La piață în București — și cum să te bucuri de savoarea vieții

Cuvinte: Lavinia Ionescu
Fotografii: Robert Blaj
Decembrie 2024

Am adorat dintotdeauna piețele. Ceva atemporal, dincolo de memorie, dincolo de istoria orașului, și chiar și dincolo de istoria personală simt că mă învăluie când vin săptămână de săptămână „să fac piața”. E talismanul meu valoros; un mod în care mă conectez mai bine cu orașul, cu mine însămi și cei apropiați. Modul în care îmi amintesc din nou și din nou că mâncarea și obiceiurile care o înconjoară nu sunt doar combustibil pentru trup – îl hrănesc. Sunt ritualuri destinate spiritului.

Scriind despre piețe și rolul lor în mediul urban, mă bucur să redescopăr câteva dintre ele aici, în București, orașul meu adoptiv de mai bine de două decenii. Pentru acest material am revizitat o mică parte dintre ele, deși sunt peste 50 de astfel de piețe aici – unele mai mici, unele mai mari – răsfirate în fiecare cartier al orașului. Bucuria de a le explora mi-a adus aminte ce notă revigorantă aduc orașului și ce resurse concrete oferă economiilor locale.

Spre bucuria mea, mersul la piață a rămas un obicei frecvent al locuitorilor din România. În timp, însă, viața a început să se miște mai repede și parcă o accelerare, o anumită grabă ne tranzitează tuturor rutinele zilnice. Mâncarea și obiceiurile care o înconjoară mi-ar plăcea să rămână un spațiu blând și regenerativ, un loc unde corpul își găsește resursele de care are mare nevoie pentru a întâmpina viața și a găsi puterea de a merge mai departe.

Slow food, voie bună și prietenie

Am descoperit că e esențial ca în anumite aspecte ale vieții să o luăm mai încet.

Încă din anii 1980, Slow Food, o mișcare globală unită sub obiectivul comun al accesului tuturor la o hrană bună, curată și echitabilă, a insistat asupra faptului că alimentele ar trebui să fie cultivate și cumpărate la nivel local, pregătite cu grijă și consumate cu apreciere – în opoziție cu ce se promovează de către sistemul fast-food și producția industrială.

Nu mă înțelegeți greșit; e foarte important să avem de unde alege — că avem la îndemână varietatea alimentelor sau că le putem comanda online atât de ușor. Dar ca orice lucru pe lumea asta, e important să fim atente la măsură și să ne ajustăm ritmul interior. Goana caracteristică secolului nostru poate fi înșelătoare. Un stil de viață concentrat pe sănătate, ce include mersul la piață și reîntoarcerea la corp și tempoul lui autentic, sunt aspecte din ce în ce mai importante pentru locuitorul orașului contemporan. 

Probabil că nu mai este un secret pentru nimeni că o alimentație echilibrată îmbunătățește sănătatea corpului. Obiceiurile alimentare de zi cu zi au un impact și asupra stării noastre de spirit. Și aici mă refer atât la legătura dintre nutriție și sănătatea mintală, cât și la obiceiurile ce o însoțesc: procurarea hranei, luatul mesei, simțul conexiunii ce se naște în urma acestora. 

Plăcerea, prietenia și afectivitatea pot deveni locul nostru comun, unde ne regăsim și ne reconectăm, cu noi, cu prietenele și prietenii, cu spiritul blând și fermecător al orașului. În încercarea de a găsi noi echilibre în viața noastră privată, dar și cea socială, am început la nivel global să dăm noi sensuri și interpretări obiceiurilor de zi cu zi. O varietate de studii și cercetări arată că a lua masa împreună cu persoane de care te simți apropiat amplifică bucuria de a trăi și ajută la ridicarea nivelului fericirii celor prezente. Cei mai longevivi oameni din lume și cei mai plini de energie vitală trăiesc de regulă în regiunile (așa numitele zone albastre) a mânca împreună mâncare fresh și nutritivă este un obicei frecvent.

Istoria își spune și ea cuvântul: piețe de desfacere, unde producători locali se întâlnesc să-și vândă produsele, s-au găsit peste tot în lume din Antichitate, cu mai mult de 5.000 de ani în urmă. Ele reflectă economiile și culturile locale și stau dovadă pentru organizarea umană din cele mai vechi timpuri. De la popularele wet markets din Asia, până la tradiționalele mercados din America Latină, piețele se întind ca o rețea complexă peste tot mapamondul să spună poveștile fermierilor și meșteșugarilor de pretutindeni. Dincolo de funcția comercială, ele oferă o experiență interactivă și sunt veritabile centre de învățare și schimb cultural. Sunt spații care încurajează un sentiment de apartenență și coeziune, fără de care viața urbei nu ar fi existat în forma sa actuală. În plus, i-ar fi lipsit ceva cu adevărat esențial: spiritul convivial, accesibil și cumva frust – aerul electrizant și dinamismul care respiră prin toți porii. Însuflețire.

Așa că hai să trecem la fapte! 

Iubesc să merg la piață să-mi cumpăr tot ce am nevoie. În ultimii doi-trei ani a devenit un obicei „vedetă”, dacă se poate spune așa. Cu câteva zile înainte discut cu iubitul meu Robert când putem merge. Eventual mai vorbim cu unul-doi prieteni și stabilim coordonatele. Mergem la Obor sau la Matache? Mergem cu mașina sau cu troleul 66, care trece prin centru și ne duce direct acolo? Luăm și un pește să-l pregătim dup-aia, după „excursia” la piață? Sau facem o salată mare mare de roșii, ardei și ceapă verde cu cea mai bună brânză telemea pe care o găsești în tot Bucureștiul? Sau mâncăm, înainte de a ne aventura în piață, la restaurantul vietnamez din apropiere? Atât de multe opțiuni – și atât de multă savoare! Am descoperit că asta îmi dă un boost de entuziasm și încredere, și mă face să mă bucur mai mult de propria călătorie prin viață.

De când locuiesc în zona parcului Cișmigiu, chiar în mijlocul orașului, merg mai des la Matache, care este relativ aproape. Îmi face o mare bucurie, indiferent de sezon, să merg dimineața pe Știrbei Vodă, să mă uit la casele de pe marginea drumului, să îmi cumpăr un cappucino to go și să mă gândesc la lipiile calde aromate pe care o să mi le cumpăr, inevitabil, de la mica brutărie-patiserie din piață. Și când ajung, o să-mi iau cele mai gustoase și fragede legume de la Nea Petrică. Toate la recomandarea unui bun prieten, Tudor, mai vechi locatar și mai deprins cu bunătățile zonei. Sau o sticlă mare (de sticlă – cumpărată tot din piață), cu cel mai bun oțet de mere cu miere de la Mierăria Bodnariu – despre care mi-a povestit cu entuziasm prietena mea Denisa, născută și crescută în jurul Cișmigiului. Mereu mă bucur să aflu noi tips & tricks despre cartier de la ea. Ah, și să nu uit de Abu Bacri, un mic magazin sirian cu mâncare halal, de pe Berzei, chiar vizavi de Matache! Nu sunt expertă în mâncare cu specific arăbesc, dar îmi plac gusturile fine, iar humusul de aici e dintre cele mai bune gustate vreodată, la fel și mutabalul, clar!

Cea mai emblematică piață din București este Piața Obor, o piață „de patrimoniu” și cel mai amplu proiect de piață agroalimentară din București. Este probabil cea mai cunoscută piață din țară și are toate motivele să fie atât de populară. Piața Obor a fost menționată în documentele vremii încă din secolul al XVII-lea, sub denumirea de „Târgul de Afară”. Amplasat pe un platou de aproximativ 29.000 mp, la intersecția mai multor artere principale, Obor este locul unde de mai bine de un secol, comercianți, localnici și turiști, deopotrivă, vin să îi calce pragul și să se bucure de diversitatea și prospețimea produselor cu care sunt întâmpinați – și să-și satisfacă curiozitățile. Iar mie, cel mai des și mai des și cel mai mult și mai mult îmi place să merg să-mi fac piața aici, la Obor! Aici găsești de toate: de mâncare, locuri improvizate unde îți poți repara un fermoar, SH-uri, oale și papuci, detergenți, restaurante, flori (doamne, câte flori!), ghivece cu flori și multe, multe altele. 

Cum ne apropiem de centrul comercial Obor, într-o frumoasă dimineață (prefer să merg în timpul săptămânii să mă pot delecta pe îndelete), ne întâmpină vioiciunea culorilor și energia vie a comercianților, cu tarabele lor răsfirate. Avem protocolul nostru: întâi mergem sus în hala de fructe și legume, la etajul unu, de unde ne luăm măslinele kalamata preferate și ulei de măsline extravirgin, de la Lumea Măslinelor. Apoi, mirodenii în toate nuanțele pământului de la Orient Bazar și la doar câțiva pași, o sticlă de lapte bătut de un alb catifelat, de la Făbricuța de Lactate – produse lactate naturale direct de la fermă. 

Cu geanta deja pe jumătate plină, coborâm cu scările rulante, la parter. Aici, după părerea mea, este unul dintre cele mai satisfăcătoare locuri din toată piața. Fructe, legume, verdețuri, borcane cu zacuști, borș, ouă de la găini crescute în curțile oamenilor, miere, afine, citrice și flori – toate extrem de proaspete și multicolore, un festin nu doar pentru stomac, dar și pentru sistemul nostru nervos. Am tarabele și produsele mele preferate. Taraba cu legume proaspete unde o tânără producătoare, Dorina, ne zâmbește cu drag mereu, taraba Pescăria Eva din hala cu pește de unde ne luăm invariabil doradă și biban, standul de brânzeturi din Poiana Sibiului de unde îmi cumpăr toate sortimentele de telemea veche sau proaspătă, din care doamna Ancuța ne oferă mereu cu generozitate să gustăm. Cele mai echilibrate gusturi: nu vei găsi prea curând așa ceva pe rafturile aseptice ale supermarketurilor.

Produsele de la piață au nutrienți esențiali sănătății noastre și sunt perfect coapte. Piața Obor nu este doar o piață, în sensul simplu al cuvântului. Mici afaceri adiacente s-au deschis încet încet. Dacă sunteți curioși să aflați practici culinare din lumea largă, puteți încerca gusturile picante de la restaurantul srilankez sau un pho-bo cu aromă de coriandru de la restaurantul vietnamez de lângă Veranda Mall, cum treci strada de la hala cu fructe. Și dacă vreți să vă răcoriți cu un spritz sau să beți o cafea de specialitate, vizitați terasa Obor Amor – n-are cum să nu vă placă! De sus, se vede efectiv tot Oborul și împrejurimile sale.

Să nu uităm de flori

Pe lângă evidentele beneficii individuale și de grup – de suflet și de spirit –, piețele sunt resurse concrete ale economiilor locale și exemple de bune practici ecologice. Stimulează și încurajează cheltuielile consumatorilor în cadrul comunității, prioritizează produsele locale și de sezon, și reduc amprenta de carbon asociată transportului de produse.

Și având în vedere că orice piață bună are flori, ce ați spune de o piață doar pentru flori? În Piața de Flori George Coșbuc, deschisă non-stop, găsești flori de toate culorile, buchete, aranjamente, tonuri, parfum. Puțin ferită de marile bulevarde, dar destul de aproape de Piața Unirii, Piața de Flori este locul de aprovizionare pentru toate micile florării din oraș. Ca un scurt itinerar istoric, piața ia naștere în anii 1950 în fostul cartier Uranus, un cartier eclectic, în mare parte șters de pe harta orașului în urma demolărilor din anii ’80, odată cu construcția Casei Poporului. Atmosfera de mahala se resimte și acum în Piața Coșbuc și te face să-ți imaginezi Bucureștiul unei alte epoci. Fosta clădire a Bursei de Mărfuri întregește imaginea – un monument de arhitectură industrială – restaurată și repusă în funcțiune, ca sediu mai multor organizații, sub numele de The Ark, pe care o poți admira chiar peste drum de piață.

Și dacă tot am vorbit de flori, puțin mai devreme m-am dus până la florăria de la colț și am luat un buchet mare de dalii pe care să le pun pe masă în seara asta la cină. Pentru că am făcut o mulțime de cumpărături de la piață, m-am gândit să împărtășesc ceva din experiență cu câteva prietene și prieteni. Pe lângă gusturile pline de nuanțe ale toamnei, pe care le vom savura în curând, îmi doresc să ne luăm timp să fim cu adevărat împreună. Îmi place să cred că a mânca în grupuri mici și afective poate oferi unei cine o notă de senzualitate. Oferim atenție mâncării noastre – texturilor, culorilor, mirosurilor, temperaturii, aromelor – și celor de lângă noi, și facem din experiența asta o oportunitate de a ne conecta la momentul prezent, la noi modalități de a procesa, de a metaboliza și poate, de aici se vor naște noi posibilități de conectare la lumea din jur. 

Ce veți găsi pe masă diseară? Cătină pusă la borcan cu miere. Este cea mai bună sursă de vitamine și minerale, perfectă pentru sistemul imunitar. Un bol mare de nuci coapte. Fructe de sezon parfumate: struguri, pere, gutui, prune – nelipsite de pe platou. Dovleac arămiu din care am făcut cea mai soft supă cremă. Conopidă cu parmezan crunchy la cuptor. Salată de vinete cu ceapă. Salată de crudități: țelină, morcov și măr, suculente și crocante în același timp. Două borcane de zacuscă făcută pe pirostrii. Unul cu ghebe, altul cu ardei. Murături variate pentru pasionați. Must pus la rece să nu fermenteze și să ne bucure în curând papilele. O sticlă de vin alb sec cu una de apă minerală rece lângă – tradiționalul spriț românesc, pe care l-am băut toată vara și încă e de actualitate. Prietenie. Se întrevede o seară cu cer limpede și aer răcoros, cu stele răsărind, cu muzica în surdină, cu burți pline și inimi senine.

Din România până în Arctic – Drumul unui fotograf român pentru protejarea naturii

Cuvinte: Ioana Negoescu
Fotografii: Rareș Beșliu
Noiembrie 2024

„Nici la Polul Nord nu am simțit că respir atât de intens cum mi se întâmplă diminețile în pădure sau pe barcă, în Deltă”, spune fotograful de wildlife Rareș Beșliu, după ce a fotografiat în ultimii ani natura din peste 10 țări, multe dintre ele în regiunea arctică. Deși par la secole distanță, România și Arcticul au mai multe în comun decât ne putem imagina – dar ne întoarcem la asta mai târziu.

E atât de ușor să ne obișnuim cu ce avem, încât nu mai vedem frumosul la noi acasă. Uităm să ne bucurăm de natură, de peisaje, când am putea să ne mirăm încontinuu, ca niște copii mici. Când călătorim, totul ne fascinează. Rareș a descoperit cu adevărat România în pandemie, când, din cauza restricțiilor nu a mai putut să plece în străinătate. Până atunci era antreprenor, iar fotografia era doar un hobby în concedii. În câteva luni de explorare a țării, Rareș a devenit fotograf full time, iar această pasiune s-a transformat rapid în meseria căreia i se dedică acum complet. În tot acest timp a realizat două albume fotografice –Dor de Viscri”, despre viața simplă a satului românesc și locul unde i-ar fi plăcut să fi copilărit, și albumul „emoții”, o colecție a celor mai bune fotografii de wildlife. Sunt imagini cu animale de când Rareș a devenit unul cu natura și a fotografiat îndeaproape viața sălbatică, nu doar observând comportamentele animalelor, ci fiind în același timp atent la trăirile avute în preajma lor și, totodată, imaginându-și cum se simt ele și ce emoții ar putea avea.

Dragostea pentru natură și înțelegerea ei în profunzime l-au făcut pe Rareș să construiască „La NORD de cuvinte”, un proiect de educație în privința efectelor schimbărilor climatice, prin care prezintă o paralelă între regiunile arctice și România. Deși nu avem ghețari care se topesc, iernile noastre au devenit vizibil mai scurte și mai blânde, iar zăpada a devenit tot mai rară chiar și în regiunile unde, odinioară, stratul de omăt era consistent. Verile, în schimb, sunt din ce în ce mai caracterizate de căldură extremă, România se confruntă cu valuri de caniculă mai frecvente, secete prelungite și temperaturi arzătoare care afectează grav agricultura. În plus, frecvența fenomenelor meteorologice extreme a crescut semnificativ. La fel ca în Arctica, și noi asistăm la schimbări care pun la încercare ecosistemele și modul nostru de viață. Sunt efecte regionale ce fac parte dintr-o tendință mai amplă, Europa încălzindu-se de două ori mai repede decât media globală.

Toate acestea sunt lucruri cărora fotograful nu le-a dat atenție până să petreacă mult timp în natură. Așa cum spunea și Sir David Attenborough referindu-se la copiii noștri – „dacă nu petrec timp în natură, nu o vor înțelege, iar dacă nu o vor înțelege, atunci nu o vor proteja”. Rareș (care are acum 45 de ani) a înțeles asta la 40 de ani și speră că, prin exemplul propriu, poate să-i mobilizeze atât pe cei indiferenți la ce se petrece cu Planeta, cât și pe cei mai tineri, care să înțeleagă că nu mai e timp de așteptat.

Am stat la povești cu Rareș într-un restaurant liniștit și primitor din București. A venit, ca de obicei, cu butelca lui de 2 litri, plină cu apă de la robinet, fără de care nu mai pleacă nicăieri. A devenit un fel de simbol pentru el, un semn clar al angajamentului său pentru protejarea mediului. Pe măsură ce discutam, ochii i se luminau de fiecare dată când aduceam vorba de natură sau fotografie. Nu era vorba doar de Polul Nord sau Delta Dunării, ci de legătura lui profundă cu fiecare loc și fiecare vietate. La început vorbea calm, dar pe măsură ce discuția mergea mai departe despre planetă și problemele ei, vocea lui devenea mai fermă, mai pasionată și chiar gravă. Puteai să simți că fiecare fotografie pe care o face are o poveste, un mesaj puternic pe care vrea să-l împărtășească lumii.

Ce urmează este o discuție despre viață, muncă și misiunea lui de a inspira schimbarea.

Cum s-a născut pasiunea ta pentru fotografia de wildlife?

Pentru că de fel nu am stare, în pandemie m-am ridicat de pe canapea și m-am hotărât să descopăr România, cu aparatul la gât. Nu puteam sta în casă, așa că am plecat prin țară. Prima oprire fotografică a fost la Viscri, sat despre care am publicat și un album. Apoi drumul m-a dus spre fotografia de peisaj și am urcat un munte pentru prima oară în viața mea – Ciucaș, mai exact, după care am ajuns în Delta Dunării și am înțeles ce înseamnă viața sălbatică. M-am îndrăgostit irecuperabil de ea și de atunci nu m-am mai abătut de la fotografia de wildlife, doar pe alocuri, pentru câte un peisaj spectaculos. 

După ce ai dedicat mai mult de patru ani fotografiei de wildlife, ne poți spune ce-ți oferă această pasiune și cum ar arăta viața ta fără ea?

Cu fiecare an ce trece simt că, atât natura, cât și fotografia, îmi oferă din ce în ce mai mult. Eu, la rându-mi, le înțeleg mai bine odată cu trecerea timpului și dezvolt proiecte în jurul lor, care-mi dau sensul în viață. Când nu sunt afară la fotografiat, editez imaginile, scriu povești, organizez expoziții, vorbesc cu oameni despre natură. Tot timpul meu se învârte în jurul acestei pasiuni și nici măcar nu vreau să mă gândesc cum aș trăi altfel. Probabil m-aș ofili fără lumina pe care mi-o dă.

