinților lor și a oamenilor care intră în ceainărie.” Asta s-a întâmplat și în cazul vizitei mele la SanThé, când am vrut să aflu mai multe despre povestea Mădălinei, chelnerița care mi-a servit „ceaiul iubirii” cu atâta bucurie.

Fetița mult visată

Mădălina s-a născut pe 23 august 1989, într-un spital din București. Părinții ei erau în culmea fericirii: mai aveau acasă un băiețel de 5 ani, iar acum primiseră și fetița mult visată. Deși nimeni nu i-a spus nimic, mama ei, Cristiana, a observat că personalul medical trata fetița diferit față de primul ei copil. Medicii și studenții petreceau mai mult timp în preajma ei, analizând-o și șoptind între ei. Uneori o duceau în altă încăpere, pentru controale aleatorii. 

Două săptămâni mai târziu, când era acasă, Cristiana a observat că fetița făcuse o stafilococie în zona capului. Pățise la fel și la băiat, dar, pentru că bubițele păreau că se accentuează, Cristiana a chemat salvarea. „Mi-au spus că trebuie s-o ducă la spital, pentru că are sindromul Down. «Ce înseamnă sindromul ăsta?» «Este o boală genetică care nu știm de ce apare sau ce repercusiuni are»,” își amintește mama că i s-a explicat. 

La spital a urmat al doilea șoc. Chiar și 34 de ani mai târziu, când rememorează momentul, vocea Cristianei îi trădează furia: „Mi-au spus să o abandonez. Adică cum poți să spui tu, un medic, așa ceva?! Când m-am dus peste 2 luni și doctorul m-a întrebat: «Ea e downița?», i-am răspuns: «Da, ea e downița. Și nu vreau s-o consultați dumneavoastră! Vreau alt medic!».”

Cristiana nu doar că nu și-a abandonat fiica, dar face tot posibilul să-i ofere o viață cât mai normală, în care aceasta să-și exploreze toate abilitățile și pasiunile. 

Lecții de înot (și de viață)

Bunica Mădălinei, care avea grijă de ea, a murit în 2003. Cristiana și-a dat demisia și a devenit asistenta personală a fiicei sale. A dus-o la școală, la cursuri de dans, de croitorie și, într-un final, la un curs de înot care avea să-i schimbe viața, în 2008. 

Departe de a fi un talent înnăscut la înot, în acea primă zi la bazinul Floreasca, Mădălina a tras, accidental, un alt copil la fund. Copilul n-a pățit nimic, dar și mama și fiica au început să plângă, de la șoc. „M-am gândit cum să procedez”, își amintește Cristiana, „s-o întreb dacă să plecăm sau să mai rămânem. Și, până la urmă, tot îmbrățișându-ne, ne-am oprit din plâns. «Hai să ne așezăm», îi spun. Și ea zice: «Nu! Eu vreau să intru în apă!».” 

Timp de 2 ani, în fiecare săptămână, pe ploaie sau pe ninsoare, Mădălina a continuat să meargă la bazin cu mama ei. Înota de plăcere până când, în 2010, la un concurs de înot, niște reprezentanți Special Olympics România i-au văzut potențialul și i-au propus să o antreneze în mod profesional. Cinci ani mai târziu, Mădălina a fost selectată să reprezinte România la Jocurile Mondiale de Vară Special Olympics, de la Los Angeles. A fost pentru prima dată când pleca singură din țară. S-a întors cu o medalie de argint, dar acela a fost abia începutul parcursului ei olimpic. Patru ani mai târziu, la Jocurile Mondiale de Vară Special Olympics, din Abu Dhabi, tânăra sportivă a concurat la gimnastică.

Fata despre care medicii au spus că nu are șanse în viață a devenit triplă campioană olimpică și dublă vicecampioană olimpică, luând aurul la individual compus, bârnă și sol și argintul la paralele și sărituri. 

Din păcate, pandemia a avut un efect devastator asupra evoluției sportive a Mădălinei. În 2020 trebuia să participe la ediția din Kazahstan a Jocurilor Mondiale de Iarnă Special Olympics, de data aceasta la schi fond, sport pe care a început să-l practice în paralel. Nu doar că n-a mai ajuns să concureze, dar, mai mult decât atât, izolarea a transformat-o dintr-o tânără sociabilă și activă într-una retrasă. Mama ei își amintește că spunea că „nu mai cunoaște pe nimeni.” 

Din fericire, aici a intervenit Georgeta. Se întâlniseră la o paradă de modă, pe care Asociația Down Plus București o organizase pentru tinerii cu sindrom Down care visau să devină designeri vestimentari.

Georgeta le-a invitat la câteva dintre activitățile asociației și a insistat ca Cristiana să nu-și lase fiica să se izoleze și mai mult. În cele din urmă, cele două au devenit membre ale „familiei Down Plus,” cum o numește Cristiana. 

Mădălina și Cristiana lucrează în ceainărie încă de la deschidere și continuă să vină cu aceeași plăcere de fiecare dată. Experiența a ajutat-o mult pe Mădălina, crede mama ei. „Se simte utilă, datorită acestui job socializează mai mult, a învățat cum să pună întrebări și să-i asculte pe ceilalți. E mult mai responsabilă acum.”

Visând la un final fericit

Viitorul e incert pentru unii dintre tinerii cu sindrom Down, dar părinții lor fac tot posibilul pentru a le crea un loc unde să se dezvolte și să se simtă în siguranță. „Majoritatea tinerilor au peste 30 de ani. Fizionomia lor rămâne de copii, dar se pare că organele îmbătrânesc mult mai repede decât la noi”, spune Cristiana. „Și când – Doamne ferește! – noi n-o să mai fim, vrem ca ei să nu rămână singuri. Vrem să facem un centru unde să poată să locuiască și să facă activități. Am o mare recunoștință față de familia Bucur pentru tot ceea ce fac pentru tinerii cu dizabilități.” 

Georgeta Bucur, la rândul ei, visează și la un restaurant sau o pizzerie unde tinerii vor putea fi angajați cu acte în regulă: „Doar schimbarea în legislație ne ține pe loc. Dacă aș putea să-i angajez fără să le fac praf dosarele de pensie.”

Între timp, tinerii cu sindrom Down din asociație continuă să vină la ceainărie. Își pun șorțurile și etichetele cu nume, servesc ceai, cafea, prăjitura zilei și zâmbete. 

La plecare, o privesc pe Mădălina, care îmi face semnul inimii, cu cele două palme unite. Când aveți timp, treceți pe la SanThé. E singurul loc din țară unde puteți bea „ceaiul iubirii”, servit de oameni care au sfidat toate șansele.

