Cuvinte: Lavinia Gogu & Andrea Dimofte
Fotografii: Bogdan Balaceanu
August 2023
Facinația pentru lupi i-a adus împreună, însă iubirea pentru pădurile abundente din România – dar și a unuia pentru celălalt – i-a făcut pe Christoph și Barbara Promberger să construiască unul dintre cele mai ample proiecte de conservare din Europa. Christoph Promberger a avut întotdeauna o pasiune pentru conservarea naturii. După ce și-a făcut lucrarea de disertație despre comportamentul lupilor în Yukon, Canada, biologul german a demarat în România The Carpathian Large Carnivor Project (CLCP), în 1993. A fost primul proiect care a studiat lupii din Carpați și celelalte carnivore mari din zonă, de la urși până la lincși. Câțiva ani mai târziu, Barbara Fuerpass s-a alăturat echipei. A fost captivată de frumusețea sălbatică a României anilor ’90, dar ulterior și întristată de despăduririle abuzive.
România are cea mai mare regiune continuă de pădure din toată Europa, peste 6 milioane de hectare. Este posibil ca până la 500.000 de hectare să fie încă virgine sau cel puțin într-o stare apropiată de cea originală. Munții Carpați găzduiesc cea mai variată faună sălbatică în România, cu peste 3.500 de specii de animale. Cristoph și Barbara au schițat un plan ambițios de conservare: să protejeze zona munților Făgăraș, o parte a munților Carpați, transformându-l în cel mai mare parc național format din pădure din Europa – „Yellowstone-ul european,” cum îl numesc ei cu drag. Cuplul a pus bazele Fundației Conservation Carpathia (FCC) în 2009 pentru a preveni defrișările și a creat o rezervație de natură sălbatică de clasă mondială, care protejează biodiversitatea și o sprijină să prospere.
Au început să cumpere pământ în 2007. Scopul lor este să achiziționeze 35.000 de hectare pentru a opri exploatarea forestieră nesustenabilă, practicile abuzive de exploatare și pentru a sprijini refacerea florei și faunei sălbatice. Zonele pe care le-au cumpărat includ situl Natura 2000 din munții Făgăraș și Parcul Național Piatra Craiului, determinând astfel protejarea integrală a 200.000 de hectare. În 1996, după ce Piatra Craiului a fost desemnat parc național, guvernul a început să restituie părți din acesta unor persoane private, ceea ce a dus, în consecință, la tăierea copacilor. De aceea, Christoph și Barbara au putut să cumpere, la rândul lor, părți din el. Urmând modelul altor filantropi internaționali care se ocupă de conservare, intenția lor este ca, în cele din urmă, să doneze pământul statului pentru administrare, cu un cadru legal solid, care să fie respectat, pentru a garanta păstrarea ecosistemului și faunei sălbatice pentru generațiile viitoare. Ei cred că parcurile naționale trebuie să aparțină națiunii.
Pe lângă cumpărarea de pământ, FCC derulează foarte multe proiecte de conservare. Ei replantează pomi în zonele afectate de despăduriri și se concentrează pe repopularea cu animale sălbatice, reușind să reintroducă zimbrii și castorii în habitatul lor natural. Următorul pas este să aducă înapoi vulturii în pădurile României. De asemenea, au inițiative puternice pentru a sprijini comunitățile locale prin dezvoltarea de oportunități economice sustenabile. Ei creează locuri de muncă și proiecte educaționale, încurajând în același timp turismul conștient.
Deși s-au confruntat cu multe provocări, Barbara și Christoph sunt pe cale să-și transforme inițiativele de conservare în realitate împreună cu comunitățile locale. După aderarea României la UE în 2007, aceștia au putut accesa fonduri europene. Odată cu redresarea economică generală a țării, aprecierea populației pentru natură se schimbă. Astfel, ei au învățat să aprecieze mai mult natura. Astăzi, mulți români sunt mândri de pădurile lor natale, care găzduiesc cea mai mare populație europeană de carnivore mari și unul dintre cele mai importante hotspot-uri de biodiversitate din Europa. Generația tânără, în special, înțeleg din ce în ce mai mult importanța protejării mediului.