Ai fotografiat în peste 10 țări din întreaga lume. Cum vezi natura din România acum, în comparație cu celelalte țări? Ce are ea și e doar al ei?

În primul rând, aerul tare. Nici la Polul Nord nu am simțit că respir atât de intens cum mi se întâmplă diminețile în pădure sau pe barcă, în Deltă. Apoi, deși am învățat încă din clasele mici că România e una dintre țările cu cea mai mare biodiversitate, nu am înțeles cu adevărat ce înseamnă asta până când nu le-am văzut și pe celelalte. Polul Nord înseamnă pentru mine urși polari, vulpi polare, pescăruși și alte câteva animale arctice. Islanda și Insulele Feroe sunt despre pufini, Scoția e țara vidrelor și a codalbilor, Cipru e renumit pentru flamingi și lista poate continua. Dar când spun România, nu mă pot limita la doar câteva viețuitoare. Asta este bogăția României – și sper că nepoții noștri vor putea spune același lucru.

Ce îi povestești unui străin despre țara noastră? 

Discuția inevitabil ajunge la urșii noștri, mai ales că recent am fost în nord, ceea ce face trecerea de la urșii polari la cei bruni firească. Apoi, nu prea e nevoie să le povestesc foarte multe pentru că deschid telefonul și le arăt fotografiile din România. Nu cred că s-a întâmplat o dată să nu-mi spună că trebuie neapărat să vină și ei în vizită.

Cu aproape un an în urmă (în decembrie 2023), ai lansat albumul fotografic „emoții”. Din observațiile tale în timpul petrecut cu animalele, ce emoții trăiesc ele și ce stări au reușit să-ți transmită ție de-a lungul timpului?

Le-am admirat atât de mult încât am ajuns să le respect foarte tare și să apreciez fiecare mișcare pe care o fac. E un sentiment pe care nu l-am trăit cu mulți oameni, însă lumea animalelor e una simplă, sinceră și autentică, exact calitățile pe care le caut la cei din jurul meu. Poate de aia m-am și atașat atât de tare de wildlife. 

Cât despre emoții, în natură se poate observa cel mai ușor iubirea în toate formele ei și se manifestă de la ritualurile de curtare, care mai de care mai ingenioase și spectaculoase – unele perechi își fac daruri, altele dansează, unii masculi construiesc cuiburi care să impresioneze femelele – până la grija mamelor pentru pui, atât de intensă de multe ori încât aș numi-o sacrificiu. Mă gândesc la corcodeii care-și duc bobocii în spate, la chirele teritoriale care atacă oamenii și se găinățează ca să-i alunge sau la ursoaicele din Churchill care pot rezista până la opt luni nemâncate, atunci când sunt gravide și când alăptează puii. Pe lângă iubire, animalele simt și frica, sunt triste când pierd un membru al familiei lor, sunt curioase când ceva le trezește interesul, sunt fericite și unele pot exprima asta mai bine (cum sunt cele care dau din coadă). Din păcate, tot ce nu pot ele face e să vorbească. Așa cum spuneam și pe coperta albumului, să credem că animalele nu au emoții e ca și cum am crede că suntem singuri pe lume.

Care a fost cea mai puternică emoție pe care ai avut-o după lansarea albumului?

S-a întâmplat chiar la evenimentul de lansare, când fata mea m-a luat în brațe plângând și mi-a spus că e mândră de mine.

Aștepți cu orele o fotografie bună, câteodată chiar zile în șir. Ce ai învățat de la animalele observate în tot acest timp?

Că trăiesc într-o casă fragilă – care, odată dărâmată, nu mai poate fi reconstruită. Iar buldozerul suntem noi și tot noi manevrăm telecomanda cu butoanele „start” și „stop”. 

Se vorbește despre cei „5 P” în fotografia de natură – purpose, patience, practice, preparation, passion (obiectiv, răbdare, practică, pregătire, pasiune). Cât e de adevărat? 

Recunosc că nu știam asta, dar toate „P”-urile sunt foarte adevărate. Aș zice că practica a fost cea mai importantă pentru mine, chiar înainte ca fotografia să devină cea mai mare pasiune. A fost suficient să pun obiectivul la ochi și să trag cadre la întâmplare câteva zile la rând, ca apoi să mă molipsesc. Cu cât exersam mai mult, cu atât descopeream tainele ei și-mi plăcea și mai tare. După ce a devenit pasiune, răbdarea și pregătirea au venit la pachet, altfel nu puteam să-mi îndeplinesc obiectivele (pe care nu mi le-am setat niciodată de la început, ci le aflu pe parcurs și le ajustez din mers – azi vreau să fotografiez un urs polar, mâine ajung să construiesc un proiect în jurul lui).

Care e fotografia realizată în România pe care o apreciezi mult, însă a fost mai puțin înțeleasă/ apreciată de publicul tău? 

Sunt multe, din păcate. Și spun asta pentru că social media ne-a făcut să vedem cu alți ochi fotografia. Derulăm zeci, sute de cadre pe minut, și ne atrage atenția doar senzaționalul, cadrele cu multă culoare (câteodată saturate excesiv) și cele care umplu ecranul. Fotografia în formatul orizontal, așa cum sunt majoritatea cadrelor de peisaj, aproape s-a pierdut complet în fața imaginilor verticale. E unul dintre motivele principale pentru care am scos albumele fotografice, care ne întorc la fotografia printată și ne dau timp să studiem imaginile, să ne oprim asupra celor care ne plac, să le înțelegem poveștile, să lăsăm cartea pe masă și să ne întoarcem la ea când avem mai mult chef și tot așa. 

Dar, revenind, dacă ar fi să aleg o fotografie care mie îmi place mult, aș alege stârcul de noapte ascuns printre copaci. Nu țin minte să fi avut reacții „wow” la el, însă eu îl consider o capodoperă și o imagine care spune o mie de cuvinte.

Cum ai ajuns să fii unul dintre avocații naturii și ce înseamnă rolul ăsta pentru tine?

Fotografia a fost profesorul meu de „ecologie și protecția mediului”. Până atunci, nu știam nici măcar abecedarul, deși aveam o vârstă care începea cu cifra 4. Fotografia m-a apropiat de natură și m-a făcut să vreau s-o protejez, dar conștient cu adevărat de schimbările climatice am devenit anul trecut, în timp ce căutam informații despre urșii polari pe care îmi doream să-i văd. Atunci am înțeles că nu pot să ajung până la Polul Nord fără să documentez ce se întâmplă. Așa a ajuns ca o singură expediție planificată pentru Svalbard să se transforme în trei expediții în țările arctice și să cuprindă Groenlanda și Churchill, Canada. Proiectul se numește La NORD de cuvinte, la fel și asociația pe care am înființat-o, iar planul e să vin cu idei și să construiesc inițiative (așa cum este #delaRObinet) prin care oricine să realizeze că poate ajuta Planeta și să înceapă să facă lucruri concrete pentru protejarea ei.

Vocea mea e prea slabă ca să poată ajunge la 8 miliarde de oameni de pe Planetă. Pentru mine, Michael Jackson a fost cel mai mare ambasador al naturii. Prin muzica lui care provoacă dependență și versurile simple dar cu mesaje puternice, a reușit să ajungă în inimile a miliarde de oameni. Acum a devenit din ce în ce mai greu să-ți faci loc prin mulțimea de informații false sau goale de conținut, iar noi suntem acaparați de ele din toate părțile. De asta e nevoie de cât mai multe voci care să provoace ecouri și să se vadă o schimbare, la un moment dat, dar înainte să fie prea târziu. 

Care au fost lucrurile care te-au marcat în expedițiile arctice?

Încep cu ce-i frumos – liniștea când am ajuns cu spărgătorul de gheață la 81,5 grade latitudine nordică, în mijlocul gheții, unde nu mai era nicio formă de viață, nici măcar pescărușii omniprezenți. Apoi, măreția aisbergurilor din Groenlanda și cel mai frumos apus pe care l-am văzut vreodată, parcă pictat de Dumnezeu cu cele mai scumpe acuarele. După care, am devenit aproape obsedat de urșii polari, iar la Churchill am putut să-i observ de la câțiva metri, ba chiar am asistat la o arestare și o evadare din singura închisoare a urșilor polari din lume. A fost ireal! 

Cât despre partea mai puțin frumoasă, m-au marcat acțiunile împotriva naturii, chiar și acolo, în cele mai nordice locuri, care se topesc văzând cu ochii. Norvegia a votat în ianuarie pentru exploatarea mineralelor de pe fundul Mării Arctice. Chiar dacă nu au studii care să spună că e ok, chiar dacă toți activiștii sunt contra, chiar dacă animalele au cu siguranță de suferit. Tot Norvegia e țara care se declară, cu orice ocazie, cea mai sustenabilă. Străzile din Oslo sunt pline cu Tesla, iar oamenii iau cina la lumina lumânărilor. Dar la Svalbard, cea mai nordică așezare a Norvegiei și arhipelagul de unde se pleacă spre Polul Nord, încă funcționează mina de cărbuni. Anul trecut, în Groenlanda se construiau trei noi aeroporturi care să le permită americanilor să zboare direct și să crească turismul. 

Din păcate, lista e lungă și tocmai pentru asta trebuie să fim cât mai bine informați și educați – pentru că dacă oamenii ar înțelege gravitatea lucrurilor, atunci ar lua măsuri și s-ar împotrivi distrugerii. 

Ce știai despre urșii polari înainte de a începe proiectul și ce ne poți spune despre ei acum, după ce le-ai aflat poveștile atât la Polul Nord, cât și la Churchill, în Canada?

Recunosc că nu știam foarte multe înainte, dar acum am tolba plină cu povești. Știați că cei mai mulți urși polari sunt în Canada, nu la Polul Nord? Și că tot acolo există singura închisoare din lume dedicată lor, unde cei neascultători sunt închiși pentru o lună sau două și apoi eliberați, după ce și-au învățat lecția? Mai țineți minte clipul acela filmat din dronă unde un urs polar dormea printre florile mov? Majoritatea dintre noi credea că e un semn al încălzirii globale (asta apropo de fake news-urile care se răspândesc cu viteza luminii și din cauza cărora ajungem ca noi să nu mai fim credibili). Ei bine, acel cadru e un lucru firesc. După ce se dezgheață oceanul, urșii se întorc la Churchill și petrec acolo vara până la începutul iernii. Problema nu sunt urșii printre flori, ci faptul că în ultimii ani golful Hudson îngheață mai târziu și se dezgheață mai repede, iar în felul ăsta ei petrec mai puțin timp la vânătoare de foci. 

Te-au ajutat străinii cu care ai interacționat să înțelegi mai bine natura de aici, din România? Dacă da, cum?

M-au ajutat confirmându-mi că e o țară unde avem de toate, cu natura bogată și biodiversitatea despre care vorbeam. Nu de alta, dar câteodată uiți ce-i al tău și iei lucrurile de-a gata, așa cum facem când ne obișnuim cu ce avem. Și apoi vine un străin care-ți povestește că a fost în România și că s-a îndrăgostit de ea sau că a auzit multe povești și, plin de entuziasm, îți spune că abia așteaptă s-o viziteze. Acela e momentul în care îți amintești că e bine aici și, mai ales din punct de vedere fotografic, nu e nevoie să te duci în cele mai îndepărtate sau exotice locuri ca să găsești emoțiile.

Ce-i recomanzi unui fotograf la început de drum? Cât de important este echipamentul versus exercițiul?

Îi recomand să exerseze mult, apropo de „P”-urile din fotografie și importanța lui „practice”. Mai mult, „E-ul” de la echipament nici nu există. Mai întâi trebuie să se descopere, să afle ce tip de fotografie îi place, să aștepte o perioadă până vede dacă rămâne la acel stil sau trece la altul, să-și dea seama care-i obiectivul lui (mă refer la scop) și abia apoi să caute un echipament potrivit. Până atunci, e binevenită aproape orice aparatură. 

Eu nu sunt un exemplu bun în sensul ăsta, fiindcă dintotdeauna mi-a plăcut tehnologia și mi-am dorit ultimul model, chiar dacă nu am avut nevoie de el. Când am descoperit fotografia de wildlife, foloseam un sistem crop (aparat și obiective mici) și a trebuit să-l înlocuiesc de la zero atunci când mi-am dat seama că momentele pe care le surprind în natură nu se repetă – atunci am făcut pasul către Canon. Acum investesc mult în echipament, pentru că nu-mi permit să ajung în locuri unde am șansa să fiu o dată sau maximum de două ori în viață și să mă întorc cu cadre slabe din cauza tehnologiei. La temperaturi extreme, bateriile nu țin, iar aparatele se deteriorează foarte ușor. De asta e bine ca mai întâi să știi de ce te apuci și apoi să stabilești ce-ți cumperi.

Care-i locul tău preferat din România pentru fotografia de wildlife și de ce?

Delta Dunării a fost primul meu contact cu fotografia de wildlife și pentru asta o să rămână mereu locul meu de suflet. Într-un singur an, am fost acolo de șapte ori – atât de mult m-a fascinat. Iar într-una dintre acele dăți am obținut primul cadru cu emoție, un moment de referință pentru mine. A fost imaginea care am simțit că strigă la mine si-mi zice să nu mă opresc din a căuta momente ca acesta – când în minte mi s-a derulat un întreg scenariu și o poveste complexă despre ce îmi transmite piciorongul. Îl vedeam la galop pe un cal în Vestul Sălbatic și în cap îmi răsuna „L’estasi dell’oro” a lui Ennio Morricone. L-am numit „cowboy-ul cu picioare lungi”. De fapt, era un simplu piciorong fotografiat în lumina apusului, dar atmosfera, simetria paielor din apă, atitudinea păsării m-au făcut să înțeleg ce caut de la o fotografie. 

Delta e casă pentru mai bine de 300 de specii de păsări și peste 40 de mamifere, dar printre cele care mi-au atras atenția se numără piciorongul – pentru semnificația acelei prime fotografii, egreta mică – cea mai elegantă pasăre din Deltă, pescărașul albastru – pentru culoare și țiuitul lui de care mi-e dor în fiecare primăvară, popândăul – orele petrecute împreună sunt terapie curată, codalbul – cea mai impunătoare pasăre de la noi, care m-a făcut să merg până în Scoția ca s-o fotografiez mai bine, corcodeii – pentru cum își cară bobocii pe spate, țigănușul – pentru că a devenit coperta albumului „emoții”. 

Munții și pădurile noastre nu sunt deloc mai prejos decât Delta. Dimpotrivă, sunt locuri mai accesibile (atât ca distanță, cât și ca bani), unde mă pot duce tot anul, indiferent de anotimp. 

Cum arată industria fotografiei de wildlife din România și unde se poziționează față de cea internațională? 

Cred că stăm din ce în ce mai bine. Observ tot mai mulți fotografi pasionați de natură și wildlife, cu un portofoliu impresionant. Din păcate, mulți dintre ei nici nu vor să se declare fotografi pentru că jobul lor principal e altul. Acest tip de fotografie e privit doar ca un hobby, fiindcă e foarte greu să obții venituri de pe urma lui. Fotografii internaționali colaborează cu publicații ca National Geographic, care la noi nici măcar nu mai există. Apoi, principala sursă de venit a multora provine din vânzarea de printuri și albume fotografice, un lucru aproape utopic pentru România. Încă mai avem de învățat cum să apreciem arta și importanța ei, încât să fim dispuși să și plătim pentru ea. Iar asta se aplică și companiilor care, deși au suficiente fonduri, preferă să le direcționeze în alte părți și nu către proiecte fotografice de natură. 

Tocmai pentru că e așa de greu să te remarci și să reușești în acest domeniu, dar și pentru că ne privim ca pe niște competitori, am făcut un prim pas spre apropierea fotografilor români. Periodic, postez pe blogul meu interviuri cu cei pe care-i apreciez și a căror muncă mă inspiră. E foarte important să ne avem aproape și să reușim ca, de acum încolo, să avem colaborări care să reprezinte cât mai frumos și unic România în ochii celorlalți (nu știu să fi existat proiecte notabile până acum). 

Prin intermediul proiectului La NORD de cuvinte, dai glas animalelor prin mesajele de sustenabilitate pe care acestea le oferă oamenilor (în care ne mulțumesc anticipat că avem grijă de natură). Dacă animalele ar vorbi pe înțelesul nostru, ce ne-ar spune mai exact?

„Învățați să aveți grijă de voi. Așa ne veți proteja și pe noi!”

„lasă, că o să ne întâlnim cu dânsa poate mai târziu, pe cealaltă parte” – O călătorie prin ziua morților

Cuvinte și Fotografii: Mihnea Turcu
Octombrie 2024

În copilăria mea timpurie, care se întâmpla pe la mijlocul anilor 80, timpul, așa cum exista el pentru mine părea că nu are sfârșit. Aveam pe atunci norocul ca primii pași în viață să mă găsească la țară, acolo unde lumea spirituală a satului era sursa tuturor trăirilor si sentimentelor mele de copil. În anii aceia lucrurile se faceau încă așa cum se invățase din strabuni, iar noi, copiii, creșteam mai mult din inerție, la umbra experienței și obiceiurilor mai multor generații. Viața la țară, printre multe altele, înseamnă așadar și o întâlnire destul de timpurie, din fericire mai mult filosofică, cu conceptul morții.

Una dintre primele mele amintiri legate de moarte a fost cea a străbunicii mele pe care într-o anumită zi am găsit-o în sicriu, cu mâinile pe piept, având lângă cap, aprinsă, o lumânare. Avea peste 90 de ani și nimic în jurul înmormântării ei nu a exprimat tristețe. Totul s-a întâmplat intr-un ritm natural, parcă venit de demult, ca o ploaie liniștită de vară. Golul din sufletul meu și gândul că nimeni nu o să mai joace cărți cu mine mi-au fost alinate de bunica, „lasă, că o să ne întâlnim cu dânsa poate mai târziu, pe cealaltă parte…”

Cândva la sfârșit de octombrie și început de noiembrie, satele din Transilvania și mai ales cele din Maramureș sărbătoresc Luminația, ziua de pomenire a celor care nu mai sunt printre noi, a morților. Data nu este una fixa, ea stabilindu-se în jurul sărbătoririi Sfântului Dumitru, fiecare sat având propria cutumă în alegerea precisă a zilei. 

De Luminația, sau Sâmedru cum i se mai spune in Maramureș, cimitirele, devin adevărate grădini de culoare și lumină. Pregătirile pentru iluminație încep cu două – trei zile înainte când se curăță gardurile, copacii și crucile și se împrospătează pământul de pe morminte. 

În cultura populară fiecare mormânt este privit ca o replică în miniatură a muntelui, element sacru, considerat rezervor al vieții și loc de întâlnire al pământescului cu cerescul. Începând de dimineață și până târziu în jurul amiezii mormintele sunt împodobite cu flori colorate și cu zeci de lumânări în așteptarea preotului. La venirea acestuia, însoțit de diacon și cârsnic, la fiecare mormânt se ține un parastas de pomenire. Cei vii, familia, au așternute deja numele tuturor celor morți din familie pe o bucată de hârtie și au aduse cu ei o sticlă cu vin, simbol al nemuririi și un colac sau o pâine, simbol al hranei spirituale.   