Cuvinte și Fotografii: Andrea Dimofte
August 2023

Pe un vârf de munte, înconjurat de păduri bogate și de izvoare minerale naturale, Slănic-Moldova a fost, în multe privințe, uitat. Dar acest oraș îndepărtat, din nordul României, a devenit gazda uneia dintre cele mai inedite inițiative artistice din țară – în ciuda faptului că este o zonă cu finanțare publică redusă. 

Artista Alina Teodorescu a crescut aici. După ce a locuit mulți ani în străinătate, a decis să revină și să deschidă InContext/Slanic Moldova, un program de rezidențe în artă și muzică contemporană, care atrage oameni din întreaga lume. Prin această inițiativă privată, ea readuce la viață un mic oraș.

InContext își propune să fie un spațiu inspirațional pentru artiști într-un mediu creativ nonconformist. Fiecare rezidență durează o lună și aduce laolaltă artiști din diferite țări. Până acum, printre alții, au participat artişti din India, Brazilia şi Islanda. Încurajează, de asemenea, creatorii români să se alăture, colaborând cu artiști locali în ascensiune, dar și cu cei consacrați, precum Dan Perjovschi.

Programul stimulează artiștii să interacționeze cu comunitatea locală și cu mediul înconjurător, în timp ce organizează ateliere, proiecții de filme, lecturi și expoziții. Misiunea sa este crearea unei punți între diferite zone geografice, publicuri și clase socio-economice, pentru a stimula gândirea critică. De asemenea, își dorește să arate cum arta poate spori credința oamenilor în comunitatea lor. 

Alina are un interes deosebit pentru upcycling (reciclare/reutilizare creativă – n.red.) și explorează constant modurile în care putem beneficia de pe urma acestui tip de reciclare. Șezând turcește pe podeaua atelierului ei însorit, pe care l-a poreclit „centrala,” Alina mi-a vorbit despre cum poate fi creată artă din deșeuri, motivele pentru care vrea să aducă artiștii împreună și traseul ei în viață. 

Călătorind prin România, îți dai repede seama de două realități diferite: în timp ce orașele sunt dinamice, multe zone rurale se simt abandonate. Cum a fost să crești aici, în Slănic-Moldova?

Am înțeles cât de special a fost să cresc aici doar după mulți ani în străinătate. Am avut o copilărie plină de culoare – era mult verde, peste tot. Toamna era ca un carnaval. Apoi era mult alb; uneori atât de mult alb, încât drumurile se închideau și rămâneam izolați zile întregi. 

Am crescut cu o explozie de natură în curte. Datorită abundenței naturii, activitățile noastre erau mereu legate de ea. Făceam ferme pentru melci și garduri pentru iazurile cu broaște. Asta era firescul. Nu exista un sentiment real de pericol, pentru că aici nu aveam criminalitate. Am crescut într-o comunitate mică, în care toată lumea cunoștea pe toată lumea. Părinții mei au fost profesori. În oraș erau doar două școli. Dar pe atunci luam totul de bun. 

Pe măsură ce am crescut, am devenit conștientă de existența orașelor mari și am început să visez la ele. Mulți străini veneau aici în vizită, așa că ni se părea normal să auzim limbi străine. N-aș spune că școala noastră a fost foarte proactivă în a ne ajuta să stabilim legături cu străinii care ne vizitau – dar a existat mereu o fascinație și o curiozitate în legătură cu ei. 

Când ai decis să pleci din Slănic-Moldova?

Am plecat la Bacău, la 14 ani, pentru a studia la un liceu cu profil artistic. Știam că vreau să am o carieră în domeniu. Din fericire, tatăl meu era profesor de artă. M-a ajutat să mă pregătesc pentru examene și m-a motivat să plec: mi-a spus că trebuie să muncesc din greu, deoarece concurența în orașele mari era ridicată. Spre surprinderea mea, când am ajuns, mi-am dat seama că sunt destul de bună. M-am simțit confortabil; am participat chiar și la concursuri naționale. 

Dar mi-am dat seama că există și un element pragmatic în artă și, deși îmi doream să continui să studiez arta la universitate, în ultima clipă am făcut trecerea la arhitectură. Cred că mi-era teamă să nu devin un „artist flămând.” Am absolvit Arhitectură de Interior și Design de Mobilier la o universitate din București, iar apoi am plecat la Milano pentru a-mi continua călătoria. 

Pe lângă design-ul propriu-zis, am început să scriu și pentru reviste de arhitectură și de design, ceea ce mi-a adus oportunități uimitoare. Mergeam la târguri de design și cunoșteam toate business-urile din domeniu. 

M-am întors apoi în România pentru a lucra la propriile proiecte. Am ajuns să gestionez proiecte mari, într-un moment în care designul era în plină expansiune în România – se construiau o mulțime de concept store-uri (magazine de prezentare – n.red.) și de mall-uri.

Povestește-mi despre prima ta plecare din țară. 

Prima mea călătorie în străinătate a fost în Franța. Aveam 16 ani și am mers într-o excursie cu alți elevi din oraș, pentru că pictam capele și făceam icoane cu tatăl meu. Am mers într-un mic sat din Franța pentru a expune icoanele pe care le-am făcut. Am început apoi să plec în vacanțe în străinătate și mi-am dat repede seama că vreau să trăiesc o perioadă acolo. Această curiozitate m-a dus la Milano.

Ce te-a determinat să te îndepărtezi de design și să te apropii de artă?

După opt ani de design, am început să simt că mă sufoc. Că îmi folosesc doar 30% din capacități. La scurt timp, prietena mea și tatăl meu au murit în același an. Am simțit că mi-am pierdut atât stâlpii pragmatici, cât și cei spirituali. A fost o perioadă dificilă din viața mea, în care am decis că vreau să-mi urmăresc curiozitatea pentru artă. Nu știam nimic despre asta, din moment ce îmi concentrasem întreaga viață pe design. Așa că mi-am împachetat toate lucrurile din București și m-am mutat la Londra, unde am studiat la Sotheby’s. 

Când am terminat, am știut că vreau să-mi creez propria artă. Dar stăteam pe treptele de la Tate Modern și plângeam. Nu absolvisem Royal College of Art sau Royal Saint Martins. Aveam peste 30 de ani și nu mi se părea ok să spun dintr-o dată că sunt artistă. A fost înfricoșător.

Într-una dintre acele zile triste, am întâlnit un artist indian. După câteva ore de conversație, am ajuns să-mi rezerv un zbor spre Bombay. Am mers acolo fără să știu nimic despre el sau despre țara lui. 

Am mers însoțită de un prieten și am ajuns într-un studio artistic, unul dintre cele mai fertile spații din punct de vedere creativ. Poeți, filozofi, activiști și pictori se adunau acolo, dezbăteau și schimbau idei. Am stat câteva săptămâni; m-au primit, m-au încurajat și chiar mi-au selectat câteva lucrări să le realizeze. M-au învățat cum să expun și m-au trimis înapoi la Londra s-o fac. Asta a fost începutul meu în lumea artei.

