Cuvinte și Fotografie: Mihnea Turcu
August 2023
Era o după-amiază fierbinte din vara lui 1999 când autostopul m-a lăsat la marginea șoselei. Nu o puteam vedea, dar știam că marea era în stânga mea. O simțeam după vântul cald, mirosul de alge uscate și aerul alb, plin cu un praf fin de scoici amestecate cu sare. Dacă aș fi luat-o pe ulița nepietruită pe atunci care ducea direct către mare, aș fi văzut câteva căsuțe mici cu gard din piatră de mare, o terasă sau două cu mese vechi, încropite din lemn și niște băncuțe. Dar eu nu știam încă de acel drum, așa că am luat-o prin lanul de porumb din fața mea, direct către mare. Pășeam atunci, fără să știu, pentru prima oară, pe tărâmul Vămii, spre ceea ce avea să fie o călătorie fermecătoare, prin etapa întrebărilor profunde și a universurilor interioare.
Am ieșit câțiva metri mai încolo, pe o plajă de un alb sălbatic, străină de tot ceea ce mai văzusem până atunci. Plaja părea a fi nu mai lungă de vreo doi, trei kilometri. Un vânt puternic dinspre mare; miros de nisip fin; valuri, multe valuri albastre care se spărgeau de mal aruncând înspre tine particule ude cu răcoare. Am simțit un învăluitor sentiment de libertate. La stânga, mai departe, niște corturi singure se luptau cu orizontul. În drepta mea, pe o dună de nisip un băiat și o fată, goi, se îmbrățișau. Acela a fost momentul care a rămas în mine pentru totdeauna. Atunci, acolo, mă îndrăgosteam. Simțeam că am ajuns în sfârșit. Că nu trebuia să mai caut. Că totul avea sens, farmec și consistență și că tot ce trebuia să fac era să las natura, satul și oamenii din jurul meu să mă îndrume.
Aveam să îmi dau seama mult mai tîrziu că aceștia erau pasii mei prin care mă despărțeam de adolescență. Tot ceea ce trăiam părea nou acolo, și se simțea intens, ca o lovitură în mijlocul pieptului. Era ca și cum o parte nevăzută din mine, din viață, se chinuia să iasă la suprafață. Libertatea primea alte înțelesuri. Iar Vama Veche a acelor ani era însuși locul în care toate astea mi se întâmplau.
O oază de libertate
Noi, cei născuți în România anilor ’70, ne-am petrecut tinerețea printre momentele importante ale istoriei. Regimul lui Ceaușescu ne-a ascuns mare parte din realitățile lumii exterioare. Ne-am început copilăria în crisparea ultimilor ani ai comunismului și ne-am trăit adolescența într-o Românie care încerca cu greu să învețe democrația. În 1989, căderea comunismului ne-a găsit timizi, introverți, tăcuți și plini de rușine. Era ceea ce sistemul, părinții și societatea ne inoculaseră. Iar golul din noi începea să se simtă și mai intens, pe măsură ce societatea românească se deschidea. Pentru noi toți, așadar, Vama Veche, micul sat de la colțul graniței României cu Bulgaria, devenea un loc special, un tărâm aparte pentru noi explorări.
Numele vechi al satului era „șerpărie.” Iar pe atunci, era descrierea perfectă a unui amalgam etnografic. România s-a aflat pentru secole la rând la intersecția mai multor imperii. Zona ei de sud din care Vama Veche face parte a trecut pe rând sub adminisitrația turcă, rusă și în final română. Comunități de turci, tătari și ruși au trăit aici, amestecate cu bulgari și ciobani români.
Pe vremea monarhiei, între anii 1913-1940 când granița României se întindea mult mai spre sud decât acum, elitele artistice și politice românești își petreceau vara în atmosfera fermecătoare a Balcicului, un orășel pe atunci românesc, care astăzi aparține însă Bulgariei. Scriitori, pictori și poeți, fugeau vara de căldura Bucureștiului, adăpostindu-se în răcoarea mării și a colinelor împădurite ale Balcicului.