Unind două lumi

Momentul aprinderii lumănării însă este momentul sacru al întregului eveniment. Atunci se naște puntea care face legătura între viață și moarte. Focul aprinde fitilul lumânării care topește ceara și face lumină. Materia, ceara, se dizolva în eter, iar în acest proces ea degajă lumina. Iar lumina este cea care face posibilă comunicarea între lumi, alungând întunericul din lumea morților și atrăgând viața din lumea viilor. Aprinderea lumânării este totodata și gestul care în inimi alină lipsa și dorul…

După parastas, familiile pregătesc masa cu mâncăruri de post, sarmale cu ciuperci, gogoși, vin și horincă. În convingerea populară o masă mai bogată semnifică o pomenire mai adâncă a morților, iar hrana împărtășită pe tărâmul acesta le va ajunge mai mult timp în lumea de dincolo. 

În tot acest timp veselia este prezentă și ea printre morminte pentru că cete de copii preumblă de la un mormânt la altul căutând să își umple desagele cu dulciuri pentru săptămânile ce urmează. Cimitirul, un loc sacru al satului, devine astfel pentru câteva zile în fiecare an, un loc de comuniune, de mântuire și de sărbătoare, iar în lumina tot mai plăpândă a apusului lumânările dau trăire din nou mormintelor, re-aducându-le pe scena vieții satului.

Care este valoarea și însemnătatea acestor celebrări arhaice după câteva decenii de evoluție științifică și globalizare, rămâne la alegerea și interpretarea fiecăruia dintre noi. Pentru înțelegerea vieții spirituale a satului însă, cunoașterea acestor obiceiuri este una esențială. La nivel personal însă, referindu-ne strict la valorile și percepțiile autorului acestui scurt articol, a trăi viața cu conștiința permanentă a sfărșitului, a morții, nu poate decât să intensifice percepția și importanța prezentului. Pană la urmă, „moartea”, cel puțin în înțelegerea noastră de până acum, a fost, este și va fi singura certitudine. Iar mie unul îmi este extrem de greu a crede în cea mai ușoară dintre variante, aceea că din energie, vibrație, simțire, viață, după moarte, ne transformăm cu toții în… nimic !?   

Câteva idei au fost inspirate din frumosul articol al Corinei Isabella Csiszar, „Iluminația la Oncești” 

Fenomenul rominimal: un produs de export al scenei electronice

Cuvinte: Dragoș Rusu
Ilustrație: Sorina Vazelina
Septembrie 2024

Explicarea sensului termenului „rominimal” în contextul muzicii electronice de astăzi poate fi o provocare. Cu toate că a apărut ca un curent cultural underground, termenul a luat o amploare uriașă la nivel global în ultimele două decenii.

Pe de o parte, rominimalul (sau minimalul românesc) este un subgen al muzicii electronice de dans născut în peisajul muzical românesc, care a cunoscut o expansiune remarcabilă la nivel mondial. Pe de altă parte, conceptul și-a pierdut semnificația originală de-a lungul anilor și nu mai reflectă cu precizie vreo realitate estetică. Paradoxal, este criticat și respins chiar și de către cei care au fost cândva considerați pionieri ai acestui curent. „Când aud despre minimalul românesc, îmi vine să mă spânzur de un candelabru”, mi-a spus în 2019 Radu Bodiu, un DJ și producător român cunoscut sub numele de Petre Inspirescu (anterior Pedro). Rostogolindu-se ca un bulgăre de zăpadă peste țări și continente, rominimalul a devenit acum un fenomen scăpat de sub controlul taxonomiile occidentale, ajungând în cele din urmă la statutul de brand național.

Estetic, până acum câțiva ani, termenul „rominimal” putea fi vag definit ca o combinație de microhouse, tech-house, deep house, minimal techno și minimal house (în lipsa unor categorizări mai precise). Cu toate acestea, timp de aproape o decadă, subgenurile și genurile au început să se amestece și să se îmbine într-un ritm mult mai alert, iar rominimalul a devenit un tag uzat, aflat în criză de auto reprezentare. Cu toate acestea, ca orice mit, și acesta vine de undeva, și are propria lui poveste. Pentru a înțelege mai bine care-i faza cu rominimalul e nevoie de puțin context istoric. 

Clubbingul românesc după revoluție

Ca multe țări post-socialiste din Europa Centrală și de Est, România a trecut printr-o serie rapidă de transformări culturale după revoluția din 1989. După sfârșitul propagandei comuniste, a cenzurii și a interdicțiilor de orice fel, și după deschiderea frontierelor occidentale, peisajul cultural românesc s-a stratificat. Pe măsură ce diferențele de clasă au devenit tot mai vizibile, societatea românească a îmbrățișat valorile culturii pop occidentale.

În acest amalgam de schimbări rapide și aspirații occidentale, a apărut în mod discret o nouă scenă de muzică electronică. Influențată de ceea ce se difuza la televizor, în special pe canalele Viva, MTV și Atomic TV, scena muzicii electronice românești de la sfârșitul anilor ’90 a apărut ca o necesitate culturală a unei generații tinere de a-și găsi propria identitate și a explora un peisaj muzical complet nou.

Pentru cineva ca mine, care a început să meargă la petreceri la începutul anilor 2000, când clubbingul a început să atragă tot mai mulți curioși, amintirile despre cluburile acum defuncte din București (cum ar fi Studio Martin, Web Club, Kristal în Floreasca, Session sau La Mania și Motor în Mamaia) cu siguranță vor evoca o undă de nostalgie. Acestea au fost unele dintre primele locuri unde puteai vedea și asculta DJ-i live și experimenta instituționalizarea culturii de club locale. Dinamica, clasele sociale și ierarhiile viitoarei scene electronice românești s-au conturat treptat, evoluând odată cu fiecare artist care a pășit pentru prima dată într-un club românesc.

Această expansiune culturală a fost posibilă în primul rând datorită unor persoane cheie (promotori și artiști) care au pus bazele scenei.

Primii promoteri și nașterea festivalului Sunwaves

România nu a avut niciodată o perioadă de glorie a culturii rave. Puținele petreceri rave care au avut loc în diferite spații alternative din București se desfășurau într-un cadru extrem de privat. Și în absența unui ethos rave, scena clubului și a culturii era văzută – în termeni capitalisti – ca un o simplă nouă piață de desfacere, care crește și se dezvoltă, are un public (clienți sau consumatori) și la un moment dat are potențialul de a-și atinge apogeul, sau eșuează și e dată uitării. Deoarece nu era prea mult loc pentru experimente sonore în general, iar aproape toată lumea se ținea de rețetele sigure, ofertele de petreceri și festivaluri proveneau de obicei de la două entități – The Mission și Sunrise – foarte diferite în ceea ce privește valorile, structura și abordarea muzicală.

În anii 2000, pe lângă cluburile care erau deschise în fiecare weekend, noi promoteri au început să organizeze evenimente în spații alternative (cum ar fi Preoteasa din București). În același timp, branduri mai stabile precum The Mission și ulterior Sunrise, s-au extins și au început să găzduiască evenimente de amploare care au depășit sfera clubului, atrăgând tot mai mulți participanți. Acest lucru a dus la evenimente cu DJi în locuri mari din București – cum ar fi Arenele Romane, Romexpo și World Trade Plaza – și la diverse festivaluri la malul mării în Mamaia.

Cel mai longeviv și de succes dintre toate a fost (și încă este) Sunwaves. Începând din 2007, un număr tot mai mare de străini au început să vină în România pentru festivalul nou înființat, care de atunci a devenit un eveniment bienal și este cel mai longeviv festival de muzică electronică din România. În septembrie 2024, a ajuns la cea de-a 33-a ediție, extinzându-se la Roquetas de Mar, Almeria, Spania. În timp, festivalul a crescut atât de mult încât acum servește ca un punct internațional de întâlnire pentru mii de participanți veniți din toate colțurile globului. Mai mult decât atât, în plus față de edițiile care au loc în stațiunile Mamaia și Olimp de pe litoralul românesc, festivalul Sunwaves s-a extins în străinătate în ultimii ani, găzduind ediții speciale în Zanzibar și Ras Al Khaimah din Emiratele Arabe Unite.

Ca o notă personală, prima mea experiență Sunwaves a fost cea de-a doua ediție din 2007, iar cea mai recentă a fost cea de-a 26-a ediție din 2019, când am avut bucuria să pun muzică la una din scene. Pe tot parcursul acestui timp, am fost martor la amploarea festivalului, care devenise aproape ca o adevărată mică cetate. Totul a crescut atât de mult, s-a diversificat și s-a accelerat atât de rapid încât este indiscutabil astăzi că acest festival se află printre cele mai de succes branduri turistice internaționale ale României.

Dar scena muzicii electronice în România era în fierbere și dincolo de sfera festivalurilor. Revenind la evenimentele din oraș, începuseră să apară noi entități. Cu toate că Bucureștiul a rămas orașul cel mai aglomerat în ceea ce privește evenimente de club, în timp au început să aibă loc petreceri cu DJi și în alte orașe din țară, cum ar fi Iași (clubul XS), Craiova (clubul Krypton), Timișoara (clubul No Name și festivalul de dnb TM Base), Cluj-Napoca (clubul Midi), Bacău (clubul Zebra), Galați (Club Pasha) sau Târgu-Mureș (clubul Avicola).

The Mission a gestionat o parte dintre DJ-ii români și a fost responsabil de programul de la Studio Martin, precum și de organizarea de evenimente mari la Arenele Romane și pe litoral. Între timp, Sunrise a introdus o alternativă mai underground și mai puțin comercială, experimentând cu noi subgenuri ale muzicii electronice, inclusiv primele vizite în România ale lui Richie Hawtin, Magda, Troy Pierce și Ricardo Villalobos. În timp ce brandul The Mission a fost întotdeauna văzut ca o afacere profitabilă, iar evenimentele lor cu muzică trance și progressive house s-au adresat celei mai largi audiențe posibile, Sunrise a trecut printr-o perioadă de experimente mai mult sau mai puțin reușite. Printre acestea s-au numărat o serie de evenimente în clubul Motor din Mamaia și mai târziu în clubul Session din București. Aceste prime evenimente au crescut odată cu sound-ul pe care îl promovau, respectiv o parte din artiștii casei de discuri M_Nus a lui Hawtin, axată la acea vreme pe minimal techno și minimal house. 

Raresh copilul-minune și sistemul [a:rpia:r]

Sunrise a început ca o agenție de booking în 2000 și s-a dezvoltat ulterior într-un brand pentru organizare de evenimente. Într-un interviu din 2008, managerul Sunrise, Cătălin Ghinea, cunoscut și sub numele de Tati, mi-a spus că DJ-ii români „aveau nevoie de reprezentare”. Deoarece exista o cerere crescândă în țară pentru DJ-ii din București, iar Sunrise avea deja contacte bine stabilite, au devenit într-un timp relativ scurt un adevărat butic de DJi. „Practic, până în vara anului 2007, puteai să iei DJ-ii doar prin Sunrise, sau nu îi puteai lua de nicăieri altundeva.”

Agenția a crescut odată cu proiectul [a:rpia:r] – inițiat de Cătălin împreună cu Rhadoo, Petre Inspirescu și Raresh – un proiect care, în timp, a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri pentru orice promotor și manager de club mare din întreaga lume, așa cum a mărturisit Ghinea. Producțiile lor proprii au contribuit la acest hype, precum și atitudinea lor în spatele mixerului. Combinarea petrecerilor de succes, a unor release-uri exclusiv pe vinil, disponibile în cantități limitate pentru a stimula cererea, și a distribuției internaționale au adăugat și mai mult la atractivitatea sa.

Raresh a primit întotdeauna sprijin constant din partea Sunrise, și a fost unul dintre primii artiști în care Cătălin Ghinea a avut încredere încă de la început, când tânărul artist băcăuan avea doar 14-15 ani. Când Raresh a decis să se mute cu familia din Bacău în București, deja lucrurile au devenit mai clare, însă punctul decisiv în care cariera lui a explodat a fost evenimentul cu Ricardo Villalobos din Studio Martin, la începutul lui 2006. Ghinea își amintește că „după acel weekend, Ricardo Villalobos mi-a dat un mesaj si mi-a spus ca e în continuare șocat de cât de bun e Raresh. Lumea nu prea era obișnuită atunci ca artistul străin să mixeze după ora 3 AM, însă Ricardo îmi tot spunea mai lasă-l să-l mai ascult 20 de minute, mai lasă-l două piese.” A urmat acel after party privat în care Ricardo și Raresh au pus muzică back2back 18 sau 19 ore. La câteva luni după, Raresh a semnat cu agenția Cocoon a lui Sven Vath și au început să apară gig-urile internaționale.

În ceea ce privește proiectul [a:rpia:r], sărim în viitor cu o decadă mai târziu, pentru a observa punctul decisiv al carierei lor: rezidența în cadrul petrecerilor Circoloco în clubul DC10 din Ibiza, care a deschis calea pentru alți artiști de la Sunrise care să mixeze pe insulă. Toate acestea au dus în cele din urmă la o conexiune muzicală puternică și lăudată global între Ibiza și București.

Între timp, lucrurile au evoluat enorm, iar acum totul se întâmplă pe o scară mult mai avansată, datorită unei infrastructuri solide construite de-a lungul anilor și care include DJ-i și producători, case de discuri (cu release-uri pe vinil și distribuție globală) și o rețea largă de contacte bine puse la punct din întreaga lume. Această creștere a avut un impact major și asupra sunetului în sine, iar acel efect de minimal a fost vizibil diminuat și transformat în altceva. Dar nu doar sunetul s-a schimbat, ci și întreaga societatea și propriile politici clubbing, odată cu generațiile care au îmbătrânit și au făcut loc altor generații mai tinere. 

În ultima decadă, tot mai multe entități noi au apărut pe scena muzicală românească: clubul Guesthouse, scena deep/beach de la festivalul Waha (care s-a încheiat acum după a 10-a ediție), agenția de booking Ourown, zeci de case de discuri, un val impresionant de DJ-i și producători care lansează constant materiale, o relație solidă cu distribuitorii internaționali, plus o mulțime de promoteri noi care organizează evenimente în toată țara, dar și peste hotare. Toți acești factori au contribuit în mod fundamental la structura scenei și au creat fuziuni care au transformat radical sunetul. 

Perspective Prezente și Viitoare

Având o soartă similară cu cea a tech house-ului, rominimalul e de câțiva ani în pericol de implozie. Să încerci să-l definești astăzi e ca și cum ai privi un tren marfar cu un număr infinit de vagoane, căruia nu îi mai poți zări locomotiva. Ca o metaforă inspirată de teoriile sociologice ale sistemelor mondiale care presupun divizarea lumii în țări de bază (cele mai dezvoltate – centrul), țări semi-periferice (în proces de dezvoltare) și țări periferice (sub-dezvoltate), putem să ne imaginăm și scena rominimal împărțită în trei regiuni principale, care ar reflecta nu doar diferite moduri de producție specifice pentru fiecare regiune, dar și gradul de dezvoltare al fiecărei regiuni în sine. Cu toate că dinamica dintre ele este complexă, iar lupta pentru hegemonie se dă pe resurse, centrul va domina întotdeauna periferia, consolidând constant o relație de interdependență.

Dacă aruncăm o privire asupra a ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani în scenă, putem observa o tendință a centrului de a se distanța de termenul de „minimal românesc” – o etichetă contestată și de primele generații de petrecăreți din București. Cu toate acestea, în timp ce încă este atractiv pentru turiștii străini, este posibil ca entitățile poziționate la semi-periferie să continue să folosească termenul de rominimal pentru auto-reprezentare și conceptualizare. Poate că această ambivalență în jurul Rominimalului este o chestiune discutabilă de gust, dar ceea ce putem observa clar aici este un model de afacere foarte bine structurat, unde ierarhiile sunt vizibile, iar fiecare își cunoaște rolul în cadrul acestui ecosistem al artelor spectacolului.

Delta Dunării – VENI, VIDI, AMAVI

Cuvinte: Anca Dumitrescu
Fotografii: Alice Voinea
August 2024

Fiecare vară aduce cu sine un ritual pe care îl respect cu sfințenie de 8 ani. Călătoria anuală în satul Sfântu Gheorghe din Delta Dunării, pentru o săptâmână de filme, mare, pește și smochine. Festivalul de film Anonimul e motivul pentru care, acum 8 ani, am ajuns pentru prima oară în acest loc, unde timpul face ce știe el mai bine: lenevește la umbra verii. 

VENI, VIDI, AMAVI – cam așa pot rezuma prima mea întâlnire cu acest loc. Dragoste la prima vedere, un sentiment care, în timp, a pus posesiune asupra mea transformându-se într-o nevoie anuală de a fi aici, de a mă face una cu el, de a mă hrăni cu energia, lumina și liniștea lui. 

Fiecare cu colțul lui de paradis, îmi place să spun. La fel și eu cu-acest sat unde Dunărea sărută marea. Un loc în care lumina conturează fiecare detaliu, îi dă viață și formă. Copilărind la țară, într-un sat aproape de Dunăre, am crescut cu un peisaj asemănător cu cel de la Sfântu. Poate de aceea, atunci când sunt aici, mă simt de parcă m-am urcat în mașina timpului și m-am întors înapoi în acele zile cu miros de bălegar și de grâu proaspăt secerat, acele zile cu gust de mămăligă aburindă și lapte proaspăt muls de bunica, pe care îl beam dintr-o cană roșie de tablă cu smalțul sărit din loc în loc. 

De îndată ce te dai jos din barcă și vezi casele cu acoperiș din stuf, știi că ai ajuns unde trebuie: întâi e verdele stufărișului, verdele acela crud care îți invadează retina, apoi e lumina, lumina aia trimisă din ceruri ca să nu fim singuri, iar mai apoi apa. Dunărea curge lin, nu se mai grăbește, căci în curând își găsește finalul. Marea o cheamă, o ademenește, o îmbrățișează și o cuprinde într-un gest tandru, aproape familial. O plimbare cu barca în locul unde brațul Sfântu Gheorghe se varsă în Marea Neagră e obligatorie, iar, dacă ai puțin noroc, poți vedea și delfini. 

La Sfântu Gheorghe e liniște. O liniște care se instalează în tine de cum ajungi și te însoțește cuminte pe toată durata șederii. Aici nu auzi mașini cu motorul ambalat, claxoane ale unor șoferi agitați și nici sirene de ambulanțe.  La Sfântu aerul e invadat de ciripitul lăstunilor care te trezesc dimineața. Îi auzi cum forfotesc pe sârmele de curent electric, înghesuiți unii în alții, așteptând zilele să curgă, întunericul să ia locul luminii și tot așa, fără vreo presiune a trecerii timpului. 

Zilele-s ușoare la Sfântu, cum ar putea fi altfel. Dimineața te trezești cu ciripitul lăstunilor, pășești desculț pe pământul uscat, furi câteva smochine din copacii de pe uliță și pașii te poartă spre locul acela din sat în care dimineața se strâng mare parte din turiști: Delta Cafe, van-ul cu cafea de specialitate deschis de un iubitor de cafea bună chiar în curtea bunicii sale din Sfântu.