Ce tehnică de lucru preferi?

Am experimentat multe, și poate din cauza vitraliilor pe care le pictam în copilărie, am ajuns la transparențe. Am trecut de la pictură pe sticlă și printarea lucrărilor digitale pe suprafețe transparente, la a crea obiecte și instalații în funcție de specificul amplasamentului. Sunt într-o perpetuă stare de experimentare. În prezent sunt mult mai interesată în a crea artă din lucruri găsite în gropile de gunoi. Datorită călătoriilor mele, am fost expusă la cantitatea de deșeuri pe care o producem. Mi-ar plăcea să cred că, dacă las ceva în urmă, este să iau ceva rău din lume și să-l transform în artă. 

Așa ai devenit interesată de upcycling? Ce înseamnă mai exact?

Da – am înțeles impactul pe care gunoiul îl are asupra naturii. Sunt o fată de la munte și mă simt legată de el datorită creșterii mele. Upcycling înseamnă pur și simplu aplicarea creativității asupra deșeurilor, asupra materialelor care sunt de obicei aruncate. Am devenit atât de implicată în asta, încât acum cred că deșeurile sunt cel mai frumos lucru, atât din punct de vedere estetic, cât și datorită faptului că îl poți readuce la viață. Este ușor să creezi frumusețe atunci când ai bani. Dar este mult mai semnificativ să extragi ceva dintr-un loc urât și să creezi ceva frumos. Așa că arta mea este acum plină de deșeuri lemnoase și textile.

Cum răspund localnicii la inițiativele tale de upcycling?

Subiectele proiectelor noastre au fost întotdeauna legate de problemele de mediu, dar abia mai târziu am putut pune lucrurile în practică. În al treilea an, am reușit să creăm parteneriate cu firmele locale de salubritate. 

Am început, de asemenea, să lucrăm și cu o firmă din București care produce pungi compostabile (compostarea este o metodă aerobă de descompunere a deșeurilor organice solide – n.red.). Am colaborat cu primăria să livrăm aceste pungi compostabile în mod gratuit, pentru a reduce deșeurile organice din oraș. Am creat un program de trei luni, în care am încercat să învățăm comunitatea un sistem mai bun, pentru a evita risipa alimentară. Acest sistem nu numai că ar ajuta la reducerea cantității de deșeuri, dar ar ajuta și la rezolvarea problemei urșilor, care vin în oraș și se hrănesc cu gunoaie. Am avut liceeni voluntari, care au mers din ușă în ușă, oferind aceste pungi și informații despre beneficiile compostării. Din păcate, au fost deseori respinși.

Dar în acea vară am reușit să colectăm două tone de deșeuri organice. A fost singura contribuție independentă la prima producție de compost realizată de cea mai mare stație de colectare de compost din zonă. 

Ce te-a inspirat să-ți asumi un proiect atât de complex?

InContext s-a născut, de fapt, în India. Am continuat să revin acolo timp de 6 ani; a fost cea mai frumoasă călătorie pe care am făcut-o vreodată. Am participat, de asemenea, la alte rezidențe în Brazilia și în Grecia și am început să înțeleg ce aduc acestea într-un proces creativ individualist. Cred că majoritatea artiștilor din ziua de azi sunt foarte individualiști. Nu mai ai ocazia să vezi grupuri de artiști lucrând împreună, cum se întâmpla la Paris cu mult timp în urmă. Rezidențele le oferă o platformă pentru a împărtăși experiențe, a învăța unii de la alții și a experimenta culturi diferite. Mi-am dat seama că locul de unde vin este foarte potrivit pentru rezidențe artistice. M-am întors aici cu o nouă perspectivă. 

Care anume?

Eram curioasă să aflu mai multe despre rădăcinile mele și despre resursele care există aici. Orașul este cunoscut pentru izvoarele sale minerale, dar nici astăzi nu știm cum să le folosim în mod corespunzător. Într-o vreme, acestea erau certificate, câștigau medalii în competiții naționale și devansau alte izvoare de apă europene. Slănic-Moldova era în plină floare în anii 1890, cand au fost construite toate clădirile frumoase din localitate. Orașul era specializat în tratamente (balneoclimaterice – n.red), vizând în special boli gastronomice și respiratorii.

Din păcate, 100 de ani mai târziu, după Revoluție, totul a dispărut. Multe spații au fost privatizate și vândute unor oameni care aveau nevoie de mai multă experiență pentru a continua să conducă orașul în mod corespunzător. În prezent, cercetările asupra beneficiilor izvoarelor minerale s-au oprit. Oamenii au început să plece în căutarea unor locuri de muncă mai bune în orașele mari sau în străinătate. Dar izvoarele continuă să existe și eu am văzut potențialul. 

Care sunt provocările aducerii artei contemporane într-un oraș de provincie?

O să-ți dau un răspuns trist. Oamenii sunt obișnuiți să aibă o rutină și nu văd sensul în a-și diversifica interesele. Părinții nu-și încurajează copiii să facă lucruri diferite, așa că trebuie să îi motivăm suplimentar să participe la ateliere. Oferim mâncare gratuită, uneori chiar și cadouri, pentru a convinge oamenii să participe la activitățile pe care le organizăm. Este nevoie de multă muncă.

Adolescenții visează să meargă la festivaluri mainstream, ca Untold (cel mai mare festival de muzică electronică din România – n.red.), așa că nu-i interesează atelierele sau festivalurile alternative, mai mici, cu muzică experimentală. De exemplu, am creat un mic festival de muzică, pentru că muzica în aceste păduri este o experiență magică. Muzica apropie oamenii mai ușor decât alte forme de artă – adaugă atât de mult la întreaga experiență! Am combinat concertele live cu DJ set-uri și spectacole de muzică experimentală. Am lucrat cu oameni pasionați și sperăm că vom continua să facem acest lucru. În timp ce am atras oameni cărora deja le plăcea muzica alternativă, mulți localnici au venit pur și simplu pentru băuturile gratuite și au plecat la scurt timp după. Dar continuăm să încercăm să unim oamenii – făcând eforturi pentru colaborare într-un sistem defect.

Artiștii străini și localnicii socializează?

Localnicii se simt intimidați uneori; mulți nu vorbesc fluent engleza. Depinde și de cultura din care provin artiștii pe care îi aducem. De exemplu, artiștii brazilieni au fost cel mai vesel grup pe care l-am avut, insistând să lege legături cu localnicii. Artiștii din India au fost mai riguroși în procesul creativ, dar mai rezervați față de comunitatea locală. Este interesant să vezi cum obțin reacții diferite.