După câteva zile în care am făcut drumeții împreună, am stat de vorbă cu Christoph și Barbara în sufrageria lor decorată boem la centrul de echitație Equus Silvania, pensiunea pe care au finalizat-o la începutul anilor 2000, din apropierea satului Șinca Nouă. Spațiul era plin cu cărți dedicate faunei sălbatice, cu un pian cu partituri de cântece romantice, iar pisicile răsfățate umblau peste tot și ni se cuibăreau în poală în timp ce vorbeam. Pe măsură ce energia lor umplea camera, abia așteptam să aflu mai multe despre povestea lor: să înțeleg mai bine de ce un german și o austriacă și-au dedicat viața conservării pădurilor României.
Care a fost primul vostru contact cu România?
Christoph: Îmi făceam lucrarea de disertație despre comportamentul lupilor în Yukon, în nord-vestul Canadei. Sunt niște animale uimitoare și sunt îndrăgostit de ei, așa că am decis să studiez relația dintre ei și corbi. Eram curios în legătură cu subiectul, deoarece nativii din Yukon știu că există o conexiune profundă între cele două specii și mulți cercetători au relatat observații anecdotice despre ei, după ce au petrecut timpul împreună iarna. Când am revenit în Europa să scriu despre descoperirile mele, nu am știut ce să fac în continuare. Îmi doream să continui să lucrez cu lupii, așa că la începutul anilor ‘90, Cortina de Fier tocmai căzuse, deci Europa de Est devenise accesibilă. Vestul avea mai mulți bani și competențe, dar lupii erau în est. Italia avea 150, Suedia 100, Portugalia 300… pe când România avea 3000. Din fericire, am ajuns să cunosc pe cineva care lucra la Institutul de Cercetare a Pădurilor din Brașov și împreună am format o echipă pentru a explora munții Carpați. Așa am ajuns prima dată în România în 1993. Am început de jos, însă de-a lungul anilor s-au alăturat echipei mai mulți membri și voluntari, așa că am decis să mai rămân câțiva ani.
Barbara: Am crescut într-o zonă rurală în Austria: mi-a plăcut mereu să petrec timpul la țară, în natură – viața la oraș pentru mine ar fi fost o tragedie. Deși nu am copilărit la fermă, am avut mereu o relație strânsă cu animalele. Deci a fost evident pentru mine că voi fi veterinar. Dar, în adolescență, mi-am dat seama că această profesie nu este despre animale, ci despre proprietarii lor. Am fost foarte dezamăgită. La vremea aceea, citeam destul de mult despre știința comportamentului animalelor și mi-am dat seama că asta e calea pe care vreau să o urmez în viață, așa că am ajus să studiez biologia la Viena. Îmi doream să lucrez cu animalele sălbatice, nu să stau într-un laborator. Precum Christoph, voiam să aflu mai multe despre lupi. Desigur, m-am îndreptat către America de Nord și Yukon, Canada.
Și Christoph a lucrat în acea zonă din Canada. Acolo v-ați întâlnit?
Barbara: Nu. În Yukon am cunoscut pe cineva care mi l-a recomandat pe Christoph, pentru că lucra cu lupii în Europa. Mi-a dat adresa și numărul lui de telefon. E o poveste lungă, pentru că toate datele primite erau greșite, iar asta se întâmpla înainte de internet, deci nu-l puteam găsi pe Facebook. În cele din urmă, am descoperit locul lui de muncă din Germania. Când, în sfârșit, am dat de el, mi-am dat seama că e bavarez, după dialect, și mi-am imaginat că lucrează cu lupii captivi din parcurile naționale din pădurile bavareze. Din fericire, lucra cu lupii sălbatici și mi-a spus că are nevoie urgent de cineva. Când s-a încheiat conversația, mi-am dat seama că uitasem să întreb unde trebuia să vin. De fapt, chiar în acea zi, primisem o scrisoare de acceptare pentru un proiect din Polonia la care aplicasem. Dar m-a intrigat mai mult propunerea lui Christoph.
L-am sunat din nou pe Christoph și am aflat că locul este România. Tot ce știam la vremea respectivă despre România era: Ceaușescu, orfelinatele și, desigur, Carpații. N-o să uit niciodată: Christoph a spus că România are formă de lămâie și, chiar în mijloc, e Brașovul. O săptâmână mai târziu, am ajuns în Brașov. Era târziu, întuneric, iar oamenii păreau reținuți. Dar primele zile în care am descoperit zona și satele au fost minunate. La vremea aceea, deși nu vorbeam româna și nici localnicii nu înțelegeau germana, cumva am reușit să comunicăm unii cu alții. Mai întâi m-am îndrăgostit de țară, apoi de Christoph.