După cafea, e timpul să faci o baie și să îți întinzi trupul la soare. În aproximativ 20 de minute ajungi  la plajă. Lungă de câțiva zeci de kilometri, plaja de la Sfântu e printre puținele din țară unde urechile nu-ți sunt “violate” cu muzica ce urlă în boxe, unde încă mai poți sta cu cearșaful pe nisip (doamne, cine a inventat șezlongurile?!) și unde e loc pentru toată lumea, purtătoare sau nu de costume de baie.

La prânz, peștele gătit în toate formele sale e răsfățul suprem pentru papile. Meniul zilnic conține obligatoriu storceag, o ciorbă de pește realizată după o rețetă lipovenească de la Sfântu Gheorghe. Desigur, nu poți spune nu la cele mai bune chifteluțe de pește, la icre de știucă sau crap cu pâine prăjită, la un vin alb rece și, desigur, la încă un castron de smochine proaspăt culese. 

Seara, ridici privirea și cerul plin de stele cade pe tine. Niciodată nu am văzut cer mai frumos ca la Sfântu. Iar dacă mergi la Sfântu exact în perioada festivalului Anonimul, seara ai spectacol de stele pe cer și maraton de filme în aer liber, deci ce poți să ceri mai mult de la o vacanță?

Nu-i de ratat o plimbare cu barca pe canale, la apus. Sau poate o tură cu caiacul, orice numai să fii cu ochii pe soarele care fuge, să te umpli de toată lumina lui. Rar ți-e dat să vezi așa o bilă în flăcări cum se duce lin pe după păpuriș să-și caute odihna până a doua zi. 

București înverzit — o călătorie spre frumusețea vie a orașului

Cuvinte: Lavinia Ionescu
Fotografii: Robert Blaj
Iulie 2024

O CĂLĂTORIE APARTE / Orașul și ce ni se ascunde privirii

Deschid ochii și mă uit la oraș. Orașul clădirilor. Orașul șoselelor. Orașul tumultului urban. Orașul viu, în care pășesc alert. Și, în imediata sa apropiere — ca un portal afectiv — orașul privat pe care îl descopăr cu restul simțurilor. Închid ochii. Orașul îmi șoptește o poveste. Îmi spune povestea plantelor lui, și-a farmecului lor subtil. Mă trimite într-o expediție sensibilă pe urma frumuseții sale botanice. Te invit, dragă cititoareo, să parcurgem împreună un tur cu suflet și să descoperim Bucureștiul altfel: orașul ca o grădină discretă, care luminează semnificații enigmatice și ne deschide noi trasee senzoriale. 

ORAȘUL SAU NATURA / Orașul și natura

Despre oraș s-a înrădăcinat o narativă specifică. O formă de așezare umană dezvoltată nu doar pe orizontală, dar și pe verticală, orașul este deseori perceput în imaginarul colectiv în antiteză cu natura. Doi poli narativi: orașul și natura, orașul versus natura. O contra-perspectivă, care vrea să recupereze orașul și să-l redea naturii, pune în prim plan plantele și forța pe care acestea, deși de multe ori la margine în povestea urbană, o au asupra sa și a locuitorilor săi. Viața urbei este în mod esențial legată de viața plantelor care o populează. Parcurile, grădinile publice, serele sau grădinile botanice sunt martore ale conexiunii profunde dintre spațiul urban și cei care îl locuiesc. 

O resursă inestimabilă, zonele verzi din interiorul orașului ajută mediul urban să devină un spațiu locuibil, durabil și funcțional. Dacă ținem cont că până în 2050, 7 din 10 locuitori ai planetei vor locui în mediu urban, legătura plantelor cu orașul devine cu atât mai relevantă. Spațiile înverzite acționează ca zonă de protecție între drumurile aglomerate și sectorul rezidențial. Combat poluarea fonică, ajută la reducerea valurilor de căldură datorate încălzirii globale, participă la eliminarea poluanților și la îmbunătățirea calității aerului. În plus, sporesc biodiversitatea și oferă habitate pentru diferite specii de animale și plante.

În ceea ce privește conexiunea plantelor cu oamenii, numeroase studii clarifică multiplele efecte fiziologice și psihologice de recuperare și de relaxare. Atingerea uneia oferă nu doar un sentiment de confort, dar are influență pozitivă asupra sistemului imunitar și asupra sistemului nervos. Mirosul plantelor joacă un rol la fel de important: declanșează mecanisme fiziologice de calmare a activității cerebrale. Putem accesa studii experimentale despre modul în care stimulul vizual al naturii și al plantelor se reflectă benefic în mintea și corpul uman. În relația cu plantele, toate simțurile ne sunt implicate. 

RELAȚIA MEA CU ORAȘUL / Când pământul are o formă ludică

Când m-am mutat în București, acum mai bine de douăzeci de ani, dintr-un orășel de provincie colț cu Bulgaria, mi-am imaginat nemărginirea lui. Explozia sa urbană m-a acaparat. Am fost sedusă de învolburarea sa. Cadrele largi, bulevardele intimidante, blocurile munți geometrici, parcuri gigant – toate în întâmpinarea mea, o tânără studentă dornică să-și lărgească universul. Așa că, încet-încet, deceniu după alt deceniu, an după an, am descoperit cu tenacitate, dar și cu sensibilitate, vrejurile sale, voluptatea ascunzișurilor verzi și încântarea, savoarea spațiilor deschise. Am aflat despre un București sensibil. Bucureștiul verde – un oraș al ramurilor și al florilor. Al frunzelor, al umbrei, al culorilor. Bucureștiul aerului curat. Bucureștiul aerului liber.

BUCUREȘTI, PESTE 50 DE PARCURI / Unghiuri curbe de verde înflorit

Itinerariul nostru începe cu deschiderea simțurilor. Respirăm adânc și ne adâncim în marele oraș. Ne lăsăm pe mâna lui nevăzută și caldă. El nu mai este doar un ansamblu de drumuri, asfalt, clădiri și traiecte. E o voce ce ne vorbește pe tonuri dulci și șoptite și, pe măsură ce ne scufundăm în circuitele sale citadine, ne lasă să-i aflăm misterele înverzite. Întinderi și intervale unde verdele prinde viață și se îngrijește de viață. Unde plantele cresc, se extind și emană viață.

Grădina Japoneză / Cireși înfloriți și vibe de primăvară

Prima noastră oprire este în aprilie, în Grădina Japoneză. Când florile de cireș japonez, de un roz insolit și amețitor, ne invadează senzațiile. Când iarba, culorile, zumzetul primăverii aduc o nouă energie pământului. Ne putem racorda. Oricine își dorește un picnic molcom printre pomii înfloriți, îl poate savura aici. Grădina este situată în partea de sud-vest a celui mai mare parc din București, numit acum Regele Mihai I al României, dar cunoscut încă sub numele de Parcul Herăstrău. Inaugurat în 1936, se întinde pe o suprafață de peste 100 de hectare, dintre care 74 sunt ocupate de Lacul Herăstrău. În proximitate, se poate vizita și Arcul de Triumf, ridicat în perioada interbelică după modelul celui din Paris, pentru că, da, București era pe vremuri supranumit chiar „Micul Paris”. 

Grădina Cișmigiu / O oază de verde în inima orașului

Un alt loc iconic al orașului este Grădina Cișmigiu. Inaugurată în 1854, Grădina Cișmigiu este primul parc urban al Bucureștiului. Un spațiu în care relația cu verdele este într-o continuă redescoperire. Un iz plăcut de vreme bună ne îmbie să-i parcurgem cărările, să ne lăsăm purtați printre ramurile moi abia ivite, să ne destindem sub aureola înfrunzită a copacilor seculari. Aici orașul se eliberează de propria-i greutate, se flexibilizează și ne revelează latura sa suavă, calmă, regenerativă. 

De-a lungul timpului, peste 30.000 de arbori și alte plante au fost plantate aici: tei, arțari, ulmi, platani, brazi sau frasini. Cișmigiu, cu aleile sale cu miros de tei toamna, este amplasat ultracentral, la doar câteva sute de metri de Universitatea București. În interiorul grădinii, putem alege activitățile dorite. O plimbare idilică cu barca pe lac sau o partidă de badminton, pe timpul verii. O promenadă pe sub teii înfloriți, toamna. Un vin fiert la Zona Liberă Butic, iarna.. sau în orice alt anotimp. Lăsându-ne purtate pe aleile înverzite, putem da și peste La Cetate, un loc unde se găsesc ruinele unei mănăstiri construite în 1756. Sau de colțul șahiștilor, acolo unde seniorii se întâlnesc, când e vremea bună, să se bucure de socializare.

Parcul Izvor / Un imens loc de joacă cu vedere la Casa Poporului

Și dacă tot suntem în plin centrul Bucureștiului, ar fi păcat să nu dăm o fugă și în Parcul Izvor. Aici am jucat prima oară ping pong. Aici am petrecut câteva aniversări în aer liber. Aici veneam în timpul pandemiei să ne aerisim în grup răsfirat și ne puteam lua distanța socială necesară. Pomi și arbuști răzleți acoperă terenul parcului și ne dau o senzație plăcută de deschidere. Căței de toate rasele și mărimile aleargă în voie pe toată întinderea lui. Latura nordică este flancată de Palatul Parlamentului, cunoscută sub numele de Casa Poporului. O clădire-mastodont construită între 1984-1989 la comanda lui Nicolae Ceaușescu, peste fostul cartier de case Uranus. Aceasta câștigă locul trei pentru „cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume”. Este prima cea mai scumpă clădire administrativă din lume – și cea mai grea clădire de pe mapamond. Ca imaginea să fie perfect excentrică, aici este găzduit și Muzeul Național de Artă Contemporană. Merită făcută o vizită. Terasa cafenelei-centru comunitar a MNAC ne invită să savurăm un ceai cald și priveliștea de deasupra Bucureștiului de la etajul 4 al acestei clădiri supradimensionate.

Parcul Titan / Un parc relaxat „de cartier”

6 km mai spre est, se întinde Parcul IOR sau Parcul Titan (actualmente, Alexandru Ioan Cuza), al doilea cel mai mare parc al orașului. Un parc „de cartier”. Secolul trecut, în perioada postbelică, odată cu industrializarea, s-au căutat soluții pentru acomodarea populației venite din mediul rural – forța de muncă pentru noile fabrici și uzine. Astfel că ample cartiere muncitorești au luat naștere începând cu anii ‘60 în București. „Cartierele dormitor”, așa cum au fost cu tentă peiorativă supranumite, erau inițial niște mici orășele satelit ale centrului, fiecare cu câte un parc central în apropiere, cu spații de joacă și alte zone de agrement, menite să ofere confort și odihnă. Aici, în cartierul Titan, parcul IOR împreună cu lacul natural pe care îl înconjoară a rămas decenii la rândul spațiul verde atribuit populației cartierului și al celor din zonele limitrofe. 

Mă gândesc din nou la această imensă resursă: mediul natural și puterea sa terapeutică. Numeroase studii fac dovada efectului său restaurator și de reducere a stresului și oboselii mintale prevalente odată cu creșterea urbanizării. Un studiu publicat în Journal of Environmental Psychology raportează că furia a scăzut după 50 de minute de mers într-o rezervație naturală și că s-au obținut efecte emoționale pozitive – atenție non-vigilantă, restricționarea gândurilor negative și aducerea răspunsului autonom la niveluri mai moderate. Influența terapiei naturii face obiectul unei atenții deosebite și din punct de vedere epidemiologic, iar studiile demonstrează o legătură între lipsa spațiilor verzi în vecinătatea zonelor rezidențiale și incidența bolilor. Expunerea la natură pare a avea un extraordinar impact benefic asupra stării de spirit, a concentrării, a sănătății fizice și psihice a persoanelor ce locuiesc la oraș. 

Parcul Natural Delta Văcărești / O poveste despre reziliența naturii

Puțin mai spre sud, se întinde pe o suprafață de aproape 200 de hectare, Parcul Natural Delta Văcărești – o arie naturală protejată, a cărui ecosistem se află într-un incredibil echilibru natural. Da, o mică deltă, nu foarte departe de centrul orașului. O mică deltă între blocuri și bulevarde, unde natura și-a reintrat în drepturi, spre surprinderea multora. În 1988, pe locul unde cândva se afla o regiune mlăștinoasă, la marginea mahalalelor Bucureștiului de altădată, s-a demarat o amplă lucrare hidrotehnică: amenajarea lacului de acumulare Văcărești. Proiectul avea să facă parte din rețeaua de apărare a orașului împotriva inundațiilor. Odată cu evenimentele politice din decembrie 1989, lucrările industriale s-au sistat, iar pe ruinele acestora, în aproximativ un deceniu, natura și-a revendicat teritoriul. Ușor, ușor perimetrul a fost populat de nenumărate tipuri de plante și animale. 

După 2012, când National Geographic i-a dedicat Deltei Văcărești un număr al revistei, în care se evidenția unicitatea și biodiversitatea acestui nou ecosistem din inima orașului, zona a intrat în atenția opiniei publice și a activiștilor de mediu. În 2016, în urma unui migălos proces de lobby, și mobilizare civică, Parcul Natural Văcărești a fost înscris de Guvern în lista ariilor naturale protejate. În ultimele decenii, teritoriul renaturat a devenit un magnific ecosistem acvatic, gazdă a peste 100 de specii de plante și habitat al nenumărate specii de reptile, pești, insecte, mamifere și peste 170 de specii de păsări. Conform Societății Ornitologice Române, Delta Văcărești este cel mai bun loc de observare a păsărilor din București. În perioadele migrațiilor de primăvară sau toamnă, grupuri mai mici sau mai mari de păsări dau adevărate spectacole mai ales dis de dimineață, când sunt cele mai active. Doritorii se pot bucura, în această perioadă, și de tururi ornitologice ghidate de specialiști. Parcul este, de asemenea, amenajat cu cărări, poteci și trasee de jogging, unde vizitatorii se pot plimba, alerga, recreea în mijlocul naturii.

Grădina Botanică / Calmul atemporal și farmecul istoriei

Și pentru că vorbim de natură, nu am putea omite o vizită la Grădina Botanică Dimitrie Brândză. Înființată în 1860, a avut ca prim director pe renumitul botanist Ulrich Hoffmann. După o serie de schimbări, din 1884, sub conducerea lui Dimitrie Brândză – unul dintre întemeietorii școlii botanice românești – grădina și-a găsit locația permanentă în imediata vecinătate a Palatului Cotroceni (reședința regală ce servește azi ca sediu al Președinției României). 

Intrăm. Aici, cumva paradoxal, calmul atemporalității vegetale se îmbină cu șarmul istoric al clădirilor din incintă, ridicate special pentru studierea și prezervarea a mii de specii de plante. Muzeul botanic, Sera veche (cu ambianța sa tropicală) și Sera nouă sunt trei dintre refugiile pe care merită să le explorăm odată ajunse aici. Pășind pe aleile unduite, ni se deschide în față un labirint călăuzitor spre forța alchimică a țesuturilor vegetale. O multitudine de forme, texturi și culori abundă în jurul nostru. Îmi dau seama – farmecul plantelor nu rezidă doar în frumusețea lor estetică, ci cel mai mult în reziliența lor, în puterea tandră pe care ele o radiază. 
Plimbându-ne mai departe, în adierea statică a zilei calde de primăvară târzie, ajungem la Rosarium, unul dintre sectoarele ornamentale ale grădinii. Peste 200 de specii și soiuri de trandafiri din toate zonele lumii ne înviorează deodată promenada și ne oferă în dar magia lor florală. Nu departe de aici, dăm peste sectorul Grădina Istorică. Descoperim teritoriul „unor specii și varietăți botanice consumate de-a lungul istoriei alimentare europene”, așa cum este prezentat de Mona Petre, autoarea cărții Ierburi uitate și una dintre fondatoarele grădinii. Găsim aici legume și alte condimente rare care nu se mai plantează astăzi și care constituiau cândva – „înainte de invazia legumelor din Lumea Nouă” – mâncarea obișnuită a românilor.

BUCUREȘTI, ORAȘUL GRĂDINILOR / Fortăreața verde și comunitatea

Dacă părăsim perimetrul Grădinii Botanice și urcăm în sus spre Militari, avem posibilitatea de a vedea un alt layer al orașului. Oricine vine în București și alege să exploreze un pic zonele din afara ariei centrale, este întâmpinat de prezența statornică a „blocurilor comuniste” – cartiere întregi construite, după cum ziceam, pentru a primi forța de muncă de la sat. Impunătoare și reci la suprafață, fremătătoare și înghesuite „în spate”, blocurile și împrejurimile lor ascunse privirii dinspre bulevard, au constituit de-a lungul deceniilor o fortăreață înverzită pentru locuitorii lor. Odată mutați la oraș, noii locatari nu au părăsit definitiv practicile vieții la curte, reformulându-le pentru traiul și condițiile de la bloc. Așa cum aflăm dintr-o cercetare mai amănunțită despre grădinile comunitare ale orașului, Bucureștiul a fost mereu un oraș al grădinilor: „utilitare ori estetice, adică de legume, de zarzavat, de flori, sau doar pentru socializare (…) curțile plantate supraviețuiesc, se adaptează modernizărilor succesive și funcționează ca elemente structurante ale urbanismului autohton. (…) Amenajând spațiile verzi, noii locuitori transformă peisajul proiectat de arhitecți într-un peisaj trăit.” – așa cum aflăm din Discovering the Vernacular Landscape, cartea lui John Brinckerhoff, care ne arată cum spațiul în care trăim reflectă cultura din care facem parte.

Oamenii se apropie în dorința de a fi mai aproape de natură. Se adună în parcuri când e vremea frumoasă, amenajează grădinile din jurul blocurilor, cresc plante de apartament sau își decorează scările blocurilor cu plante ornamentale. Își oferă flori de sărbători și onomastici, merg în excursii la munte sau la mare, pentru a se conecta la elementele naturale. O căutare perpetuă indispensabilă vieții, indiferent unde trăim. Oamenii fac artă cu gândul la natură și la viață. Într-un sat limitrof din zona metropolitană a capitalei, Stația experimentală de cercetare pentru artă și viață a luat naștere datorită „dorințelor și credințelor comune ale unei mici comunități construite în jurul dragostei pentru artă, respectului pentru natură, al prieteniei și încrederii reciproce”. Un grup de artiști, curatori și alții dețin și coadministrează un teren în satul Siliștea Snagovului și conlucrează, pornind de la principii durabile, ecologice și etice, la construirea unui „spațiu interdisciplinar pentru o înțelegere integrată a culturii și a naturii”. Stația de cercetare își propune să devină, în timp, „un centru de artă și cercetare contemporană, un centru pentru studiul naturii și un centru de resurse și rezidență”. Mi-a plăcut mult cum se autodefinesc, pentru că și eu cred în puterea conlucrării artei și naturii: (stația) „este construită în jurul artei, pentru că, la fel ca natura, arta nu există în sine, ci într-o rețea de relații și contaminări; pentru că păstrează memoria și deschide imaginația; pentru că arta poate construi comunități.”