Cum este dinamica dintre artiști?

Se creează conexiuni puternice. Este o experiență frumoasă, intensă și intimă. Râdem și plângem împreună. De asemenea, este interesant să vezi cum fiecare artist are procese creative diferite. Încercăm să aducem laolaltă artiști care se ajută reciproc. În mod surprinzător, ai mereu personaje asemănătoare într-o echipă: ai persoana care îi ajută pe toți, cum ai și persoana care se plânge mereu.

Aveți și artiști români care participă?

Da – ne dorim foarte mult să înlesnim schimburi culturale și invităm artiștii români să se alăture. Considerăm că aceștia sunt dezavantajați la nivel internațional pentru că, din păcate, aici nu există prea multă susținere pentru segmentul cultural. Încercăm, în mod special, să încurajăm artiștii din această zonă a Moldovei.

Următorul pas ar fi crearea de programe de schimb și aducerea artiștilor români în alte țări, oferindu-le șansa de a fi expuși acolo. Astfel cercul ar deveni complet. 

V-au ajutat autoritățile locale în vreun fel?

Am avut o colaborare bună la început și trebuie să recunosc că acest proiect există datorită lor. Ne-au încurajat și ne-au ajutat; nu din punct de vedere financiar, pentru că nu aveau bugetul necesar, ci logistic. Nu neapărat promovându-ne, pentru că nu este punctul lor forte, ci mai degrabă ne-am ocupat noi de promovare pentru ei. Din păcate, odată cu trecerea anilor, nu am reușit să le aducem voturi (la alegerile locale – n.red.), așa că au renunțat să ne susțină. 

Cum vezi evoluția scenei de artă contemporană din România?

Voi da un alt răspuns trist: nu cred că evoluează. S-ar putea chiar să regreseze. Lipsește viziunea pe termen lung, la nivel guvernamental. Din această cauză nu există continuitate și nici expertiză în pozițiile cheie din segmentul cultural. Tinerilor nu le este ușor să intre în sistemul public pentru a produce schimbări. Proiectele alternative nu sunt sprijinite. Și, din cauza lipsei de fonduri, proiectele concurează unele cu altele, în loc să se reunească pentru a susține anumite cauze.

Cum a abordat programul tău incertitudinile și obstacolele aduse de pandemie?

Granițele s-au închis și a trebuit să ne oprim. Dar am refuzat să ne închidem ușile comunității locale. Ne-am concentrat, de asemenea, să devenim sustenabili din punct de vedere financiar. Personal, am scris nouă cereri de finanțare care s-au dovedit și consumatoare de timp și lipsite de succes. Fondurile europene sunt greu de accesat și, din păcate, la fel și fondurile locale.

Donațiile nu fac parte din ADN-ul românilor. Când intră pe ușă, oamenii nu văd cutia de donații – n-o conștientizează. De asemenea, nu există multe bugete de CSR (Responsabilitate Socială Corporativă, n.red) dedicate culturii și sustenabilității – majoritatea merg către educație.

Am început să implementăm sistemul de upcycling datorită pregătirii mele în design. Văd potențial în industria deșeurilor de lux – dacă pot s-o numesc așa. Am început să luăm inventarul vechi de textile al magazinelor exclusiviste și să îl transformăm în accesorii decorative sau de modă. Este un proces frumos, care are ca rezultat produse unice. Am început, de asemeneam, să reciclăm mobilier și sperăm să atragem un public mai larg.

Nu ne-am dat bătuți!

Cuvinte și Fotografie: Andrea Dimofte
August 2023

Burning Man: un festival de muzică? Nu. O petrecere într-un deșert? Poate. Un oraș temporar? Da. Mulți nu pot să descrie pe deplin această experiență care poarte fi înțeleasă cel mai bine participând la ea. Burning Man este o mișcare culturală, o adunare umană. Gabriel Muscalu a participat la primul său eveniment în 2018 și, la fel ca alții, a fost imediat impresionat de puterea acesteia de a-i schimba perspectiva asupra vieții. Totul – de la praf, instalații de artă, lumini de noapte, minți creative și construirea comunității – l-a inspirat să aducă principiile evenimentului acasă, în România.

Burning Man a început pe o plajă  în San Francisco, SUA, în 1986, după ce Larry Harvey și prietenul său Jerry James au construit un bărbat din lemn și l-au adus acolo pentru a-l arde. O mulțime mică și curioasă s-a adunat rapid în jurul focului și astfel a fost construită o comunitate, care se bazează pe 10 principii valabile și astăzi. Printre aceste principii se numără incluziunea radicală și responsabilitatea civică. Pe scurt, Burning Man încurajează generozitatea, nu schimburile, și are ca scop crearea unor medii sociale nealterate de tranzacțiile comerciale, încurajându-i pe participanți să se bazeze pe resursele lor interioare. Astăzi, Burning Man are loc în Black Rock Desert (BRC), Nevada, SUA, și atrage aproape 80.000 de oameni anual. Participarea poate însemna multă muncă: pregătire, organizare, și responsabilitate comună. Construiește o comunitate mare bazată pe colaborare creativă și creștere, respectând în același timp mediul înconjurător, fără să lase urme. Mișcarea este alcătuită din mii de rețele de socializare (numite familiar „camps”), fiecare având dimensiuni diferite, exprimându-și propria identitate, oferind experiențe membrilor și oaspeților săi. Poți găsi campuri dedicate circului, spectacolelor de muzică live, hamacelor, sau pur și simplu îmbrățișărilor. Sunt, de asemenea, locul unde dormi, mănânci și faci duș (uneori!). Campurile pot avea instalații de artă, de diferite dimensiuni, designuri și concepte. Instalațiile de artă din deșert creează o stare de magie – unele sunt chiar pe roți și-și schimbă locul în fiecare zi.

În timp ce evoluția Burning Man din ultimele trei decenii a fost un subiect fierbinte mulți ani – datorită transformării sale dintr-o mică adunare hippie într-un eveniment mainstream împotriva culturii de masă, este esențial să se vorbească despre impactului pozitiv pe care evenimentele regionale le pot avea în alte țări. Proiectul Burning Man are afilieri în SUA și în peste 35 de țări numite „regional burns.” Iar România este acum una dintre ele, datorită lui Gabriel.