Christoph: S-a întâmplat în timp. Barbara și cu mine am lucrat în echipă câțiva ani înainte să fim un cuplu. Asta s-a întâmplat în 1997 și un an mai târziu ne-am căsătorit. Câteodată pur și simplu știi.
Amândoi spuneți că v-ați îndrăgostit de România imediat. Ce v-a fascinat cel mai mult la această țară?
Christoph: Cred că sălbăticia țării, așa cum era în anii ‘90. Dar și a oamenilor, și spun asta într-un mod pozitiv. Oamenii erau atât de conectați cu mediul lor! Desigur, erau și aspecte negative, precum uciderea puilor de lupi, dar românii erau atât de autentici, neatinși de modul vestic de viață. Copil fiind, am petrecut mult timp în pădurile bavareze, iar când am ajuns aici prima dată și am văzut codrul, alături de urși, lupi, râși, am înțeles ce e de fapt pădurea: dincolo de natură, e un ecosistem. Iar când m-am întors în Germania, pădurile supra-gestionate de acolo mi s-au părut fără suflet.
Barbara: Lucrurile nu erau atât de reglementate în România anilor ‘90. Am apreciat asta foarte mult, pentru că exista un simț al realității. Câteodată, o viață lipsită de reguli poate fi haotică. Dar poate și să permită anumite libertăți și idei creative, concepte noi în domenii care erau încă neexplorate în țară la acea vreme. Ne-a plăcut ideea unui nou început adevărat.
Și ce v-a motivat să rămâneți aici?
Christoph: În 2003 am finalizat Large Carnivore Project. Am primit o ofertă să mergem împreună în Scoția să lucrăm în conservare. Dar când am fost în vizită, am descoperit un peisaj mohorât. Un localnic ne-a spus că suntem norocoși de o zi frumoasă. „E prima zi de jumate de an când nu plouă,” a zis el. Prefer o iarnă cu zăpadă decât una ploioasă. În plus, mă atașasem foarte mult de România; îmi dă un sentiment al apartenenței. Mi-am dat seama că România a devenit acasă când vizitam Germania. În România, am vrut să deschidem un centru de echitație și să dezvoltăm turismul ecvestru, pentru că Barbara iubește caii. Eram foarte naivi cu privire la ce înseamnă să deschizi o casă de oaspeți, dar în 2004 am deschis centrul. A fost interesant, dar foarte intens, pentru că aveam doi copii mici. Făceam aproape totul singuri. Aveam grijă de cai și de copii, găteam și încercam să câștigăm și bani. Astfel, am lucrat și în proiecte internaționale.
Cum ați creat Fundația Conservation Carpathia și care este misiunea acesteia?
Christoph: În 2006, am fost în Parcul Național Piatra Craiului pentru a printa o hartă mare. Din întâmplare, am stat de vorbă cu directorul parcului care mi-a povestit că, odată cu retrocedarea pădurilor din cadrul parcului către cei care le-au deținut înainte de naționalizarea lor în timpul comunismului, oamenii au început să taie copacii fără ca cineva să-i oprească – toată lumea, de la pădurar la autorități, fusese mituită. Era șocant și frustrant, pentru că noi fusesem implicați cu proiectul de cercetare acolo, iar parcurile naționale ar trebui să existe pentru a proteja natura. Odată cu căderea comunismului în 1989, guvernul a privatizat multe dintre pădurile sale naționalizate. Regia Națională a Pădurilor a oferit părți din parcul protejat persoanelor fizice, care puteau face cu ele ce își doreau. Mulți și-au dorit să facă bani, așa că le-au vândut companiilor de exploatare forestieră. Curând, toată lumea din zonă s-a implicat: de la polițiști la pădurari. Așa s-a născut mafia lemnului.
Încercând să găsesc soluții, l-am întrebat în acea zi pe directorul parcului dacă nu putem face ceva, iar el a zis: „Singura soluție e să găsești pe cineva care să cumpere aceste păduri și să le protejeze.” Am râs împreună, deoarece nu credeam că asta se poate întâmpla. Dar câteva săptămâni mai târziu am găsit un donator elvețian care a decis să se implice. Așa am obținut primele fonduri cu care am creat fundația pentru a salva Parcul Național Piatra Craiului. Asta a fost înainte să punem ochii pe munții Făgăraș, care au potențialul de a deveni cel mai mare parc național din Europa, un „Yellowstone european.”