Parcul Ioanid / Plimbarea se termină sub clar de lună

Și ca un ultim popas, vă invit să vizităm Parcul Ioanid, un părculeț mic și cochet, cu aer misterios, foarte aproape de Institutul Francez din București Elvira Popescu, unde deseori vin cu prietenii la cinema. Îmi place cel mai mult să vin în Ioanid noaptea, când parcă, ca într-un vis, acest spațiu domol se destăinuie călătorilor. Felinare cu lumini calde, un foișor și un lac artificial, chiar în mijloc, se etalează ca un platou de filmare protejat de ramuri umbroase și parcă, conturat cu o precizie feng shui. Ne întoarcem, astfel, în centru, mai plini de speranță și încredere în noi posibilități de a conviețui și de a ne da motive de destindere și bucurie.
Îmi place să termin articolele cu o notă de optimism. Scriind despre spațiile verzi din orașul meu, m-am bucurat să le revizitez, dar m-am confruntat și cu senzația că unele lucruri se pot face mult mai bine, că municipalitatea poate avea mai multă grijă de ele și de locuitorii orașului lor. Avem nevoie să apreciem ce avem, să înțelegem unde ne aflăm și care sunt posibilitățile de schimbare. Avem nevoie să credem că lucrurile se pot schimba în bine. Avem nevoie de gesturi de curaj care revizitează „relația cu natura”. Avem nevoie de instituții care să recunoască importanța ecologică și umană a grădinilor, parcurilor și pădurilor urbane. La nivel comunitar, avem nevoie de verde și de emoția aducătoare de viață, pe care el o exprimă. Avem nevoie de solidaritate în a înțelege că doar împreună se pot mișca lucrurile spre mai bine. Avem nevoie să prezervăm ce avem și să ne regăsim în dorința de a trăi într-un oraș curat, calm și înverzit, pe care-l prețuim și care, la rândul său, ne prețuiește pe noi toate.

Gustul Transilvaniei

Cuvinte: Adriana Sohodoleanu
Fotografii: Adorjan Trucza
Iunie 2024

Sunt pe cale să fac un salt în necunoscut la un festival culinar izolat, într-un sat la o oră distanță de Miercurea Ciuc, în județul Harghita, o regiune preponderent vorbitoare de limba maghiară din Transilvania de Est. Sunt un iubitor de mâncare într-o călătorie de înțelegere a unui festival creat si promovat de unguri, numit Taste of Transylvania. Un întreg weekend singura printre străini, doar eu și pofta mea de gust, povești și sens.

Mă aflu în frumoasa vale a Borosului, privind la vaci pășunând pe versanții dealului dintr-o pensiune care servește și ca muzeu al satului, alcătuită din 14 case țăranești vechi, relocate și reconstruite pentru a păstra cu fidelitate modelul original. Taste of Transylvania este un festival gastronomic de toamnă dedicat promovării tradițiilor culinare regionale și a patrimoniului. Sponsorul principal este Agenția de Turism Maghiară din Budapesta. Subliniez acest lucru pentru că prezența lor și a altora de dincolo de granița vestică aruncă o lumină diferită asupra tuturor, cel puțin în ochii unora. Dată fiind schimbarea granițelor în ultimele secole, culminând cu Marea Unire a Transilvaniei cu Regatul României în urma Primului Război Mondial, lucrurile nu sunt întotdeauna simple aici; aceste județe sunt uneori numite chiar Mica Ungarie. Sunt și cercetător în științe sociale, prin urmare călătoria mea culinară poate lua forma unei cercetări pe teren, modelată de concepte complexe precum identitatea și apartenența. 

În 2022, am aflat despre festival târziu, când acesta era deja în plină desfășurare. Am fost surprinsă și supărată că nu auzisem mai devreme. M-am învinovățit pentru că nu am fost informată și am simțit FOMO (frica de a rămâne pe dinafară). Apoi, vorbind cu oameni din industrie, am înțeles că nu am aflat despre el pentru că nu a fost promovat prin canale tradiționale sau pe setări geografice generale – întreaga Românie – ci mai degrabă regional. M-am simțit exclusă, ignorată, discriminată. M-am simțit ca majoritatea țării când evenimentele au loc doar în marile orașe precum București, Timișoara, Cluj sau Constanța. Am înțeles și am acceptat că uneori acestea pur și simplu nu sunt dorite sau necesare. Cu toate acestea, am hotărât să particip la următoarea ediție, să gust Transilvania pe propriul său teritoriu, urmând principiul străvechi „dacă nu voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Reclamele de pe Instagram au ajuns în feed-ul meu anunțând bilete early bird, dar fără o listă a invitaților sau program. Părea că ne doreau și pe noi, oamenii din București; am respirat ușurată și am adăugat un bilet în coș.

Modul lor vs modul nostru de a face 

Am venit aici să mă scufund în bucătăria necunoscută a Transilvaniei, sau așa credeam. Mi s-a sugerat că va exista o prezență puternică a etnicității și naționalismului. Puținele informații pe care le-am adunat înainte au pictat un tablou departe de culorile drapelului național. Surse cu expertiză în domeniul culinar mi-au spus că voi descoperi granițe imaginare mai puternice decât cele fizice, un mesaj și o agendă ascunsă. Gustul Transilvaniei, spuneau ei, nu este despre noi, ci despre ei, comunitatea maghiară. Oameni apropiați participanților de anul trecut au subliniat faptul că mâncarea are conotații politice, este un pretext și un vehicul pentru probleme mai serioase. Așa că am devenit curioasă să observ mecanismele prin care naționalismul se infiltrează atât în bucătărie, cât și în discurs.

Dar cum am ajuns acolo am regăsit acele lucruri doar în unele privințe. Limba maghiară este singura vorbită – majoritatea expozanților sunt maghiari, mulți din Budapesta; se vorbește că au venit cu trenul, întârziat din cauza unei greve. Pe meniu găsești mult porc Mangalica (o rasă de porc de origine maghiară), kürtőskalács pârjolindu-se pe cărbuni și obraji de vită gătiți cu fructe, nu cu sos de roșii, adică în felul lor, nu al nostru. Seara, muzicanții și dansatorii csángók (un sub-grup de maghiari din Moldova învecinată) urcă pe scenă, bătând din picioare. Iau o prăjitură Rigó Jancsi (mousse de ciocolată) cu palincă de caise și analizez nou descoperitul meu reflex: să răspund în engleză atunci când mi se vorbește în maghiară. Este o reacție automată a creierului meu, o soluție la o problemă. Am aflat că, dacă nu se vorbește românește, mă simt în străinătate.

Mai multe mâini lucrează într-un pavilion din apropiere – sunt peste 10 bucătari, fiecare responsabil cu un element al felului de mâncare final. Plouă în mod constant acum, iar vizitatorii au devenit rari, așezându-se comod la bar sau adăpostiți pe verandele caselor țărănești. Din colțul în care respectatul bucătar român Alex Petricean pregătește quenelle-urile sale de mămăligă, este invitat în centrul atenției pentru a face aranjarea farfuriei. Cei din jurul lui se adună, tineri în tunică neagră cu ochi pătrunzători, privindu-l pe Alex, absorbit de sarcina sa. Când l-am întâlnit pentru prima dată, privirea lui mi se părea întunecată; l-am asemănat atunci cu acel Vlad Țepeș din tabloul expus în restaurantul său. Acum, după ce am urmărit un serial Netflix numit „Ascensiunea otomanilor”, asemănarea mi se pare chiar mai evidentă. Alex își ține capul în jos și privirea fixată pe farfurie, ca un chirurg în timpul unei intervenții. Are și pensete. Comparația poate stârni gânduri ironice; desigur, nu compar gătitul cu chirurgia, dar concentrarea, măsurarea parametrilor precum timpul și temperatura, precizia tăierii și finețea închiderii unei operații sunt similare, atribute ale profesionalismului, abilități dobândite prin ani de studiu și practică.

Alex creează felul de mâncare prototip, iar un bărbat de lângă el îl prezintă publicului. Omul vorbește pasionat în maghiară, în timp ce tinerii bucătari aprobă dând din cap, inclusiv un bucătar mai în vârstă, singurul în tunică albă dintr-o altă epocă, o persoană influentă în ceea ce privește gastronomia maghiară. Eu înțeleg doar câteva cuvinte culinare în franceză – beurre blanc, blanchir și infusion. Lui Alex nu i se cere nimic; el asistă la prezentare cu o atitudine impenetrabilă, demnă de un voievod. Mai târziu, in grupul românesc s-a glumit pe seama faptului că l-au ales pe Alex să aranjeze farfuria, probabil pentru a avea pe cineva să dea vina dacă pregătirea nu s-ar fi desfășurat bine.

Etnicitate vs. apartenență

Când totul se termină și oamenii se împrăștie, lingându-și farfuriile, întreb timid dacă pot și eu să gust. Ce primesc este de acasă, de la mama mea, de la bunica mea, de la cabana de pe Transfăgărășan și chiar de la restaurantele de fine dining – înglobează totul. Făcută din mălai, carne de vită, produse lactate și plante, este practic mămăligă cu carne de vită, sos de momițe și cremă de leuștean. Bogată, afumată, sărată și ușor acră, pur și simplu delicioasă. Este românească. Dar este cu adevărat românească? Și ce înseamnă cu adevărat românesc, oricum? Nu este mai degrabă regională sau pastorală? Este cu siguranță foarte subiectivă, înrădăcinată în memoria afectiva și copilărie. Este o expresie a pământului mai degrabă decât a etnicității. Este un semn de respect pentru regiune și pentru produsele sale. Este o modalitate de a reduce risipa alimentară și o expresie a bucătăriei contemporane. Este dovada creativității bazate pe ingrediente strict locale.

În afară de asta, toată lumea a vorbit în limba ei și a fost înțeleasă; traducătorii erau fluenți. Cu sau fără căști, românii au admirat mătasea de porumb prăjită; cu sau fără căști, maghiarii s-au bucurat de momentul culinar tip stand-up al brașovencei Oana Coantă. Cred că felul său a capturat cel mai bine esența festivalului – etnia nu determină apartenența. În aceste părți ale lumii, oamenii sunt împărțiți între cei care mănâncă carnea cu fructe și cei de la București (touché). Deci, ce a gătit ea? O clătită de mălai cu brânză burduf, carne de vită, ou, sos de mere și sfeclă roșie murată. Românească? Nu. Maghiară? Nu. Transilvăneană? Da. În România, la fel ca în Italia sau China, nu putem gândi mâncarea în termeni naționali, ci mai degrabă regionali.

Nu cred că festivalul a proclamat aspirații iredentiste. Refuz să cred că doamna care a alergat după mine cu un platou plin cu urechi de porc crocante și sos de mere voia să anexeze ceva în plus față de cele două pițule (moneda festivalului). Și cealaltă doamnă care a venit la masa mea să mă întrebe cum este mâncarea nu părea o reiterare a vreunui stăpân feudal. Tânărul care vindea papricaș cu „găluștele vieții tale”, castraveți murați și caviar de usturoi negru nu mi-a cerut Transilvania; voia tot două pițule (și da, au fost găluștele vieții mele).

În plus, îndrăzneala apreciatului bucătar român Mihai Toader de a veni din București pentru a pregăti (și pronunța) gulaș în țara gulyas-ului nu a stârnit nicio reacție disprețuitoare din partea publicului; ba chiar o doamnă a mărturisit că este cel mai bun pe care l-a gustat vreodată. Și când Mihai a cerut o pensulă și a primit o spatulă, audiența a șoptit ceva în ajutor, ceva ce Google Translate spune că a fost „konyhai kefe”. Mai mult, felul de mâncare „Romania în farfurie” al lui Alex Petricean, cu diviziunile sale regionale și anexa teritorial-gustativă numită „Basarabia este România”, părea să stârnească doar în mine o anumită emoție. Oamenii erau fericiți, zâmbeau și vorbeau românește când te vedeau pierdut; desigur, e enervant să nu știi la ce se referă alții, să nu ai cu cine bârfi. Cel mult, puteai schimba priviri complice, deoarece la fiecare dintre cele trei scene erau traducători și căști.

Mâncarea este terroir, nu teritoriu

Nu am văzut nimic care să sugereze excludere, mândrie națională sau promovarea unor idei nelegate de mâncare. Totul era despre Transilvania și aromele sale. Organizatorii au insistat ca bucătarii care țineau demonstrații culinare să folosească doar ingrediente locale. În loc de steaguri, atârnau rânduri de porumb pe verande. În loc de imnuri patriotice, se auzeau pocniturile grătarului. Nu a fost nicio paradă cu paprika, cu porc Mangalica sau cu felii de tort Dobos (nimeni nu a menționat că rețeta acestui faimos tort este maghiară, inventat în 1884 și înregistrat și protejat din 2017 în Codul Alimentar Maghiar, pe baza unui decret ministerial, alături de alte produse de patrimoniu gastronomic sub numele Hungarikum).

Costumele tradiționale și oamenii care le purtau nu au dezvăluit nimic. Doar broanca, un vechi instrument de coarde local, a atras atenția celor care l-au recunoscut, în special Mihai Toader. Sigur, pițula ar putea să-ți amintească că a fost moneda Imperiului Austro-Ungar până în 1918, dar cine mai știe astăzi istorie și cine se uită în dicționar? Cei mai mulți oameni cu care am vorbit despre pițulă o știau sub acest nume ca pe un joc de copii cu capace de bere. Personal, sunt înclinată să o văd mai puțin ca pe o discretă mișcare subversivă și mai mult ca pe un interes comercial, dată fiind paritatea stabilită la 20 de lei.

Mă bucur că experiența mea în această regiune cu predominanță maghiară s-a dovedit a fi ceea ce mă așteptam – strict despre mâncare și cum aduce aceasta oamenii împreună. Indiferent cât de încărcat ideologic ar fi acest loc, pentru mine, a fost doar despre dimensiunea sa culturală, moștenirea culinară și datorie.

Fără a nega sau a ignora toate cazurile în care s-au trasat granițe în dialog și comportament, fără a diminua greutatea anumitor dorințe și aspirații revizioniste, experiența mea în Harghita nu a avut culori politice, ci doar gustul regiunii. Adevărat, naționalismul poate lua forme extreme la masă dar Mangalica maghiar nu a făcut apeluri subtile la rezistență. Pe aleea numită „calea fumului”, acest porc delicios s-a lăsat afumat, tăiat și degustat fără discriminare, cu oftaturi de plăcere în limbajul onomatopeic al iubitorilor de mâncare din întreaga lume. La fel și pentru somlói galuska, un desert cu blat de pandișpan, cremă de vanilie și sos de ciocolată. Și pentru brânzeturile maturate ale producătorului local Arkäse în stilul alpin elvețian (aceasta necesită explicație, știu – crescătorii de animale din județele Harghita și Covasna au fost instruiți de producatori elvețieni de brânză în cadrul unui program, susținut, se spune, de statul maghiar).

Mâncarea din farfurie a vorbit și a arătat că Transilvania, cel puțin în acea weekend, a fost terroir, nu teritoriu, un instrument pentru promovarea multiculturalismului, nu a naționalismului.

Romanian Design Week: Ce înseamnă pentru tine un oraș deschis?

Cuvinte: Ioana Negoescu
Ilustrație: Doina Titanu
Mai 2024

Când Andrei Borțun visează, o face în așa fel încât visul lui să aibă impact. De asta nu-i de mirare că, atunci când antreprenorul s-a gândit la un eveniment de design în București, și-a imaginat un festival mare, unul care ar putea fi „preluat de oraș”, îmbrățișat și condus de locuitorii lui. Visul i s-a îndeplinit și merge mai departe, sub forma celei de-a 12-a ediții Romanian Design Week (RDW), cunoscut și ca „festivalul multidisciplinar dedicat industriilor creative din România”. Pentru Andrei, ediția de anul acesta nu e doar o ocazie de a aduce împreună talentele din domeniu, ci și de a „debloca” potențialul capitalei, îndemnându-ne la reflecție și întrebându-ne pe toți (vizitatori, creatori, localnici sau străini): de ce anume e nevoie pentru ca un oraș să fie cu adevărat DESCHIS? Haideți să aflăm împreună cum a ajuns Andrei să se întrebe asta, cum „Unlock the City” a devenit tema ediției și cum a evoluat festivalul de când l-a fondat, în urmă cu mai bine de un deceniu.

Încă din 1998, Andrei a fost la cârma cunoscutelor evenimente creative precum AdPrint Festival, ADOOR, EFFIE, Internetics sau Art Directors Club. Motivat de dorința de a crea un eveniment cu un impact și mai mare, și-a imaginat un proiect care să unească diferite industrii creative, care să implice comunități mari și să aibă un efect real în societate și economie. Așa s-a născut, în 2012, RDW – un festival gândit să aducă la un loc designeri și arhitecți talentați, într-o comunitate vibrantă și interconectată, gata să inspire și să inoveze. Dorința lui a venit la pachet cu o nevoie profundă de a conecta oameni talentați cu organizațiile și, încă de la prima ediție, festivalul a adus mințile creative la un loc, oferindu-le un spațiu unde să-și împărtășească visurile, dar și provocările. Prietenia lor nu doar că a transformat modul în care se pot bucura de realizări, dar i-a și încurajat să colaboreze pentru rezolvarea problemelor, să găsească soluții împreună și să ducă creativitatea la un alt nivel. 

„RDW a fost atunci privit cu multă curiozitate: unii, deja interesați și cunoscători, apreciau faptul că pot vedea și descoperi proiecte și organizații despre care nu aflaseră încă, iar alții se uitau la ceea ce se întâmpla ca la un OZN”, ne spune Andrei.

Dar ce înseamnă RDW, pe scurt? Este suma unor expoziții, evenimente, instalații, conferințe sau petreceri, toate având ca numitor comun designul (de produs, grafic, vestimentar) sau arhitectura. Ediția de anul acesta, cu tema „Unlock the City”, aduce publicului mai multe noutăți. Pe lângă RDW Exhibition, care prezintă cele mai vizionare proiecte de arhitectură, design, modă sau ilustrație, sunt promovate mințile creative din noua generație, prin intermediul RDW Young Design. Pentru cât mai mult conținut relevant internațional, festivalul prezintă unele dintre cele mai importante proiecte din mai multe țări europene, prin secțiunea RDW Design Flags. Așadar, nu doar inițiativele locale sunt puse în lumină. De asemenea, în RDW Concept Store, vizitatorii vor regăsi obiecte realizate atât de designeri români, cât și internaționali. Tot anul acesta s-a dezvoltat și conceptul RDW Talks, desfășurat anul trecut printr-o serie de podcast-uri, dar care acum pune accentul pe întâlnirea față în față a publicului cu creativi vizionari din întreaga lume. 

În plus, fiecare clădire în care se desfășoară activitățile a fost aleasă cu grijă pentru a reflecta diversitatea și potențialul creativ al orașului. Anul acesta este rândul fostului restaurant CINA, un simbol al Bucureștiului, o clădire construită în 1907 și devenită monument istoric. CINA deschide conversația despre acele locuri sau zone din oraș care trebuie deblocate pentru a aduce Bucureștiului strălucire și prestigiu – și probabil niciun alt loc al orașului nu ar fi fost mai potrivit pentru tema festivalului de anul acesta. Dar, până la urmă, ce înseamnă cu adevărat „Unlock the City”? Ca să putem surprinde esența conceptului și să aflăm cum arată un oraș deschis, le-am pus această întrebare unora dintre expozanții festivalului și i-am rugat să ne spună cum se aplică unui oraș ca Bucureștiul. 