În 2019, după ce s-a întâlnit cu Marian Goodell, CEO al Proiectului Burning Man, Gabriel a inclus România în rețelele regionale oficiale ale evenimentului. Cu prietenii a creat Burner’s Hub în București și a început să organizeze evenimente anuale în toată țara: RoBurn. Mulți cred că este nevoie de principiile Burning Man în România, o țară considerată conservatoare după standardele vestice. Gabriel și alți membri ai hub-ului urmăresc o schimbare a discursului. Ei organizează ateliere și evenimente locale pentru a încuraja creativitatea, gândirea critică și pentru a promova o societate care critică mai puțin. „Cred că suntem cu toții artiști – dar artiștii cu adevărat mari au propriul stil,” a spus el în timp ce discutam despre emoțiile și provocările pe care aducerea principiilor în România le-a generat. Gabriel este implicat și în proiecte internaționale. El participă la construirea Vampire Empire, un camp la Burning Man despre vampiri și minimal techno. De asemenea, este implicat în construirea unei școli în Columbia pentru copiii defavorizați  și-și dedică mult timp pe teren acolo. 

Burning Man a devenit o parte importantă a vieții tale. Ce ai învățat din primul eveniment? 

Înveți că poți împărtăși ceea ce ai deja. Nu trebuie să fie mult; să oferi un pahar cu apă te poate duce departe. Înțelegi că poți crea ceva din nimic. Realizezi că poți replica același model de dăruire și autoexprimare oriunde te duci.

Burning Man poate deveni complicat uneori, mai ales că toți cei implicați sunt voluntari, dar aceasta este magia procesului. Te învață cum să construiești ceva de la zero, în mijlocul nimicului, în unele dintre cele mai dure condiții de pe Pământ, iar singura misiune e aceea de a dărui. Este incredibil pentru că apoi poți lua lucrurile pe care le-ai învățat acolo și le poți răspândi oriunde te duci. Acum ajut la construirea unei școli în Columbia și multe dintre aceste lucruri se aplică. Burning Man este ca un virus bun care răspândește un nou mod de gândire.

Care ai spune că sunt cele mai mari prejudecăți și stereotipuri despre Burning Man?

Din păcate, rețelele de socializare sunt pline de farseuri. Unii oameni merg la Burning Man să facă fotografii ca influenceri sau pentru că este la modă. Deci, dacă nu ai mai fost niciodată acolo, este ușor să presupui că se așteaptă să fii costumat. Dar când ajungi, îți dai seama rapid că cel mai important lucru este confortul. Oamenii aleg pijamalele. Oamenii se dezbracă. 

Și când am auzit prima dată că nu se folosesc bani la Burning Man, am fost sceptic. Am crezut că este marketing american. Dar este pe bune. Aproape 80.000 de oameni se înțeleg fără să folosească banii. De exemplu, în multe țări, să mergi la o petrecere și să fii „cool” înseamnă să arăți câți bani cheltuiești: mergi la un club, rezervi o masă etc. Acest concept încă atrage oamenii, precum albinele la miere. Dar la Burning Man totul este despre a fi un om bun. 

O altă prejudecată despre Burning Man este că este un festival de muzică. Ei bine, este și nu este. Mulți oameni aleargă direct la Mayan Warrior și la celelalte instalații mari de artă, încercând să prindă toți DJ-ii, dar nu despre asta este vorba cu adevărat.

În multe feluri, Burning Man este despre autoexprimare și creativitate. Cum te exprimi creativ?

Cred că toți oamenii sunt artiști – dar marii artiști au propriile lor stiluri. Creez cu capul și mâinile mele. Eu pun muzică. Pun minimal techno și îl ador, pentru că mă pot bucura de el timp de 3 zile consecutive. Cele mai multe tipuri de muzică folosesc o mulțime de hi hats, o parte esențială a unui set de tobe, care, în opinia mea, te pot obosi în timp. Minimal techno, nu. De asemenea, muzica înseamnă entuziasm, mai ales când ești tânăr. Dar pe măsură ce îmbătrânești, cauți altceva, ceva mai profund. Minimal techno nu este despre entuziasm, ci despre călătorie. Dar muzica este subiectivă și, adesea, este legată de felul în care te simți la un moment dat. 

Anul trecut, la Burning Man, am fost surprins și dezamăgit să văd cât de mulți oameni au folosit sync-ul când au pus muzică. Cred că sync-ul ia mult din savoarea și creativitatea seturilor. E mai ușor dacă ești high (starea de euforie pe care o ai după ce ai consumat droguri), dar se pierd atât de multe. În multe privințe, este ca și cum ai trăi în frică. Mi-am tot cicălit prietenii cu privire la asta de când eram stage manager în campul nostru – și am tot spus: „Suntem Burning Man! Nu-ți fie frică, pune muzica pe care o simți– cui îi pasă de restul.”

Spune-mi puțin despre Vampire Empire, campul tău de la Burning Man.

În 2019, eram doar un mic camp – dacă îl putem numi așa. Deși aveam amplasare, eram doar 5 RV-uri cu o structură de umbră, fără niciun eveniment. Amplasarea înseamnă că Proiectul Burning Man îți dă undă verde și loc pentru a înființa un camp, după completarea unei cereri. Dar chiar dacă campul nostru era mic, mi-am dat seama cât de greu era să îl creez. Anul trecut, în 2022, am fost mai organizați. Am avut un camp potrivit. Eram 65 de oameni, dintre care doar 10 români, restul din alte țări, în principal din SUA. Dar nu e ușor. Aș spune că în lunile premergătoare evenimentului, a devenit un loc de muncă cu normă întreagă. Ai nevoie de mult timp și oameni dedicați, iar eu nu aveam timpul pe care mi l-aș fi dorit, din moment ce am înființat și RoBurn. Așa că prietena mea româncă Diana a orchestrat Vampire Empire la Burning Man.

De ce acest nume?

Am decis să-l numim Vampire Empire pentru că iubim vampirii și, bineînțeles, datorită Transilvaniei. Totul avea de-a face cu vampirii: un sicriu, două orgi, și bloody marys. Decorul a fost plin cu elemente vintage. Am stat departe de stereotipurile cu vampiri de la Disney. Noi am fost adevărații vampiri! Am avut chiar și o cabină de tortură. Am și o afacere funerară în România, și asta ne-a inspirat. 

Ai adus un eveniment similar și în România – ce înseamnă să creezi așa ceva? 

Mi-a luat 6 ani să ajung la Burning Man din momentul în care am auzit prima dată de el. În timp, mi-am dat seama că mulți români erau în aceeași situație ca mine – voiau să meargă, dar nu au făcut-o din cauza costurilor ridicate, pentru că nu erau siguri de unde s-o apuce sau pur și simplu pentru că este prea departe. Site-ul Burning Man este imens, ceea ce poate fi copleșitor dacă nu știi prea multe despre el – deși înainte era cu mult mai mic. Pentru a înțelege cu adevărat Burning Man, trebuie să îl simți. Așa că m-am gândit: „De ce să nu aduc filosofia sa aici, acasă?”