Barbara: De fapt, viziunea de a crea un parc național în munții Făgăraș s-a conturat în timp. Totul a început ca un proiect de achiziție de pământ cu scop de conservare, nu am comunicat nimic despre proiectul nostru pentru a nu influența prețurile pieței. Dar când am început să cumpărăm și zone despădurite, am avut alte provocări. De exemplu, legea pădurilor cere ca replantările să fie realizate la doi ani de la despădurire. Apoi, ne-am dat seama că pământul cumpărat trebuie protejat de tăierile abuzive, așa că am strâns fonduri pentru a finanța paza pădurilor. Așa am început să comunicăm despre proiect.
Cum ați fost percepuți de comunitatea locală și ce provocări ați întâmpinat?
Christoph: Numele pe care l-am primit de la oamenii din zonă e Neamțu’. Am apărut așa chiar și în titluri de ziar, deci probabil vom fi întotdeauna considerați străini, chiar dacă vom trăi aici tot restul vieții noastre. Dar ne înțelegem bine cu comunitatea. Oamenii apreciază că am învățat limba și că promovăm țara. Însă faptul că suntem străini a fost folosit ca propagandă și de mafia lemnului. Ne-au demonizat, ne-au acuzat că furăm resursele și că vindem țara. Oamenii care nu ne cunosc au fost înclinați să creadă asta.
Barbara: Când spunem oamenilor că scopul nostru este să cumpărăm pământ pentru a-l conserva, unii ne-au bănuit că am găsit aur. Ideea că scopul nostru este pur filantropic a fost dubios pentru mulți români, pentru că acest tip de proiecte nu sunt o practică obișnuită aici.
Cum implicați românii în proiectele FCC?
Barbara: Avem un program de voluntariat și, deși, ni s-a spus foarte des că nu avem suficienți voluntari români, acest lucru se schimbă rapid. Mulți tineri români cred acum că voluntariatul e o activitate în beneficiul dezvoltării lor personale. Din CV-urile pe care le primim, putem să ne dăm seama că mulți oameni au experiență în voluntariat. Echipa noastră are acum 130 de oameni și toți sunt foarte pasionați de cauză, chiar dacă este o muncă plină de provocări, fie că lucrezi ca paznic, plantezi pomi sau organizezi evenimente.
Care dintre proiectele voastre de conservare credeți că vor avea cel mai puternic impact în viitor?
Barbara: Cumpărăm încă pământ, dar, probabil, ne vom opri la un moment dat. Vom proteja pădurile și vom găsi moduri de a-i răsplăti pe proprietarii de păduri pentru a-i convinge să opteze pentru conservare, nu pentru tăiere. Vom continua să reîmpădurim peisajele degradate, să completăm verigile lipsă din ecosistem – am început cu reintroducerea zimbrilor și castorilor în sălbăticie. Reintroducerea vulturilor este următorul pas. Aceștia au dispărut din cauza omorârii și otrăvirii lor; oamenii otrăveau lupii, vulturii consumau leșurile și mureau, la rândul lor, prin otrăvire. Pe vremuri, oamenii considerau lupii, nu urșii, principalul dușman pentru că atacau turmele (n.red. de oi).
Care este cea mai stringentă problemă de conservare: tăierea pădurilor sau vânătoarea ilegală?
Barbara: Tăierea pădurilor este mai problematică pentru că are un impact pe termen lung: dacă tai o pădure, aceasta nu se va reface în următorii 120 de ani. Deși trebuie controlată, vânătoarea nu dăunează atât de mult ecosistemului precum pierderea habitatului. Multe populații de animale se regenerează mai repede decât pădurea.
Christoph: Eu nu sunt la fel de relaxat în legătură cu vânătoarea. Funcțiile ecosistemului depind de animalele sălbatice.
Ce părere aveți despre problema urșilor din România?
Barbara: Se spune că populația de urși a explodat, însă nimeni nu are nicio dovadă în legătură cu asta. Îi vedem pe social media și la marginea drumurilor, dar ce vedem de fapt? Opinia publică e influențată de media, așa că a devenit un subiect de dezbatere. Vânătorii sunt supărați fiindcă vânătoarea de trofee e acum ilegală, deci au transformat urșii în subiect de știre pentru a arăta că, din cauza lor, se întâmplă tot felul de nenorociri. Trăiesc în România de 25 de ani și știu că aceste lucruri se întâmplau și înainte. În fiecare an, oamenii au fost uciși de urși. Doar că atunci, lucrurile astea erau o mențiune într-un colț de ziar. Pe vremuri, oamenii se temeau de lupi cu mult mai mult decât se tem de urși azi.