Ioana Ciolacu, designer de modă: „În sine, ideea că orașul este închis și trebuie deschis sau deblocat este o direcție pe care o susțin în totalitate. Pentru a deschide un oraș, este nevoie nu doar de o intenție și un plan, ci și de constanta aplicare a acestei idei. A deschide un oraș înseamnă să fii atent la naturalețea habitatului și a locuitorilor, a cutumelor, a dinamicii, a tipologiei, dar și să lucrezi activ la a ridica standardul locuirii și al vieții.”

Anca Dragu, artist ceramist, designer și fondator al brandului Una ca Luna: „<<Unlock the City>> înseamnă activarea locurilor creative din București. Este un eveniment complex care permite atelierelor, studiourilor de design, arhitectură, modă, ceramică și altele – să-și deschidă ușile către public și să interacționeze cu el prin intermediul workshopurilor. Expozițiile de la CINA, curatoriate de profesioniști din domeniu, s-au dezvoltat și sunt urmărite atât de comunitatea locală, cât și internațională. Aici se pot vedea cele mai bune proiecte noi din domeniile creative. Bucureștiul devine astfel un oraș cunoscut în Europa și pentru creativitate și inovație. Ca participant și expozant la Romanian Design Week încă de la primele ediții, pot spune că festivalul aduce în prim plan din ce în ce mai multe creații de calitate și oferă o platformă de conexiune între domeniile creative. <<Unlock the City>> face Bucureștiul să vibreze de creativitate.”

Oana Opriș, fondator Genuin – business-ul cu produse home&deco din in 100% european: „Încă de când am aplicat la call-ul de proiecte din RDW Exhibition, conceptul <<Unlock the City>> ne-a stârnit interesul prin ideea de co-creație a unui oraș mai prietenos. Pentru noi, tema ediției reprezinta modul în care ne imaginăm că ar trebui să fie Bucureștiul: 1) conectat cu natura și tradiția, pentru că asta ne face mai sănătoși și mai echilibrați (motiv pentru care folosim inul în produsele noastre); 2) împletit cu modernul, în timp ce protejăm mediul (motivul nostru de upcycling în designul de produs, cu textile reciclate); 3) plin de culoare și inedit (la fel ca ilustrațiile Anei Bănică, pe care le-am brodat cu grijă și drag pe pernele create și pe care le vom prezenta la eveniment). Credem cu tărie că dialogul, expunerea și creativitatea acestei ediții pot crea conversații cu sens, ce mișcă orașul în direcția bună și-l dezvoltă pe multiple straturi.”

Andrei Borțun, fondator Romanian Design Week: „Am visat dintotdeauna ca festivalul să fie preluat de oraș și să pierdem controlul lui. Așa am ajuns și la tema de anul acesta, prin care ne dorim ca oamenii să exploreze orașul și să se împrietenească mai mult cu el, prin design, inovație și creativitate. Noi contribuim la asta atât prin readucerea la viață a clădirii CINA, cât și prin toate spațiile expoziționale deschise sau promovate de-a lungul timpului de RDW: Combinatul Fondului Plastic sau Piața Amzei fiind două exemple relevante, care sunt în prezent 100% ocupate până la sfârșitul anului de artiști sau organizații ce altfel nu aveau unde să-și producă diverse show-uri. Pentru a deschide Bucureștiul, cred că e nevoie să folosim tot ceea ce are el mai frumos, mai bun, mai deștept, mai creativ. Nu să AJUTĂM, ci să FOLOSIM. Mă refer la societatea civilă, specialiști, instituții culturale, mediul academic, investitori și antreprenori etc. Pentru a fi folosiți, este nevoie de obiective și strategii de implementare și urmărire. Și dincolo de bugete, spații, facilități diverse, este nevoie de mai multă colaborare între organizații și instituții și de mai mult implicare a cetățenilor acestui oraș”

În final, l-am întrebat pe Andrei ce a învățat după atât de multe ediții RDW: „După 12 ediții ale festivalului, am realizat că partenerii pe termen lung sunt esențiali, dar trebuie să le oferi la schimb înțelegere, atât lor, cât și tuturor celor implicați în relația de colaborare și, de multe ori, ajută să faci chiar mai mult decât ai promis. Am realizat cât de mare e nevoia de apartenență a oamenilor, indiferent că e vorba de un proiect amplu, o rețea, o mișcare, un grup sau o gașcă și, în același timp, că echipa din care faci parte trebuie să fie una solidă, funcțională și construită în timp. Am lăsat la urmă ce e mai important: să fii flexibil și să cauți mai degrabă sustenabilitatea unui proiect decât dimensiunea scenei sau numărul reflectoarelor. Apoi, să nu uiți să te întrebi cât mai des și cât mai sincer de ce faci unele lucruri, dincolo de propria reputație sau creștere a veniturilor”.

Bucureștiul e un oraș cu mult potențial, iar evenimentele ca RDW sunt cele care îl fac să devină mai iubit de locuitori. Și anul acesta, timp de zece zile, orașul se transformă și totul prinde viață prin sutele de evenimente și activități ce se petrec concomitent. E momentul oamenilor, care explorează străzile mergând de la o locație la alta, îndrăznesc să intre în curțile sau în interiorul business-urilor creative și care descoperă clădiri uitate și readuse la viață.

Dacă ești din București (sau se întâmplă să-l vizitezi zilele acestea), atunci te invit să vii alături de noi și să fii unul dintre cei care „preiau orașul” și descoperă tot ce are el mai bun și creativ de oferit. Iar dacă ești din alt colț frumos al României sau al lumii, atunci te întreb cu multă curiozitate: pentru tine cum arată un oraș deschis? 

Sărbătoarea luminii: Paștele ortodox in satul românesc

Cuvinte și Fotografii: Mihnea Turcu
Mai 2024

Aveam cu puțin peste 5 ani atunci când bunica m-a dus pentru prima oară la biserica într-o noapte. Ne-am îmbrăcat frumos și am luat-o la pas pe ulițele pline cu noroi amestecat cu flori albe din copacii înfloriți. Afară era întuneric, iar clopotele care se auzeau la început pierdute în depărtare, apoi din ce în ce mai tare, ne dădeau de înțeles că ne apropiem. Curtea bisericii era deja plină de oameni veniți din tot satul, iar faptul că se vorbea aproape în șoaptă te lăsa să crezi că ceva magic avea să se întâmple. Ca și cum cineva ne-ar fi făcut un semn, cu puțin înainte de miezul nopții am început să intrăm cu toții în biserică, iar imediat de după ușa de lemn mare și înaltă bunica mi-a cumpărat o lumânare pe care mi-a spus să o păstrez, să nu o aprind încă. Era Noaptea de Înviere, momentul de culme din întreaga sărbătoare a Paștelui ortodox. 

Povestea de mai sus se petrecea prin 1984, la începutul copilăriei mele în universul satului românesc, acolo unde credința și biserica vibrau adânc în inima comunității. M-am mutat apoi la oraș, iar adolescența, lispa bunicior, precum și a contextului m-au făcut să uit și să mă îndepărtez de acea lume și cultură rurală. 30 de ani mai târziu, cu aparatul de fotografiat în mână redescopeream oamenii, obiceiurile si tradițiile satului românesc. 

România nu este la fel dacă o străbați de la est spre vest si de la nord înspre sud. Natura, arhitectura caselor, dar mai ales fizionomiile oamenilor diferă de la o zonă la alta. Sunt la început diferențe vizuale, aparente, mai ușor sau mai greu de sesizat pentru ochiul unui călător, însă ele au și implicații adânci, profunde, conectate la structura și manifestarea credințelor și obiceiurilor din fiecare zonă. 

Percepută dinăuntru, în intimitatea ei, viața rurală are un înțeles și un mister aparte, străns legată fiind de credință, de natură, de timp și de rotirea anotimpurilor. Nu există un moment mai bun pentru a cunoaște satul românesc decăt atunci cînd acesta se pregatește de sărbătoare, iar dintre toate, cea mai intensă și profundă este Sărbătoarea Paștelui. 

Ar putea fi privită doar ca o manifestare a unor obiceiuri și dogme religioase. Însă privită în timp, în succesiunea secolelor, Sărbătoarea Paștelor primește o mult mai intensă semnificație, devenind, cel mai bine spus, o necesitate. Așezată la început de primavară, Săptămâna Mare poartă simbolul renașterii vieții interioare, al purificării sufletului și al unui nou început, lucruri care pentru țăranii români, în singurătatea lor cu natura, trebuie să înțelegem, le sunt absolut necesare. Cu iarna de acum în urmă, sentimentul unei vieți noi apare prin fiecare insectă și prin fiecare floare. 

Postul Paștelui începe cu 40 de zile înainte de ziua Paștelui, iar așa cum l-am perceput eu, el este conotația fizică a introspecției spirituale. Nu poate exista un nou început fără a face înainte o conștientizare a ceea ce a fost bine sau rău, trecută prin trup și urmată apoi de o mărturisire și de o curățare. 

In Săptămâna Mare biserici cu miros de lemn vechi se redeschid, iar de luni până vineri oamenii vin la slujbe în fiecare dimineața si în fiecare seară. Încăperile caselor se aerisesc și se împrospătează, grajdurile animalelor, ulițele și cimitirele sunt curățate și ele, iar haine albe de sărbătoare se spală si se lasă la uscat în căldura razelor de soare. Oameni și lucruri se mișcă într-un ritm din ce în ce mai perceptibil. În aer se simte cum toate se petrec și converg înspre un anumit moment, poate cel mai intens, Noaptea Învierii. 

Sărbătoarea Paștelui continuă cu prima, a doua și a treia zi de Paște, cu slujbe de sfințire în curțile bisericilor, dansuri, spectacole și o bucuroasă ieșire din lungul post. Pentru trecătorul grăbit atmosfera dintre oameni este una a zâmbetelor deschise, a curățeniei și a veseliei. Însă privită mai atent, odată cu Sărbătoarea Paștelui, după Noaptea Învierii, în aer plutește un sentiment de reînnoit, de apartenență la istorie, la locuri și la timp.     

Acum un an, în primăvara lui 2023, era o beznă totală pe ulițele satului din Maramureș în care alesesem să îmi petrec Noaptea de Înviere. Luasem cu ceva timp în urmă hotărârea ca de fiecare sărbătoare a Paștelui, acea noapte să mă găseasca pe rând, la câte una dintre bisericile vechi din satele Maramureșului. Sunt prea multe și prea deosebite pentru a nu le vedea cum prind viață în acea noapte. Cu o oră înainte de miezul nopții satul se simțea a fi gol, iar turla bisericii vechi de peste 500 de ani se proiecta ca o nălucă pe cerul înstelat. Cam pe când începeam să mă îndoiesc că acolo va avea loc vreo slujbă, am zărit aburul unei respirații apropiindu-se din depărtare. Era preotul, iar pentru că ajunsesem mai devreme, mă rugase să-l ajut turnând vin peste anafură, în pahare. Fără ca măcar să ne cunoaștem, simțeam că aparțin acelui loc; devenisem deja unul de-al lor. 

Între timp, în sunetele lungi ale clopotelor care se auzeau în noapte peste întregul sat, biserica se umpluse de oameni dinăuntru și până la poartă, toți îmbrăcați în costumele lor tradiționale. Se vorbea tot în șoaptă, însă parcă erau șoaptele unei așteptări îndelungi cu o nerăbdare trădată de ochii lor vii. La miezul nopții luminile se inchiseră iar tăcerea oamenilor deveni totuna cu lemnul bisericii. Dinspre altar se auzi vocea groasă si clară a preotului rostind îndemnul care dăinuie de secole “veniți de luați lumină…”

Din lumânare în lumânare lumina Paștelui își începu călătoria de la altar, prin biserică, spre curte, ajungând mai tîrziu până în fiecare casă. Chipuri și mâini sunt conturate în întuneric de lumina galbenă a lumânării, strălucirea ei fiind un simbol al faptului că știm de unde venim și încotro ne îndreptăm. Cu lumînările în mâini se iese apoi în curte, ferecându-se porțile bisericii în urma noastră. Alaiul înconjoară astfel de trei ori biserica pentru a se opri din nou la poarta ei unde preotul, simbol al arhanghelului bate pentru a i se deschide “porțile raiului”, într-un dialog cu vocea înfundată, simbol al diavolului. Întreaga scena reprezintă intrarea lui Iisus Hristos și biruirea lui în lumea iadului. Ușile bisericii se deschid larg apoi, slujba Învierii lui Isus continuând înăuntru. 

Acesta este momentul de vârf al întregii Sărbători a Paștelui, iar magia lui se regăsește dincolo de dogme, cărți sau religie, în nevoile sufletului și obiceiuri trasate astfel de secole. Timpul se oprește în loc parcă, iar prin poarta lui reușesc să aud vocea bunicii mele care într-o noapte de demult îmi punea o lumânare în mână, șoptindu-mi “nu o aprinde încă…” 

Ochelari pentru nevăzători: O conversație cu Cornel Amariei, fondator dotLumen

Cuvinte și Fotografii: Andrea Dimofte
Aprilie 2024

Te-ai întrebat vreodată cum este să fii nevăzător? Cum ai reacționa dacă ți s-ar spune că îți vei pierde treptat, dar sigur, vederea? De ce ai avea nevoie pentru a te putea orienta în lumea din jurul tău? Poate că, la un moment dat, ai închis ochii pentru o vreme și te-ai concentrat asupra celorlalte simțuri în timp ce încercai să-ți vezi de ziua ta obișnuită – cu siguranță atipică pentru majoritatea, dar o realitate pentru mulți. În prezent, în lume există peste 40 de milioane de nevăzători, fiecare cu diferite grade de deficiențe, – iar Cornel Amariei și-a asumat sarcina de a-i ajuta. El este directorul general al startup-ului de tehnologie dotLumen, o companie pe care a fondat-o în 2020 în Cluj-Napoca, prin intermediul căreia a conceput un dispozitiv inovator – „ochelari pentru nevăzători”, așa cum îi numește el – pentru a îmbunătăți mobilitatea persoanelor cu dizabilități vizuale din întreaga lume.

Astăzi, în ciuda tuturor progreselor tehnologice, există doar câteva soluții care pot ajuta substanțial o persoană nevăzătoare. Alfabetul Braille a contribuit la transmiterea de informații timp de peste o sută de ani. Majoritatea smartphone-urilor și a computerelor au un sistem text-to-speech, care convertește textul scris în cuvinte vorbite. Dar când vine vorba de mobilitate, de mersul prin casă sau pe stradă – un lucru pe care majoritatea dintre noi îl luăm ca atare – există doar două soluții: bastonul și câinele ghid. Cornel și echipa sa au acceptat provocarea de a aduce o nouă soluție.

Născut la București, Cornel și-a petrecut o parte din copilărie în Câmpulung Moldovenesc, Bucovina. A învățat să programeze de la vârsta de 7 ani. La 15 ani, a fondat primul club de robotică la nivel de liceu din România. În timpul adolescenței, a lansat și două companii, dintre care una i-a plătit studiile superioare în Germania, la Universitatea Jacobs. Acum, la 30 de ani, conduce o echipă de 50 de persoane care se dedică împuternicirii nevăzătorilor prin intermediul tehnologiei de asistență. Compania sa este primul start-up din România care a obținut finanțare din partea Consiliului European pentru Inovare. Și, deși produsele sale nu au ajuns încă pe piață, cercetarea și dezvoltarea sunt în plină desfășurare.

Am vizitat recent birourile lor, pe trei etaje, pline de dispozitive electronice și săli de testare, pentru a afla mai multe despre proiectul lor ambițios. Dar, spre surprinderea mea, nu am stat doar de vorbă. Mi-am petrecut o mare parte din zi legată la ochi, încercând să îndeplinesc cu succes numeroasele sarcini pe care Cornel și echipa sa mi le-au dat. La început, a trebuit să ghicesc diferite forme pe hârtiile din fața mea. Apoi, am făcut cunoștință cu bastonul alb. M-am împiedicat în jurul clădirii lor, încercând să ies din lift și să ajung pe stradă. Pe urmă, am fost gata să încerc un prototip al ochelarilor. Încă legată la ochi, am așezat cu grijă dispozitivul în jurul frunții mele. Era mai ușor decât mă așteptam. Și, apoi, m-am pus în mișcare. Dispozitivul este echipat cu mai multe camere care analizează în mod constant mediul exterior. Cu ajutorul feedback-ului haptic și auditiv, acesta m-a ghidat prin cartier, generând-mi vibrații pe frunte. Într-adevăr, m-a ajutat să evit obstacolele care îmi ieșeau în cale – cum ar fi mașinile sau copiii care se jucau cu mingea – îndemnându-mă să aleg rute mai sigure. La finalul plimbării, am rămas fără cuvinte. În timp ce ne așezam la masa de prânz într-unul dintre micile și fermecătoarele restaurante din Cluj, eram gata să aflu ce este în mintea lui Cornel.

Ești foarte tânăr pentru un proiect atât de ambițios; spune-ne câte ceva despre tine.

Părinții mei au dizabilități locomotorii, iar sora mea, care este cu 16 ani mai mare decât mine, are o dizabilitate mintală severă. Am crescut într-un mediu dificil. Din cauza instabilității emoționale a surorii mele, energia de acasă era adesea tensionată. De asemenea, aveam mijloace financiare limitate. Dar, pe măsură ce am crescut, am observat cât de mult poate ajuta tehnologia. Am început o carieră în departamentul de propulsie și am devenit șeful departamentului de inovație la Continental Automotive Systems, unul dintre cei mai mari producători de automobile din lume. Am lucrat la electronica acestora și la conducerea autonomă, inițial în România, apoi în Germania și cu multe echipe internaționale. Am avut ocazia să călătoresc destul de mult și am cunoscut mulți oameni interesanți.

Unde începe povestea dotLumen?

Am fost adesea înconjurat de persoane cu dizabilități. Când mi-am început cariera în domeniul tehnologic, în urmă cu aproximativ trei ani și jumătate, m-am gândit să le îmbin pe cele două. Împreună cu George, un prieten din copilărie din Bucovina, care a lucrat cu mine la Continental Automotive Systems, am început să cercetăm soluții de mobilitate pentru persoanele cu dizabilități vizuale. Nu am găsit niciuna. Câinele ghid și bastonul există de zeci de ani, dar au limitări. Dresarea unui câine ghid poate fi extrem de costisitoare, iar îngrijirea lui este și ea o mare responsabilitate. În plus, sunt o resursă limitată. În timp ce în lume există 40 de milioane de nevăzători – un număr care se așteaptă să crească drastic – și aproape 300 de milioane de persoane care au vederea slăbită, am estimat doar 30.000 de câini-ghid activi, cu aproximație.

Întrucât venim din domeniul condusului autonom și înțelegem cum să facem mașinile să se conducă singure, ne-am gândit: „De ce să nu încercăm să reproducem principalele caracteristici ale unui câine ghid prin intermediul tehnologiei?”.

Care sunt principalele diferențe între un baston, un câine ghid și ochelarii tăi pentru a ajuta persoanele cu deficiențe de vedere?