Prima noastră întâlnire a fost la București, în decembrie 2019. Am avut un buget mic și nu am avut nici cunoștințele necesare, nici voluntari. Am vorbit cu Steven Raspa, membru fondator al comitetului rețelei regionale, care m-a încurajat să încep cu pași mici. Și a avut dreptate. Proiectul Burning Man a permis la primul eveniment RoBurn un număr maxim de 400 de persoane. Am închiriat parterul unei clădiri folosite ca hub pentru artiști, unul dintre acelea care nu se promovează, unde artiștii pot, de asemenea, să doarmă. Ne-am gândit că este perfect. Și a fost foarte distractiv. Am ars structura din lemn în spatele clădirii și am avut noroc că pompierii nu au apărut. Am întâlnit mulți oameni acolo care acum mă ajută să îl dezvolt. 

Desigur, toate acestea se întâmplau chiar înainte de pandemie. În vara lui 2020, cu restricții de izolare prezente, dar cu dorința puternică de a menține mica comunitate în viață, am continuat să organizam evenimente – discrete pentru cei care au dorit să participe. 

În vara lui 2022, RoBurn a fost în mijlocul nicăieriului, pe un munte lângă Craiova. Bunicul meu locuiește în zonă și a pus o vorbă bună pentru noi. Și s-a întâmplat cel mai incredibil lucru: un polițist, primarul și sătenii vecini ne-au îmbrățișat comunitatea și ne-au primit. Ne-au adus vin și pâine de casă. Actul de a dărui s-a întâmplat în mod natural. Bănuiesc că au fost prietenoși cu noi pentru că mulți se simt singuri. Locuitorii au plecat în număr mare din zonă și acolo nu vin prea mulți turiști. Au fost de asemenea fericiți și surprinși că nu am lăsat gunoi în urmă.

În această vară, 2023, am avut în jur de 150 de participanți. Deși mulți au venit pentru prima dată, mai mulți oameni au înțeles principiile și au ajuns mai bine pregătiți. Cel mai tânăr participant avea patru ani, iar cel mai bătrân 78 de ani. Cred că acesta a fost cel mai bun RoBurn de până acum.

Te ajută în vreun fel Proiectul Burning Man?

Ei ne dau sfaturi, dar reușim să fim autosuficienți. Reușim să avem bani pentru proiectele de artă din anul următor. Totul se face cu bani privați.

Cât de mare este comunitatea ta aici, în România? Aveți mulți expați care sunt implicați și pe plan local?

Avem aproximativ 200-300 de oameni care vin la RoBurn. Deși în mare parte sunt români, avem și câțiva străini, primul dintre ei fiind prietenul meu mexican, Javi .

Cum ai ajuns să o cunoști pe Marian Goodell, CEO al Proiectului Burning Man?

Ea a fost invitată la București în 2018 să țină un discurs la o conferință de marketing. Pe vremea aceea, îmi făcusem deja o pagină de Facebook numită „Burning Man România” – pentru a găsi alți români care doreau să meargă la eveniment. Abia după aceea mi-am dat seama că nu am voie să folosesc numele lor oficial pentru uzul meu personal. Când a venit, a băgat în seamă pagina și, destul de amuzant, mi-a lăsat un comentariu. „Vin la Budapesta,” a scris ea și a adăugat că și-ar dori să mă cunoască. Nu mi-am dat seama cine era. I-am răspuns înapoi spunând că, dacă se referă la București, atunci ne vedem cu plăcere, dar la Budapesta ar fi mai complicat! Așa că am aranjat să ne întâlnim. Dar, din cauza unor probleme cu telefonul, nu a apărut la întâlnire. I-am scris din nou pe Facebook – și am pus-o la punct! Cred că i-a plăcut asta. În cele din urmă, am ajuns la aceeași cină cu încă câțiva oameni. Are acest fel impecabil de a vorbi, care ne-a fascinat. Nici măcar nu a zis cine era. Abia după cină am căutat-o pe Google și mi-am dat seama.

După conferință, a rămas mai mult în țară și a călătorit în nordul României, îndrăgostindu-se cu adevărat de ea. Am rămas în legătură, iar ea a decis să mă ajute să fac România parte din evenimentele lor regionale oficiale. Poate s-a gândit: „Hai să-i ajutăm pe amărâți ăștia, pun la cale ceva.”

Ne-am reîntâlnit la evenimentul oficial din BRC (Black Rock Desert), în 2019. Ne-a așteptat pe prietenii mei și pe mine cu o vișinată. M-a lăsat fără cuvinte. O ținuse în sticla originală – una dintre acelea de plastic care n-au nicio legătură cu băutura originală. Cele pe care bunicii noștri le folosesc pentru vișinata de casă – o sticlă de plastic în care a fost suc de morcovi sau apă. O păstrase un an întreg, să o bem împreună în deșert. Genul acesta de persoană este ea.

Spune-mi despre Burners Hub; care a fost scopul lui și de ce a trebuit să-l închizi?

The Hub a fost un proiect fantastic în București – un spațiu în care oamenii au venit să creeze și să petreacă. Din păcate, a trebuit să-l închidem pentru că am mers temporar în Columbia pentru a ajuta la construirea unei școli și n-am reușit să cădem de acord cum ar trebui să meargă mai departe acest proiect. Chiria devenise și ea o problemă. Dar Hub 2.0 se va întâmpla în viitor într-un alt loc. Mi-ar plăcea să cumpăr o bucată de teren la țară unde să existe permanent, cu o casă cu izolație corespunzătoare, unde să putem organiza evenimente.

Având în vedere istoria relativ recentă a României cu comunismul, unde exprimarea de sine nu a fost încurajată, te confrunți cu vreo provocare în a explica acest concept oamenilor?

Văd în asta o oportunitate. Provocările țin mai mult de generația mai în vârstă; mai avem mult de interacționat cu ei. Dar nu am avut nicio provocare cu generația care a crescut la sfârșitul comunismului sau după Revoluție. Singurul nostru efort e să explicăm că nu suntem un festival. Până acum, România a experimentat doar festivaluri de muzică, așa că este nevoie de timp să clarificăm de ce oamenii trebuie să muncească chiar dacă și-au cumpărat un bilet. Banii finanțează totul de la toalete, la generatoare, la motorină, la cabluri, însă noi suntem voluntari.

Oamenii se așteaptă, de asemenea, să știe dinainte line-up-ul cu artiști, așa că explicăm și că, deși va fi muzică, aceasta se va întâmpla organic, în funcție de cine este acolo. Deși le pot spune ce program vom avea în campul nostru, nu știu ce se va întâmpla în alte campuri.

Dar oamenii trebuie doar să vină și să experimenteze despre ce este vorba pentru a înțelege. Nu grăbim procesul și ne bucurăm de fiecare pas. Chiar și cu muncă, este foarte distractiv și suntem mândri de ceea ce am realizat până acum.