În 1940 România pierdea partea de sud și cîțiva ani mai tărziu umbra comunsimului se lăsa peste țară. Vama Veche devenea așadar paznicul graniței de sud, în timp ce nordul litoralului avea să se îmbarce într-o amplă călătorie de „modernizare arhitecturală”. Vama Veche, împreună cu satul său vecin, 2 Mai, rămân astfel înghețate în timp. Cele două încep să atragă parte dintre boemii estivali care recent pierduseră Balcicul.
Doamna Sultana Dumitrache, la cei peste 80 de ani ai săi, este o localnică cu o privire vie, pătrunzătoare, și mișcări încete, calculate. Ne povestește că în tinerețea ei, viața în satul Vama Veche era legată în mare parte de munca pământului și creșterea animalelor. „Prin anii 1940 eram cam 30 de familii aici, iar în sat nu existau nici magazin, nici biserică și nici măcar un autobuz care sa ne lege de restul lumii.” Amintirea primilor turiști care au sosit în Vama Veche în anii ’60-’70 îi este încă proaspătă în minte: „Un doctor a ajuns atunci, la noi, pentru prima oară. Era din București și s-a îndrăgostit pe loc de sat.” În vara viitoare, camerele-i erau pline, iar grădina împânzită cu corturi. Nu exista curent pe vremea aceea, iar doamna Sultana gătea ziua pentru toți turiștii. „Păstram mâncarea și băutura într-o găleată, legată cu un lanț, jos, în răcoarea fântânii. Viața era foarte simplă pe atunci.”
O mare parte dintre turiști au continuat să vină în Vama Veche vară de vară, iar relațiile lor cu localnicii se transformă în adevărate prietenii peste ani. „Încă mai primesc vederi, chiar și după atâta timp, de la doctori, profesori și alți oameni importanți care au trecut prin casa mea. Era respect între noi, pe vremea aceea, să știți, și țineam unii la alții,” își aduce aminte suspinînd. „Dar vremurile s-au schimbat. Acum totul este numai despre bani și lăcomie.”
Era cam în jurul acelor ani, cei din amintirile doamnei Sultana, când Vama Veche se transforma într-un spațiu cultural ascuns și nonconformist, o oază de libertate care rezista în fața controlului și sufocării securității comuniste. Artiști, doctori, studenți și intelectuali au început să vină aici. Arta, literatura necenzurată, nudismul, discuțiile politice anti-regim sau influența muzicii hippie au prins aici rădăcini de exprimare in anii ’70-’80. Regimul comunist era conștient de acest fenomen și a încercat să-l controleze prin metodele sale de urmărire clasice. Ani mai tîrziu, desecretizarea dosarelor securității, a scos la iveală prezența informatorilor printre grupurile de turiști sau chiar în rândul localnicilor. Nu erau rare scenele în care ofițeri în cămașă albă încercau să supravegheze activitățile de pe plajă, apărând într-o discordanță hilară față de aspectul boem al grupului de nudiști. Sistemul nu avea arme și nici nu era pregătit să lupte împotriva simbolisticii părului lung sau a metaforei ascunse în acorduri de chitară. Partidul nu putea decât să stea și să observe.
În perioada anilor ’70-’80, plaja sălbatică te îndemna la visare și la contemplare. Odată întors în curtea răcoroasă, la masa pregătită de gazdă, sau în liniștea cortului, noaptea, atmosfera satului te îndemna înspre liniștea din interiorul tău și înspre meditație. Pe urmele acestor ecouri intram eu în Vamă, ani mai târziu. Și nu știam, pe atunci, că aveam să fiu martorul unor schimbări accelerate, de stare și de generații.
Vama Veche după anii 90: un refugiu hippie
La începutul anilor 2000 Vama Veche era încă un loc mic și liniștit. Pe ulițele prăfuite întâlneai câte un cal obosit trăgând la o căruță, iar de-o parte și de alta, nu mai mult de câteva zeci de case. Câteva terase și baruri din care se auzeau invariabil acordurile vechi de Pink Floyd și Led Zeppelin. Stăteam toată noaptea acolo, plecam doar la prima rază de soare.