Christoph: Noi nu spunem că nu sunt mai mulți urși- noi spunem că nu știm și nimeni nu știe asta. Credem că urșii au început să apară în zone în care nu au fost văzuți în ultimii 20-30 de ani.
Barbara: În plus, înainte oamenii nu prea aveau obiceiul să meargă în pădure. Acum, oamenii fac drumeții, mountain biking – deci urșii sunt văzuți mai des.
Ați studiat comportamentul animalelor sălbatice din Carpați timp de zece ani, cum ar trebui să reacționăm dacă ne întâlnim cu un urs?
Christoph: Sunt două situații în care urșii pot fi periculoși. Când surprinzi o ursoaică cu pui, ar putea să te atace pentru a-i proteja. În al doilea caz, care poate fi ușor întâlnit în multe părți din România, precum Sinaia, Predeal, Băile Tușnad, Transfăgărășan și altele, urșii sunt hrăniți de turiști și și-au pierdut frica de om. În plus, odată ce ajung să asocieze oamenii cu hrana, totul este bine atât timp cât o primesc. Dar dacă nu sunt hrăniți, orice îi poate face să devină agresivi.
Barbara: De aceea oamenii trebuie să nu lase gunoiul la îndemâna urșilor. Deocamdată, tot ceea ce guvernul pare că încearcă este să găsească o soluție pentru legalizarea vânătorii de trofee pentru a reduce populația de urși, dar din fericire legislația europeană îi constrânge. Sunt convinsă că, și dacă ar dispărea jumătate dintre urși, situația nu s-ar schimba foarte mult. Vânătorii de trofee nu vor împușca puii de urs, ci vor viza urșii mari, care arată mai impresionant pe perete. Trebuie să ne asigurăm că gunoiul nu e accesibil pentru urși, că existe patrule care să îi sperie și că nu sunt hrăniți de oameni. Aceste metode sunt folosite peste tot în lume. În cele din urmă, un urs hărnit este un urs mort.
De ce și când intenționați să donați statului pământul achiziționat prin FCC?
Barbara: Când am fondat FCC, am pus accent pe faptul că pământul nu va fi al fundației pentru totdeauna, ci va fi restituit românilor, cu condiția ca zona să fie protejată. Guvernul va trebui să ofere un plan foarte concis de a administra și finanța parcul național în viitor.
Christoph: Douglas Tompkins, un conservator și filantrop celebru, a spus: „Prin definiție, un parc național trebuie să fie al națiunii.” Am urmat exemplul lui. El a cumpărat un milion de hectare în Patagonia, America de Sud, și a creat mai multe parcuri naționale, iar apoi a oferit pământul statului cu condiția să îl administreze și eventual să adauge teritoriu zonei conservate. Asta intenționăm să facem și noi.
Ați fost mereu ecologiști? Care este stilul vostru de viață în prezent?
Barbara: Cred că învățăm toată viața. Îmi amintesc că în facultate nu eram conștientă de toate consecințele acțiunilor mele. Am învățat multe lucruri mai târziu. Însă când vine vorba de conservarea naturii, am învățat asta de la părinții mei. Ei m-au învățat să reciclez. Cum să nu fac niciun fel de risipă. Când avem evenimente sau conferințe, încercăm să oferim un meniu complet vegetarian. Dacă oferim carne, ne interesăm de unde provine.
Christoph: Însă viețile și joburile noastre au o amprentă de carbon destul de mare. Anul acesta am avut deja multe zboruri legate de fundație, ceea ce e desigur un dezastru. Deci nu pot arăta pe nimeni cu degetul, pentru că nici noi nu suntem perfecți. Dar sunt conștient și încerc să înclin balanța pe cât posibil prin acțiuni mici și constante. Dacă pot schimba ceva în bine, o fac. Folosim telefoane de la o companie olandeză care le produce cu materiale din zone în care nu este permisă exploatarea copiilor. Nu folosesc resurse din zone de război, totul este reciclat, și orice componentă a telefonului poate fi schimbată/reparată: de exemplu, dacă mi s-a spart camera, o pot înlocui. Există o mulțime de astfel de exemple, și cu cât adoptăm mai multe dintre ele, cu atât mai bine.
Când devii conștient de consecințele acțiunilor tale și de importanța conservării naturii, începi să-ți pui întrebări în legătură cu orice decizie iei.