Bastonul alb nu face decât să îți extindă percepția. Vei simți un obstacol doar până la lungimea bastonului. Dar bastonul nu îți va spune cum să ocolești obstacolul – te va informa pur și simplu că există unul. Un câine-ghid sau un însoțitor uman te vor ghida. Ei înțeleg situația în care te afli și creează un plan de parcurs. Câinele te va trage de mână sau te va face să te oprești la o trecere de pietoni. Ochelarii noștri duc acest lucru la nivelul următor. De exemplu, cu ajutorul internetului și al GPS-ului, ei te pot purta în locuri în care nu ai mai fost niciodată, în timp ce câinele ghid nu poate face acest lucru. Ochelarii noștri pot, de asemenea, să îți vorbească și să te informeze despre mediul înconjurător – oferindu-ți o experiență mai completă. Și, în timp ce câinele tău are nevoie de îngrijire, ochelarii noștri trebuie doar să fie încărcați.

De asemenea, oamenii nu vorbesc despre condițiile de antrenament prin care trec câinii-ghid pentru a-și face bine treaba. Aceștia sunt crescuți și născuți în mod intenționat într-un anumit cadru. Ei încep să fie dresați când au doar 6 zile și nu experimentează niciodată pe deplin o viață canină normală.

Care este tehnologia din spatele ochelarilor?

Din punct de vedere tehnologic, putem compara ochelarii cu mașina care se conduce singură. În timp ce mașinile care se conduc singure determină direcția pe care trebuie să o urmeze pe șosele, ochelarii noștri fac acest lucru pe trotuare și trebuie mai întâi să înțeleagă mediul înconjurător. Ei își dau seama unde este solul și identifică obstacolele. Ele sunt primele pe care dispozitivul le determină din punct de vedere geometric. Însă ochelarii merg dincolo de asta. De exemplu, traiectoria ar putea fi nesigură chiar dacă ai în fața ta o suprafață plană, fără obstacole; un drum ar putea fi perfect plat, dar pe acolo ar putea circula mașini – ceea ce îl face nesigur. În mod similar, un lac perfect plat nu ar putea fi recunoscut ca fiind periculos de către un curier-robot. Ochelarii noștri pot examina fiecare suprafață în parte, luând în considerare toți acești factori, pentru a determina dacă persoana poate merge în siguranță.

De asemenea, ei determină distanța. Ochelarii au șase camere, dintre care patru sunt folosite pentru vederea stereoscopică, care ajută la determinarea distanței. În același timp, au mulți senzori, cum ar fi giroscoapele și senzorii GPS. Aceștia determină distanța dintre mișcările tale. Apoi, cu toate aceste informații, planurile de traiectorie sunt create rapid și trimise înapoi prin mecanisme de feedback – vibrațiile pe care le simți pe frunte.

Care au fost unele dintre provocările tehnice pe care le-ați întâmpinat?

Una dintre cele mai importante a fost că nu a existat niciodată un sistem hardware care să aibă puterea de calcul necesară pentru ceea ce am cerut: să avem ceva atât de mic încât să calculeze tot ceea ce trebuia să calculeze. A fost o provocare uriașă să concepem un model de învățare automată care să poată face ceea ce aveam nevoie.

Scopul este ca ochelarii să fie versatili – să ajute oamenii în cât mai multe medii diferite. Unele dintre provocările tehnice apar din cauza regiunii în care efectuăm testele, motiv pentru care colectarea de date din diferite părți ale lumii este esențială. De exemplu, în Europa de Est, parcarea mașinilor pe marginea drumului este ceva obișnuit. Acest lucru nu este valabil în cea mai mare parte a Europei de Vest. Ne-am străduit să învățăm dispozitivul că mașinile pot fi parcate pe marginea drumului fără a provoca un pericol. De asemenea, ne-am străduit să facem dispozitivul să funcționeze atât la temperaturi umede, cât și la temperaturi sub zero grade Celsius.

A existat, de asemenea, provocarea frunții: am vrut ca ochelarii să se potrivească tuturor. Este ca și cum ar fi trebuit să concepem o pereche de pantofi de mărime unică. Dispozitivul trebuia să fie confortabil pe frunte. A trebuit să studiem antropometria și diferitele forme ale capului. Am făcut sute de scanări ale frunții pentru a ne da seama cum să modelăm dispozitivul. Acum avem aproape 500 – cel mai amplu studiu al frunții din lume, pentru că e singurul. Există pur și simplu atât de multe forme diferite: unele sunt rotunde, altele sunt plate, unele sunt mai mici în partea de sus sau mai proeminente în partea de sus. Nu am vrut ca dispozitivele să fie făcute pe comandă, deoarece acest lucru nu este scalabil.

Ai interacționat mult cu persoanele cu dizabilități vizuale înainte de a începe proiectul?

Da, cu siguranță. Datorită familiei în care am crescut, am fost expus de mic la toate tipurile de dizabilități, de la cele mentale, locomotorii, auditive, de vorbire și, bineînțeles, vizuale. Atunci când ai un handicap, se formează comunități, ceea ce este util și minunat. Așa am ajuns să cunosc mai mulți oameni.

Ce alte informații ai mai dobândit lucrând cu nevăzătorii?

Am învățat că lucrurile mici fac diferența. Ele sunt cele care îmbunătățesc calitatea vieții unei persoane. Am realizat sute de ore de interviuri cu nevăzători, pentru a înțelege mai bine tipurile de probleme care apar în viața lor de zi cu zi. Am vrut să aflăm cum gătesc și cum mănâncă. Cum trăiesc experiența Netflix. Cum află în ce direcție este un dormitor. Am descoperit că aceștia călătoresc mult mai mult decât am fi crezut – mai puțin decât persoanele cu capacitate vizuală, dar călătoresc. Fiecare aspect a ceea ce noi considerăm „comportament normal” pentru noi, ca persoane capabile de vedere, este diferit pentru o persoană cu dizabilități vizuale. Totul, de la igiena personală până la modul în care își alege hainele. De exemplu, o asemenea persoană cere adesea părerea unui văzător când își alege hainele, pentru a ști dacă culorile se potrivesc.

Care este relația unei persoane nevăzătoare cu culoarea?

O persoană cu dizabilitate vizuală poate totuși să perceapă lumina. Există mai multe grade de deficiențe vizuale și multe persoane care se confruntă cu acestea pot să perceapă culoarea. Dar pentru cei care nu văd, culoarea este un concept pe care îl înțeleg teoretic, nu practic. De asemenea, ei asociază culoarea cu emoțiile – de exemplu, știu că roșul este asociat cu căldura și albastrul cu tristețea. Am avut odată o conversație cu o persoană nevăzătoare despre pantofii verzi și am întrebat-o dacă îi preferă verde deschis sau verde închis. Am putut simți că, deși înțelegea conceptul de culoare, se lupta cu nuanțele acesteia.

Spune-ne despre o tehnologie care există deja pentru a-i ajuta pe nevăzători.

Există multe aplicații concepute pentru a ajuta o persoană nevăzătoare în diverse aspecte. Unele dintre ele pot determina culorile și pot sugera combinații. Există o mulțime de tehnologii care îi pot ajuta pe nevăzători în sarcinile zilnice. De exemplu, mașinile de spălat au caracteristici de accesibilitate ușoară, în care fiecare buton emite un anumit sunet. Lucruri de acest gen. Multe persoane cu dizabilități adoptă devreme tehnologiile – acestea le permit să facă mai multe lucruri. Există o vorbă celebră a unuia dintre directorii IBM: „Tehnologia face lucrurile mai ușoare pentru persoanele fără dizabilități. Dar pentru persoanele cu dizabilități, tehnologia le face posibile”.

Cum ai pune în balanță importanța tehnologiei în viața de zi cu zi și bunăstarea mentală a unei persoane?

Determinarea și reziliența sunt esențiale pentru a face lucrurile pe care ți le propui. Deși ne străduim să oferim independență în materie de mobilitate, oamenii pot avea toată tehnologia din lume, dar fără voință și o stare mentală sănătoasă, nu vor putea funcționa în societate, iar tehnologia va fi inutilă. Starea mentală a unei persoane este extrem de importantă.

Așadar, cum ar trebui să ajutăm o persoană cu dizabilități vizuale?

Cel mai simplu sfat pe care îl pot da este să întrebi mai întâi dacă dorește ajutor. Apoi, întreabă cum. Majoritatea persoanelor cu dizabilități vizuale sunt capabile să descrie ceea ce au nevoie. Apoi, nu fii ciudat în legătură cu asta. Persoanele cu dizabilități doresc să fie tratate cât mai normal și cât mai tipic posibil.

Este păcat că școlile obișnuite nu îi învață pe cei fără dizabilități cum să-i ajute pe cei cu dizabilități. Am observat că, în general, oamenii sunt bine intenționați și vor să ajute, dar pur și simplu nu știu cum să o facă.

dotLumen a devenit un start-up premiat. Care sunt câteva dintre aceste premii și ce părere ai despre ele?

Într-adevăr, am câștigat mai multe premii de când am lansat compania. În 2021, am câștigat premiul pentru design Red Dot: Luminary – printre nominalizați s-a numărat interiorul navei spațiale Virgin Galactic Spaceship de Seymourpowell, prima navă spațială comercială din lume. De asemenea, în 2023, am câștigat premiul MedTech, un eveniment supranumit „Oscarurile” tehnologiei din Germania. Și am fost selectați ca finaliști pentru New European Bauhaus Prize în 2023, din peste 1.450 de candidați.

Uneori, mă simt copleșit de sindromul impostorului. Dar, alteori, aceste premii și recunoașteri mă împuternicesc pe mine și pe echipa mea, făcându-ne mai ambițioși. Ne stimulează productivitatea, pentru că vrem să simțim că merităm aceste premii. La nivel practic, ele ne ajută și la vizibilitatea internațională, permițându-ne să atragem atenția marilor companii.

Sperăm că, dacă mai mulți oameni și companii vor afla despre misiunea noastră, ne vom putea accelera eforturile pentru a începe în sfârșit să ajutăm persoanele cu deficiențe de vedere.

Mucenici românești: Fierți sau copți? Aceasta-i întrebarea. 

Cuvinte: Adriana Sohodoleanu
Ilustrație: Doina Titanu
Martie 2024

Odată cu venirea lunii martie, Oana Vasiliu a înțeles, pentru prima dată, că bunicii ei nu mai erau pentru că nu o mai întrebau despre mucenici; pentru ea, jurnalist cultural, dar și pentru mulți alți români acest desert are gustul nostalgiei. Mucenicii, care au cunoscut recent o creștere a popularității, sunt o modalitate prin care se reflectă asupra trecutului – în fiecare an, pe 9 martie, comemorăm prin acest preparat pe cei 40 de Mucenici din Sevastia – un grup de soldați creștini uciși în Armenia Mică, cu secole în urmă, pentru că și-au mărturisit credința. Pentru a-i aminti pe cei care au murit, adesea consumăm aceste prăjituri însoțite de 40 de băuturi (sau 44, în funcție de regiune). 

Metodele și stilurile de preparare spun povești diferite, întrebarea principală fiind: fierți sau copți? România ne surprinde constant cu diferențele sale regionale. Îi mâncăm copți în Moldova, fierți în Muntenia și Dobrogea, sau deloc în Banat. În unele județe, li se spune mucenici/măcinici; în altele brădoși, brăduleți, brândușei, sfinți, sfințișori, sânți. Aluatul în formă de opt este prezent atât în varianta coaptă, cât și în cea fiartă, dar dimensiunile diferă dramatic – cei copți sunt de obicei cât palma, în timp ce aceia fierți sunt atât de mici încât intră  cu ușurință într-o lingură.

Deoarece această zi cade de obicei în Postul Mare, ar trebui să fie făcuți din aluat de pâine cu drojdie, copți și glazurați cu sirop de miere și nuci zdrobite, sau dintr-un simplu aluat de făină și apă fiert într-un sirop dulce parfumat cu multă scorțișoară. Cu toate acestea, la fel ca și sacrificarea ritualică a porcului de Crăciun, care este savurată din plin în timpul postului, mucenicii copți sunt adesea realizați din aluat de cozonac. 

Mirela Cață, manager de inovații la Ana Pan, o cofetărie din București, își amintește de mucenicii fierți ca fiind supa dulce a copilăriei, alături de covrigii oferiți alături de ei. Cu toate acestea, ea nu își amintește de băuturile complementare și atribuie acest lucru restricțiilor regimului comunist. Dimpotrivă, pentru Daniel Ion, proprietarul Casa del Pan, o brutărie artizanală din capitală, așa-numita Zi a Mucenicilor era o ocazie mult așteptată în care oamenii împărțeau mucenicii făcuți în casă cu vecinii și familia extinsă, glumind și bucurându-se de cele 40 de pahare. Crescut cu varianta de supă, el a ajuns să o iubească mai mult cea coaptă.

Pentru Marius Tudosiei, proprietarul Băcăniei Vechi, „percepția pe care o avem despre alimentele festive este interesantă: uneori avem impresia că ceilalți le fac greșit […] că nu știu să le facă, că ar trebui să vină la noi să învețe.’’ Într-adevăr, când vine vorba de mâncare, oamenii aleg adesea cu inima, iar acest organ rămâne în mare parte ancorat în copilărie. Pentru Marius, asta înseamnă Moldova natală cu „aluat împletit, copt, aproape ca o prăjitură, stropit cu sirop de miere și nuci măcinată grosier sau strivită sub sucitor.’’ Pentru el, supa dulce este „un desert interesant, dar doar un desert.”

Valentina Ion, proprietara brutăriei Grain Trip, își amintește cu drag de supa de mucenici din copilărie. Ea descrie un aluat întins subțire, din care mama sau bunica ei tăiau mici ochiuri în forma tradițională de opt; copil, Valentina privea cu uimire și poftă cum aluatul își urma ritmul, devenind supa dorită. Alții cu o viziune mai romantică vorbesc despre o masă plină de făină și mici figuri palide, fantome în formă de opt. Bucătarii foarte preciși subliniază gradul de presiune necesară pentru a crea un decupaj perfect.

Aș putea scrie că îmi amintesc că mama sau eu tăiam acele opturi mici în mod repetat până când masa era plină de zeci de infinituri și ne amorteau brațele. Dar acestea nu sunt amintirile mele, când vine vorba de mucenici, mă concentrez mai mult asupra rezultatului decât asupra procesului. Tot ce îmi amintesc sunt lingurile pline de supă dulce, rece, groasă și cu gust de nuci, pe care le înghițeam cu poftă una după alta până când mă durea stomacul.  

Revizitarea tradițiilor

Oana a crescut în Moldova și își amintește că a văzut pentru prima dată supă muntenească când s-a mutat la București; nedumerirea ei a mirat-o pe vânzătoarea patiseriei respective. Iasmina Reșid, cu tată aromân, crescută în București și cu vacanțe în Banat a văzut mucenicii copți, moldovenești, abia acum câțiva ani când au devenit populari în vitrinele cofetăriilor bucureștene.

Faptul că mulți alți oameni nu sunt la curent cu aceste variații regionale este un semn ca au fost copii într-o perioadă în care social media nu se născuse încă. Dar, la fel ca fratele lor mai mare cozonacul și sora lor pasca, mucenicii au devenit recent tot mai populari. Facebook, Instagram și Google sunt acum pline de rețete de mucenici, unii cu descrieri care se îndepărtează serios de tradiție având trandafir, fistic, lămâie și caramel sau ciocolată.

Revizitarea rețetelor tradiționale este interesantă și îmbogățește gama de opțiuni cu stiluri noi și, de cele mai multe ori, delicioase. Plus, are avantajul de a păstra tradiția într-o formă sau alta (să nu uităm că orice tradiție a fost o inovație la început). Vorbind despre rețetele vechi, Valentina recunoaște că schimbarea și noutatea apar indiferent dacă le acceptăm sau nu – un „ public tânăr va căuta un produs contemporan și ar fi păcat să nu profităm de această ocazie să ducem mai departe tradițiile. Așadar cred că este bine să îmbrățișăm inovația atunci când este făcută cu cap și nu doar de dragul de a fi diferit și de a vinde cu orice preț.”

Pentru Iasmina, tânăra pastry chef la cofetăria Angeline, revizitarea tradițiilor culinare este o oportunitate de a-și lăsa amprenta și de a îmbunătăți rețetele mai vechi cu ingrediente și tehnici noi. Mirela, nu doar un pastry chef mai matur, ci și instructor de cofetărie, consideră mucenicii revizitați o nișă trendy. Crezând în puterea poveștilor și în memoria gustului, Oana împărtășește viziunea Iasminei de a exercita creativitatea, dar, dat fiind intervalul scurt de disponibilitate tradițională pentru acest desert, ea preferă să mănânce versiunea cu care a crescut. Bunicii ei găteau acasă – bunicul urma strict rețetele din copilăria sa, bunica se inspira din reviste, iar mama ei a fost mereu curioasă să încerce lucruri noi. Acest lucru explică parțial atitudinea favorabilă a Oanei față de noutate – „inovația este binevenită atât timp cât clientul o acceptă”, spune ea. Consultantul de marketing Linda Willy crede că generațiile se schimbă, deci se modifică și referințele lor astfel încât alimentele ritualice pot fi, de asemenea, integrate în versiuni adaptate.

Nici eu nu am o problemă să le revizitez – este distractiv și provocator să găsești moduri alternative de a face ceva, poate chiar mai bine decât mama ta. Tradițiile sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a se metamorfoza, dar unele, printre care și aceasta, au devenit în ultima vreme puternic comercializate, generând întrebări despre apartenență și identitate.

Nîmprumuta bani (se spune)

Inovația înseamnă mucenici acoperiți sau umpluți cu ciocolată (ar putea fi chiar Nutella!) și serviți cu frișcă, crème pâtissière, sirop de zmeură sau căpșuni proaspete. Pot fi presărați cu vermicelli, semințe de dovleac sau fistic adică tratați cam ca o gaufră belgiană. Dar, în timp ce gauffre de Liège s-a născut din pofta Episcopului-Prinț pentru dulciuri, 9 martie este o sărbătoare religioasă în România.

Martirii din Sevastia comemorați în această zi au fost soldați creștini romani torturați până la moarte pentru credința lor în anul 320 d.Hr. prin ordinul împăratului Licinius, același care, împreună cu Constantin, emisese un edict de toleranță față de creștini șapte ani mai devreme. Într-adevăr, împărații pot fi capricioși. Soldații au rezistat ispitelor – au suportat bătaia cu pietre, înecul într-un lac înghețat și, în cele din urmă, au fost lăsați să moară cu picioarele zdrobite, corpurile lor fiind incinerate și cenușa aruncată în lac. Au fost raportate miracole în acea noapte – lacul s-a dezghețat și 40 de ghirlande strălucitoare au coborât asupra lui. Relicvele martirilor au fost răspândite în cele patru zări și așa a început venerarea lor. Aceasta s-a dezvoltat alături de vechile credințe și practici păgâne legate de cultul celor plecați: ofrande pentru zei și credința că începutul primăverii este un moment special, facilitând întoarcerea spiritelor printre cei vii. Astfel gospodinele curăță casele, aprind focuri pentru a curăța curtea și stropesc cu apă sfințită membrii familiei și animalele pentru protecție. Unii oameni se dedau la practici de divinație, alții la puțină beție (o certitudine dacă se respectă cu strictețe tradiția celor 40 de băuturi). Oamenii cred că dacă plouă pe 9 martie, atunci și Paștele va fi ploios; dacă sunt trăznete, vara următoare va aduce recolte bogate; știu că o toamnă lungă îi așteaptă dacă temperatura scade sub zero în noaptea de dinaintea sărbătorii Martirilor. Mai mult, pentru a crește resursele gospodăriei, în ziua mucenicilor, nu ar trebui să împrumuți bani.