De ce este important ca alte țări să facă parte din rețeaua Burning Man și cum poate beneficia societatea de pe urma expunerii acesteia?

Majoritatea țărilor, inclusiv România, își măsoară succesul pe baza Produsului Intern Brut (PIB), dar acest sistem a eșuat. Burning Man ne arată o cale alternativă de a merge înainte, departe de consumerism. Cele 10 principii sunt simplu de urmat, deși este nevoie de timp pentru ca oamenii să le adopte.

În multe feluri, Burning Man te ajută să înțelegi ciclul vieții. Dacă construiești un camp de la zero, îl vezi cum prinde viață. Faci față tuturor emoțiilor care vin odată cu acest proces – indiferent că ele te ajută să fii mai puternic, te îngenunchează, sau ambele. Apoi împachetezi totul într-o cutie, – și mergi mai departe cu lecțiile personale importante pe care le-ai învățat. 

Cuvinte și Fotografie: Mihnea Turcu
August 2023

Era o după-amiază fierbinte din vara lui 1999 când autostopul m-a lăsat la marginea șoselei. Nu o puteam vedea, dar știam că marea era în stânga mea. O simțeam după vântul cald, mirosul de alge uscate și aerul alb, plin cu un praf fin de scoici amestecate cu sare. Dacă aș fi luat-o pe ulița nepietruită pe atunci care ducea direct către mare, aș fi văzut câteva căsuțe mici cu gard din piatră de mare, o terasă sau două cu mese vechi, încropite din lemn și niște băncuțe. Dar eu nu știam încă de acel drum, așa că am luat-o prin lanul de porumb din fața mea, direct către mare. Pășeam atunci, fără să știu, pentru prima oară, pe tărâmul Vămii, spre ceea ce avea să fie o călătorie fermecătoare, prin etapa întrebărilor profunde și a universurilor interioare. 

Am ieșit câțiva metri mai încolo, pe o plajă de un alb sălbatic, străină de tot ceea ce mai văzusem până atunci. Plaja părea a fi nu mai lungă de vreo doi, trei kilometri. Un vânt puternic dinspre mare; miros de nisip fin; valuri, multe valuri albastre care se spărgeau de mal aruncând înspre tine particule ude cu răcoare. Am simțit un învăluitor sentiment de libertate. La stânga, mai departe, niște corturi singure se luptau cu orizontul. În drepta mea, pe o dună de nisip un băiat și o fată, goi, se îmbrățișau. Acela a fost momentul care a rămas în mine pentru totdeauna. Atunci, acolo, mă îndrăgosteam. Simțeam că am ajuns în sfârșit. Că nu trebuia să mai caut. Că totul avea sens, farmec și consistență și că tot ce trebuia să fac era să las natura, satul și oamenii din jurul meu să mă îndrume.

Aveam să îmi dau seama mult mai tîrziu că aceștia erau pasii mei prin care mă despărțeam de adolescență. Tot ceea ce trăiam părea nou acolo, și se simțea intens, ca o lovitură în mijlocul pieptului. Era ca și cum o parte nevăzută din mine, din viață, se chinuia să iasă la suprafață. Libertatea primea alte înțelesuri. Iar Vama Veche a acelor ani era însuși locul în care toate astea mi se întâmplau.

O oază de libertate

Noi, cei născuți în România anilor ’70, ne-am petrecut tinerețea printre momentele importante ale istoriei. Regimul lui Ceaușescu ne-a ascuns mare parte din realitățile lumii exterioare. Ne-am început copilăria în crisparea ultimilor ani ai comunismului și ne-am trăit adolescența într-o Românie care încerca cu greu să învețe democrația. În 1989, căderea comunismului ne-a găsit timizi, introverți, tăcuți și plini de rușine. Era ceea ce sistemul, părinții și societatea ne inoculaseră. Iar golul din noi începea să se simtă și mai intens, pe măsură ce societatea românească se deschidea. Pentru noi toți, așadar, Vama Veche, micul sat de la colțul graniței României cu Bulgaria, devenea un loc special, un tărâm aparte pentru noi explorări. 

Numele vechi al satului era „șerpărie.” Iar pe atunci, era descrierea perfectă a unui amalgam etnografic. România s-a aflat pentru secole la rând la intersecția mai multor imperii. Zona ei de sud din care Vama Veche face parte a trecut pe rând sub adminisitrația turcă, rusă și în final română. Comunități de turci, tătari și ruși au trăit aici, amestecate cu bulgari și ciobani români. 

Pe vremea monarhiei, între anii 1913-1940 când granița României se întindea mult mai spre sud decât acum, elitele artistice și politice românești își petreceau vara în atmosfera fermecătoare a Balcicului, un orășel pe atunci românesc, care astăzi aparține însă Bulgariei. Scriitori, pictori și poeți, fugeau vara de căldura Bucureștiului, adăpostindu-se în răcoarea mării și a colinelor împădurite ale Balcicului. 

În 1940 România pierdea partea de sud și cîțiva ani mai tărziu umbra comunsimului se lăsa peste țară. Vama Veche devenea așadar paznicul graniței de sud, în timp ce nordul litoralului avea să se îmbarce într-o amplă călătorie de „modernizare arhitecturală”. Vama Veche, împreună cu satul său vecin, 2 Mai, rămân astfel înghețate în timp. Cele două încep să atragă parte dintre boemii estivali care recent pierduseră Balcicul. 

Doamna Sultana Dumitrache, la cei peste 80 de ani ai săi, este o localnică cu o privire vie, pătrunzătoare, și mișcări încete, calculate. Ne povestește că în tinerețea ei, viața în satul Vama Veche era legată în mare parte de munca pământului și creșterea animalelor. „Prin anii 1940 eram cam 30 de familii aici, iar în sat nu existau nici magazin, nici biserică și nici măcar un autobuz care sa ne lege de restul lumii.” Amintirea primilor turiști care au sosit în Vama Veche în anii ’60-’70 îi este încă proaspătă în minte: „Un doctor a ajuns atunci, la noi, pentru prima oară. Era din București și s-a îndrăgostit pe loc de sat.” În vara viitoare, camerele-i erau pline, iar grădina împânzită cu corturi. Nu exista curent pe vremea aceea, iar doamna Sultana gătea ziua pentru toți turiștii. „Păstram mâncarea și băutura într-o găleată, legată cu un lanț, jos, în răcoarea fântânii. Viața era foarte simplă pe atunci.” 