Mult timp, în anii mei de început, îmi puneam cortul aproape de mare. Ajungeam în Vamă de obicei noaptea, târziu, pășind încet printre sfori, atent să nu mă împiedic în corturile care erau deja acolo, pe plajă. Dimineața soarele răsărea din mare și trecea repede prin prelata verde a cortului. Te atingea întâi pe pleoape și oricât te-ai fi întors de pe-o parte pe cealaltă, câteva momente mai tîrziu soarele te împingea afară cu căldura lui. Aveai o singură șansă, să te arunci direct în mare. Se trăia în afara timpului în Vamă, iar zilele păreau fiecare ca versuri dintr-o poezie.
Interacționam cu oameni cu care poate în oraș, nu aș fi avut nicio treabă; aici ne împărtășeam opinii și purtam discuții adânci. Vama Veche ne transforma pe toți într-o comunitate. Aici am învățat să las natura să mă îndrume. Aici am simțit că suntem spirit, emoție și suflet înainte de orice altceva.
Vama ne scotea din fluxul amețitor al orașului și ne învăța să stăm, să mai și cugetăm. Se vorbea despre hippie, muzică și Woodstock. Apropierea mării ne făcea mai profunzi, iar întinderea infinită a orizontului ne liniștea gândurile. Vama Veche era locul perfect în care toată această stare putea să înflorească. Un sat mic, uitat la un capăt de Europă, pe malul Mării Negre. Natura și sălbăticia i-au atras de la început pe cei care aveau nevoie să respire, sa găsească un moment de evadare din tensiunea și încleștarea regimului comunist. Vama a fost un loc de reîncărcare, de curățare și de rezistență pentru generația dinaintea mea. Trei decade mai târziu era rândul nostru să rezistăm, să protestăm, de data aceasta împotriva kitsch-ului, a materialismului, a consumerismului și a superficialului. Satul, locul, ne uneau și scoteau în evidență tot ceea ce noi aveam în comun.
Gentrificare și nostalgie
În anii ’80 Vama Veche a fost declarată rezervație naturală, atât maritimă cât și terestră. Însă guvernul nu a înțeles niciodată faptul că ar fi trebuit să fie protejată și ca rezervație culturală. Cele câteva inițiative publice, „Salvați Vama Veche” sau festivalul „Stufstock” nu au găsit susținerea necesară în timp. Mișcările s-au stins singure, lipsite de forță într-o societate neobișnuită să lupte în fața valului de democrație prost înțeleasă, politicieni lacomi și a goanei avide după câștig.
Într-un mod ironic Vama Veche a devenit însăși victima propriului renume. La începutul anilor 2010 farmecul locului se schimba. Plaja a fost împărțită și concesionată, marea acoperită de umbreluțe, baldachine si șezlonguri, toate acestea înlocuind farmecul simplu al dimineților la cort. Pensiuni moderne și înalte au apărut în locul grădinilor vechi și ascunse, terase, baruri și restaurante noi au făcut ca Vama să își schimbe amprenta de loc meditativ și liniștit. Majoritatea celor nou veniți erau „investitori” total străini de esența Vămii.
Vechea comunitate, încet, se disipa. O parte probabil că au plecat din țară în căutarea unui viitor pe care România nu îl putea oferi, iar alții și-au căutat liniștea verilor în altă parte. În inerția istoriei însă, a schimbării și rotirii generațiilor, spațiul, locul, a rămas întotdeauna de unul singur în jocul părerilor și preferințelor. Ar avea oare vreun rost să mă întreb cum mă priveau pe mine, ca nou venit, cei care ajunseseră în Vamă cu ani înaintea mea? Pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare generație, Vama a fost și va rămâne o legătură unică și foarte personală.
Mă întorc în Vamă în fiecare vară. În cei peste 25 de ani de când ne-am întâlnit, atât ea, cât și eu, desigur, ne-am tot schimbat. De fiecare dată când ajung acolo însă, rămân surprins, pentru că în privirile celor tineri mă reîntâlnesc cu aceeași bucurie de viață pe care am simțit-o și eu cu ani în urmă. Este aceeași poveste care se repetă în fiecare vară și care nu poate avea sfârșit. Pentru că farmecul Vămii este în ochiul privitorului. Depinde numai de noi să alegem, fie a rămâne ancorați în melancolia trecutului, fie să ne lăsăm purtați de vraja acestui loc care se reinventează în continuu și care nu dispare niciodată.