O mare parte dintre turiști au continuat să vină în Vama Veche vară de vară, iar relațiile lor cu localnicii se transformă în adevărate prietenii peste ani. „Încă mai primesc vederi, chiar și după atâta timp, de la doctori, profesori și alți oameni importanți care au trecut prin casa mea. Era respect între noi, pe vremea aceea, să știți, și țineam unii la alții,” își aduce aminte suspinînd. „Dar vremurile s-au schimbat. Acum totul este numai despre bani și lăcomie.”

Era cam în jurul acelor ani, cei din amintirile doamnei Sultana, când Vama Veche se transforma într-un spațiu cultural ascuns și nonconformist, o oază de libertate care rezista în fața controlului și sufocării securității comuniste. Artiști, doctori, studenți și intelectuali au început să vină aici. Arta, literatura necenzurată, nudismul, discuțiile politice anti-regim sau influența muzicii hippie au prins aici rădăcini de exprimare in anii ’70-’80. Regimul comunist era conștient de acest fenomen și a încercat să-l controleze prin metodele sale de urmărire clasice. Ani mai tîrziu, desecretizarea dosarelor securității, a scos la iveală prezența informatorilor printre grupurile de turiști sau chiar în rândul localnicilor. Nu erau rare scenele în care ofițeri în cămașă albă încercau să supravegheze activitățile de pe plajă, apărând într-o discordanță hilară față de aspectul boem al grupului de nudiști. Sistemul nu avea arme și nici nu era pregătit să lupte împotriva simbolisticii părului lung sau a metaforei ascunse în acorduri de chitară. Partidul nu putea decât să stea și să observe.   

În perioada anilor ’70-’80, plaja sălbatică te îndemna la visare și la contemplare. Odată întors în curtea răcoroasă, la masa pregătită de gazdă, sau în liniștea cortului, noaptea, atmosfera satului te îndemna înspre liniștea din interiorul tău și înspre meditație. Pe urmele acestor ecouri intram eu în Vamă, ani mai târziu. Și nu știam, pe atunci, că aveam să fiu martorul unor schimbări accelerate, de stare și de generații.

Vama Veche după anii 90: un refugiu hippie 

La începutul anilor 2000 Vama Veche era încă un loc mic și liniștit. Pe ulițele prăfuite întâlneai câte un cal obosit trăgând la o căruță, iar de-o parte și de alta, nu mai mult de câteva zeci de case. Câteva terase și baruri din care se auzeau invariabil acordurile vechi de Pink Floyd și Led Zeppelin. Stăteam toată noaptea acolo, plecam doar la prima rază de soare. 

Mult timp, în anii mei de început, îmi puneam cortul aproape de mare. Ajungeam în Vamă de obicei noaptea, târziu, pășind încet printre sfori, atent să nu mă împiedic în corturile care erau deja acolo, pe plajă. Dimineața soarele răsărea din mare și trecea repede prin prelata verde a cortului. Te atingea întâi pe pleoape și oricât te-ai fi întors de pe-o parte pe cealaltă, câteva momente mai tîrziu soarele te împingea afară cu căldura lui. Aveai o singură șansă, să te arunci direct în mare. Se trăia în afara timpului în Vamă, iar zilele păreau fiecare ca versuri dintr-o poezie.

Interacționam cu oameni cu care poate în oraș, nu aș fi avut nicio treabă; aici ne împărtășeam opinii și purtam discuții adânci. Vama Veche ne transforma pe toți într-o comunitate. Aici am învățat să las natura să mă îndrume. Aici am simțit că suntem spirit, emoție și suflet înainte de orice altceva.     

Vama ne scotea din fluxul amețitor al orașului și ne învăța să stăm, să mai și cugetăm. Se vorbea despre hippie, muzică și Woodstock. Apropierea mării ne făcea mai profunzi, iar întinderea infinită a orizontului ne liniștea gândurile. Vama Veche era locul perfect în care toată această stare putea să înflorească. Un sat mic, uitat la un capăt de Europă, pe malul Mării Negre. Natura și sălbăticia i-au atras de la început pe cei care aveau nevoie să respire, sa găsească un moment de evadare din tensiunea și încleștarea regimului comunist. Vama a fost un loc de reîncărcare, de curățare și de rezistență pentru generația dinaintea mea. Trei decade mai târziu era rândul nostru să rezistăm, să protestăm, de data aceasta împotriva kitsch-ului, a materialismului, a consumerismului și a superficialului. Satul, locul, ne uneau și scoteau în evidență tot ceea ce noi aveam în comun. 

Gentrificare și nostalgie

În anii ’80 Vama Veche a fost declarată rezervație naturală, atât maritimă cât și terestră. Însă guvernul nu a înțeles niciodată faptul că ar fi trebuit să fie protejată și ca rezervație culturală. Cele câteva inițiative publice, „Salvați Vama Veche” sau festivalul „Stufstock” nu au găsit susținerea necesară în timp. Mișcările s-au stins singure, lipsite de forță într-o societate neobișnuită să lupte în fața valului de democrație prost înțeleasă, politicieni lacomi și a goanei avide după câștig. 

Într-un mod ironic Vama Veche a devenit însăși victima propriului renume. La începutul anilor 2010 farmecul locului se schimba. Plaja a fost împărțită și concesionată, marea acoperită de umbreluțe, baldachine si șezlonguri, toate acestea înlocuind farmecul simplu al dimineților la cort. Pensiuni moderne și înalte au apărut în locul grădinilor vechi și ascunse, terase, baruri și restaurante noi au făcut ca Vama să își schimbe amprenta de loc meditativ și liniștit. Majoritatea celor nou veniți erau „investitori” total străini de esența Vămii. 

Vechea comunitate, încet, se disipa. O parte probabil că au plecat din țară în căutarea unui viitor pe care România nu îl putea oferi, iar alții și-au căutat liniștea verilor în altă parte. În inerția istoriei însă, a schimbării și rotirii generațiilor, spațiul, locul, a rămas întotdeauna de unul singur în jocul părerilor și preferințelor. Ar avea oare vreun rost să mă întreb cum mă priveau pe mine, ca nou venit, cei care ajunseseră în Vamă cu ani înaintea mea? Pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare generație, Vama a fost și va rămâne o legătură unică și foarte personală. 

Mă întorc în Vamă în fiecare vară. În cei peste 25 de ani de când ne-am întâlnit, atât ea, cât și eu, desigur, ne-am tot schimbat. De fiecare dată când ajung acolo însă, rămân surprins, pentru că în privirile celor tineri mă reîntâlnesc cu aceeași bucurie de viață pe care am simțit-o și eu cu ani în urmă. Este aceeași poveste care se repetă în fiecare vară și care nu poate avea sfârșit. Pentru că farmecul Vămii este în ochiul privitorului. Depinde numai de noi să alegem, fie a rămâne ancorați în melancolia trecutului, fie să ne lăsăm purtați de vraja acestui loc care se reinventează în continuu și care nu dispare niciodată.