De la șerpi la lacuri

Mucenicii înșiși au un spațiu, un timp și un scop ritualistic. Există reguli stabilite – cărțile vechi spun că trebuie duși la biserică pentru binecuvântare, înainte de a fi oferiți și consumați. Ingredientele principale – grâu, miere și nuci – se numără printre cele sacre, fiecare având o mulțime de semnificații și simboluri în spatele lor.

Aluatul este modelat în forme specifice, fiecare cu semnificația sa. În Moldova, forma în opt reprezintă o figură stilizată umană, nu semnul matematic pentru infinit. În unele locuri, se crede că opt este numărul de zile pe care soldații le-au petrecut în închisoare. Unii asociază forma S cu motivul șarpelui, care simbolizează transformarea temporală (Pământul își aruncă pielea de iarnă pentru a face loc celei de primăvară), perenitatea ancestrală, regenerarea și fertilitatea.

În Oltenia, sate din județele Olt, Argeș și Teleorman coc o formă clar antropomorfă – are un cap cu ochi, nas și gură, buric, mâini și picioare, și e numită brădoși sau brândușei. Cu toate acestea, în satele din vestul regiunii, lucrurile sunt simplificate – se coace o plăcintă rotundă pe care se fac 40 de ștampile cu o țeavă. Versiunea fiartă din sud păstrează siropul ca un memento al lacului în care au fost aruncați martirii. Radu Anton Roman a menționat că în unele zone se pune o monedă aleator într-un mucenic (la fel ca prăjiturile franceze gateaux du roi pentru sărbătoarea Epifaniei).

Deoarece sărbătoarea este una religioasă, o împărtășim cu alte popoare ortodoxe, cum ar fi ucrainenii și rușii. Mamele și bunicile ucrainiene coc zhavoronki, păsări din aluat dospit ca vestitori ai primăverii și simboluri ale soldaților martiri. Copiii aruncă păsările în aer pentru a saluta simbolic primăvara și a aduce noroc agricultorilor. În Rusia, Ziua Martirilor precede maslenița, săptămâna untului care conduce spre postul Paștelui și ne amintește de celebrările Mardi Gras.

Așa că iată, păgânism și religie una după alta, un cortegiu de fapte și mituri, semnificații, practici și credințe de odinioară. Toate acestea, sau o parte din ele, se pot pierde atunci când mucenicii strălucesc luminos în vitrinele magazinelor din ianuarie până în mai, îmbrăcați în haine cosmopolite ce îi fac greu de deosebit de alte deserturi contemporane. Ciocolata, nucile pecan, tonka și frișca îi fac moderni și internaționali; sigur că identitatea nu se va speria de câteva decorațiuni roz, dar timpul ar putea să o afecteze – având mucenici la îndemână câteva luni pe an sigur ochii și gustul ni se vor anestezia. 

De ce mă deranjează atât de tare?

În calitate de cercetător în științe sociale, concepte precum consumerismul, estetizarea, desacralizarea, hipsterizarea și comercializarea îmi vin în minte atunci când luăm în considerare noua popularitate a mucenicilor. O vreme am monitorizat rețelele sociale pentru reacții la acest fenomen aparent mic, doar o altă expresie a vremurilor noastre. M-am întrebat de ce nimeni nu părea să vadă pericolele de a ne pierde poveștile și identitatea. Apoi l-am întâlnit pe Tiberiu Cazacioc, coleg Slow Food și expert în agricultură durabilă și scheme de protecție a calității alimentelor din UE; el a scris că scoaterea unui fel de mâncare din contextul său „comodifică, banalizează și standardizează; nivelează și ucide tradițiile culturale și sociale.” În plus, teza de doctorat despre „supermarketizarea implicării ritualice” a antropologului Florin Dumitrescu a făcut totul mai ușor de înțeles și de contextualizat.

Mucenicii, ca și cozonacul, coliva și pasca, erau cândva alimente ritualice de casă; ele sunt acum disponibile în supermarketuri, restaurante și, uneori, chiar și în standurile de mâncare stradală. O explicație pentru acest salt este faptul că oamenii nu mai gătesc atât de mult acasă iar aceasta înseamnă că bucătarii profesioniști vin să salveze ziua, în formă clasică sau modernă. Oferta lor este uneori comercializată sau organizată ca depozitar al tradiției, împreună cu ritualurile și emoțiile asociate.

Oana crede că istoria de 10 ani a revizuirii bucătăriei românești a transformat mâncarea ritualică, făcând-o la fel de potrivită pentru revizitare ca și mâncarea tradițională laică, vehicul pentru naționalism și autenticitate. Tot ea observă o lipsă de story telling în jurul acesteia atunci când e folosită dincolo de contextul ei tradițional. Daniel crede că depășirea excesivă a intervalului de timp tradițional al unor alimente duce la pierderea tradiției și în cele din urmă la plăcerea de a le gusta. El va avea mucenici cu două săptămâni înainte de 9 martie și o săptămână după. Mirela îi pune în meniu cu aproximativ o lună înainte și îi scoate la jumătatea lunii martie. Braseria Zexe începe să îi vândă, fierți și copți, cu trei zile înainte de ziua festivă, pentru ca oamenii să aibă timp să se aprovizioneze, spune proprietara Ana Consulea.

Soluția? Mirela are una: versiunile laice deja existente care sunt foarte aproape de real – cheesecake pentru pască și covrigi polonezi pentru mucenici.

Ciocolată, fistic, sugar and spice make everything nice iar eu nu sunt cea care să spună nu testării lor (și retestării pentru confirmare). Ceea ce mă deranjează cu adevărat este efectul lor desensibilizant. Alimentele ritualice înainte sau cu mult timp după data scadenței nu au nicio încărcătură emoțională. Îmi pun încrederea în aceste tradiții pentru a ne menține ancorați și individualizați într-o lume din ce în ce mai globalizată, mai omogenizată. Într-o piață plină de produse industriale în culori neon, eu am nevoie ca mucenicii mei să-și păstreze hainele umile de la țară, să rămână simpli și să înceapă să fie copți sau fierți pe 9 martie, continuând șirul lung al bunicilor care coaceau și al buneilor care fie spărgeau nuci, fie beau cele 40 de pahare. Această atitudine ar putea fi văzută ca ură, dar este de fapt dragoste. Ca societate, trăim în cel mai permisiv timp vreodată; eliminăm și reinterpretăm zilnic ceea ce nu ne mai place sau care nu ne mai folosește în formă sa clasică, iar această libertate este uimitoare. Totuși, mi se pare liniștitor că unele lucruri se întâmplă la fel an de an, poate chiar secol de secol (cunosc o rețetă de mucenici din 1883). Cu siguranță, nu există ofertă fără cerere, brutarii și alți producători de mucenici oferă clienților lor ceea ce aceștia își doresc și, în același timp, se bucură de vânzări robuste. Sper doar să nu ne pierdem pofta de mâncare din cauza suprastimulării și să nu distrugem, astfel, o tradiție. 

Deci, copți sau fierți?

Mi-a plăcut răspunsul Valentinei – chiar trebuie să alegem? Fiecare rețetă are farmecul ei dacă este bine pregătită. Versiunile industriale se concentrează în primul rând pe cantitate/preț, nu pe gust, făcând ca amintirea gătitului bunicilor noastre să rămână puternică. Valentina a crescut în Muntenia și îi iubește „un pic mai mult” pe cei fierți. Influentul blogger culinar Laura Laurențiu trăiește în tărâmul fără mucenici al Banatului și a adoptat recent stilul moldovenesc.

În ceea ce mă privește, my true king of the North rămâne supa, deși mama mea munteancă coace și mucenici din cozonac  pentru tatăl meu moldovean. Eu incă nu am copt sau fiert niciunul – sunt norocoasă să o am pe mama alături și, la fel ca Oana, știu că va veni un moment în care 9 martie îmi va umple inima de dor și nostalgie. 

Muzica electronică în România comunistă: Sunetul rezistenței

Cuvinte: Dragoș Rusu
Ilustrație: Sorina Vazelina
Februarie 2024

Rezistența culturală în muzică în timpul României comuniste a fost o parte importantă a opoziției mai largi față de regim. În timp ce guvernul a încercat să controleze toate formele de exprimare artistică, muzicienii au găsit modalități creative de a se opune acestor eforturi și de a-și exprima dezacordul. Muzica electronică a fost o mișcare relativ underground, care s-a luptat să obțină recunoaștere din partea autorităților de stat. Cu toate acestea, unii muzicieni s-au impus în peisaj și au adus contribuții imense. Vreau să evidențiez câteva dintre aceste scântei incredibile de originalitate, născute în umbra unui regim totalitar fără acces la tehnologie sau resurse educaționale independente de doctrina partidului.

M-am născut cu câțiva ani înainte de căderea regimului comunist, așa că acest articol vine cu un set de părtiniri și riscuri, deoarece scriu despre o perioadă prin care nu am trăit. Ca obiect de studiu, istoria este adesea punctată de urcușuri și coborâșuri, elipse de timp, mituri și legende, multiple versiuni ale acelorași povești sau mărturii subiective apărute în lipsa unor date factuale și verificabile. În această poveste – la fel ca în oricare alta – statutul povestitorului este privilegiat de axa temporală prezent-trecut, deoarece privim evenimentele trecute prin lentila prezentului, mereu modificată de proprile noastre condiționări sociale, educație sau etnocentrism.

Cu toate acestea, mărturiile lăsate de artiștii muzicii electronice care au trăit în regimul comunist indică faptul că circulația transgenerațională a ideilor și modurilor de gândire în aceste comunități a fost un proces fluid. Aceste elemente aparțineau unei dimensiuni profunde de inteligență cunoscută sub numele de gândire sonică – un concept teoretizat de cercetătorul danez în domeniul sunetului și muzicologul Holger Schulze – și aveau propriul lor ritm, trecând prin procese infinite de validare și evoluând în cele din urmă într-o formă artistică de rezistență.

Muzica underground

Guvernul comunist din România controla toate aspectele producției culturale, inclusiv muzica. Partidul Comunist își propunea să se folosească de cultură pentru a-și promova ideologia și a-și consolida puterea, impunând o cenzură strânsă asupra tuturor formelor de exprimare artistică. Direcția partidului era ca un muzician să facă muzică pentru mase, pentru proletariat. O mare parte din această muzică era formată din cântece obligatorii de propagandă despre liderii supremi ai țării, concepute pentru a stârni entuziasm pentru ideile comuniste. În ciuda acestor restricții, unii artiști au căutat să se opună încercărilor regimului de a controla, iar în domeniul muzicii au apărut mai multe forme de rezistență culturală în această perioadă.

Artiștii se adunau în mici cercuri underground și scene muzicale alcătuite din muzicieni care cântau muzică interzisă de regim, inclusiv rock și punk occidental. Deoarece muzica electronică nu avea versuri, era mai dificil de cenzurat. Cu toate acestea, toți muzicienii din toate genurile erau supravegheați cu strictețe de stat. Ei susțineau adesea concerte în secret, iar acestea erau frecventate de un grup restrâns de membri ai familiei, prieteni și fani. Deși aceste scene erau relativ mici, au avut un impact în modelarea peisajului cultural al țării. Ele au servit ca spațiu în care oamenii puteau exprima opoziția față de regim.

Muzica electronică românească a apărut din muzica clasică, care, conform compozitorilor Costin Miereanu și Doru Popovici, avea trei precursori: Ioan Căianu, Dimitrie Cantemir și Anton Pann. La începutul secolului al XX-lea, George Enescu a devenit primul compozitor român care a sintetizat muzica populară cu tendințele formării clasice a timpului său. Enescu a folosit limbajul muzical modern și a experimentat în mai multe domenii. El este acum considerat cel mai valoros compozitor român din toate timpurile.

Odată cu apariția noilor mijloace tehnologice, a doua jumătate a secolului al XX-lea a pus bazele muzicii electronice prin diverse experimente sonice realizate de artiști și experți. În cadrul a două generații diferite, au existat mai mulți compozitori, muzicologi, profesori și teoreticieni români care au rafinat muzica contemporană a timpului lor. Printre aceștia s-au numărat și Aurel Stroe, Ştefan Niculescu și Anatol Vieru. Octavian Nemescu a făcut parte dintr-o a doua generație, mai tânără, de muzicieni care experimentau cu sunete electronice. În 1984, el a fost printre primii care au creat unul dintre cele mai importante albume de muzică electronică din România. Albumul a fost numit Gradeatia/Natural și a fost lansat de Electrecord, singurul label românesc din regimul comunist (mult mai târziu, în 2018, a fost reeditat la labelul belgian Sub Rosa).

Asocierea dintre muzica românească și Electrecord este inevitabilă. Cele două au crescut și s-au dezvoltat împreună, au trăit într-o simbioză stranie și naturală și au experimentat momente intense de-a lungul istoriei care au influențat cultura românească. Se poate argumenta că muzica românească nu ar fi existat fără Electrecord – și viceversa. Electrecord a fost una dintre cele mai profitabile companii de stat în perioada comunistă. Aceasta a produs o cantitate considerabilă de înregistrări cu muzică populară românească, care s-au vândut în sute de mii de exemplare în fiecare an, ajungând în cele mai îndepărtate sate și contribuind la efervescența spiritului patriotic și naționalist, omniprezent în climatul politic al vremii. Pe lângă muzica populară, Electrecord a lansat și o cantitate semnificativă de jazz, pop, disco, muzică electronică, muzică contemporană și muzică tradițională romă. La fel ca multe branduri care au declinat după revoluție, viața Electrecordului nu a fost ușoară: au apărut alte case de discuri, CD-urile au apărut, iar presele de vinil au fost vândute în toată Europa. Deschiderea culturală către Vest a generat o piață tot mai liberă, în care Electrecord nu a supraviețuit.

„Big Bang”-ul cultural

Regimul comunist român a început în 1947, dar între anii ’60 și începutul anilor ’70 a suferit o serie de schimbări politice, generate de moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej și alegerea lui Nicolae Ceaușescu ca Secretar General al Partidului Comunist Român (în 1965) și Șef de Stat (în 1967). În acea perioadă, regimul a experimentat o deschidere culturală către Vest, denunțând invazia sovietică în Cehoslovacia din 1968 și relaxarea scurtă a represiunii interne. Ceaușescu a creat o imagine pozitivă în țară și în Vest. Compozitorul Octavian Nemescu vorbește în lucrarea sa Istoria muzicii spectrale despre această perioadă de liberalizare ideologică, care în cele din urmă a dus la „un adevărat Big Bang, o explozie în toate artele: muzică, arte plastice, cinematografie; noi mișcări artistice muzicale cu o amprentă românească.”

Această scurtă perioadă de ușurare nu însemna libertate totală. Controlul exercitat de stat era mai relaxat: artiștii care manifestau idei care nu urmau doctrina Partidului se expuneau în continuare riscului de a fi cenzurați sau persecutați. Într-o discuție din 2017, Nemescu a povestit că în anii studenției sale a încercat să creeze un mic grup de rezistență alături de alți doi muzicieni, Corneliu Cezar și Lucian Mețianu. Grupul se numea OCL, după inițialele celor trei compozitori, și s-a născut în timpul „terorii realist-socialiste-proletare a culturii de masă.” Nemescu a spus că a fost dificil să găsească cărți și reviste în acei ani despre direcțiile avangardiste care erau populare în Occident și că în cele din urmă a găsit un ecou în sfera culturală românească. „Făceam un anumit tip de muzică doar pentru a trece examenele, și cu totul altceva pentru noi înșine. Uneori, erau scandaluri în timpul examenelor și eram amenințați cu exmatricularea și trimiterea la muncă. Asta era sancțiunea supremă. Dacă nu urmai instrucțiunile, erai trimis să lucrezi într-o fabrică.”

Cu toate acestea, când s-a manifestat această scurtă perioadă de liberalizare, au apărut noi idei în contextul muzical românesc. Una dintre aceste idei emergente era ecologia. Creatorii de artă nu mai erau numiți pictori sau sculptori, ci artiști de instalații. Se cufundau în natură și creau muzică în mijlocul ei, astfel încât să poată fi încărcați cu energia naturală a mediului înconjurător. „Spuneam: Jos sălile de concert, galeriile de artă și muzeele instituționalizate, toate aceste bordeie care au venit odată cu Renașterea!’ Am militat pentru revenirea la ritualurile străvechi, unde magia era cea mai importantă,” a amintit Nemescu.

Sunete noi, echipamente vechi

Primul studio de muzică electronică din România a fost înființat în jurul anului 1965. A fost creat în urma unei colaborări între Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă și Universitatea Națională de Muzică din București, sub îndrumarea lui Tiberiu Olah, compozitor și profesor la universitate. Studioul a fost echipat cu dispozitive moderne, precum un sintetizator modular Buchla 100 – adus la acea vreme din SUA – ca sintetizator Moog, un generator de sunet Philips și un reportofon magnetic. Studenții de la universitate erau încurajați să exploreze sunete și tehnici electronice, iar mulți dintre ei au continuat să creeze lucrări inovatoare în acest domeniu. Corneliu Cezar a fost unul dintre primii. Considerat un pionier al avangardei muzicale în România – și descris de Nemescu drept „un fel de Jean Cocteau al României” – în 1965 a realizat prima piesă electronică românească, Aum. Studioul era rudimentar, încă „imperfect,” potrivit lui Nemescu.

Lucrul cu sintetizatoare presupunea o relație cu oameni din domeniul ingineriei: cei care le-au construit. În afara zidurilor academice, una dintre primele încercări de acest gen a fost făcută în anii ’60 de către Bibi Ionescu, basistul trupei rock Sfinx. Dar tradiția clapelor electronice nu a început odată cu el. Deși au circulat cu greu în mâinile muzicienilor (din cauza accesului limitat), pianul sau orga electronică (precum Fender Rhodes sau Hammond) și-au făcut simțită prezența în muzica românească încă de la începutul anilor ’70, deși nu erau capabile să producă aceleași sunete ca sintetizatoarele.

Într-un interviu, Bibi Ionescu și-a amintit de o zi din anii ’60 când asculta albumul Pictures at an Exhibition (de Emerson, Lake & Palmer), când a găsit o poză cu un sintetizator Moog cu câteva abrevieri: VCO (Voltage Controlled). Oscilator), TCF (Tunable Control Frequency), VCA (Voltage Controlled Amplifier). „Nu numai că nu știam ce citeam, dar nici nu aveam documente pentru a afla aplicarea acelor termeni în audio. […] Totuși, ne-a ajutat Freddy Negrescu, inginer de sunet la Electrecord. Era un om cu auz absolut și o pasiune pentru electronică. Era și un radio-amator talentat; el ne-a spus că avem nevoie de un tranzistor cu efect de câmp. Până la urmă, am folosit tastatura dintr-o clavicordă românească. După ce am ars vreo trei tranzistoare, am reușit să construim un oscilator. Din punct de vedere muzical suna absolut ciudat, dar această imperfecțiune ne-a ajutat teribil. Cu acest oscilator am cântat pentru prima dată la Casa Studenților în 1973. Cum să vă spun?! Era o aiureală, dar oamenii vedeau și auzeau ceva nou pentru prima dată.”

Chiar dacă statul exercita un control strict, unii muzicieni au reușit cumva să cumpere (sau să vândă) chitare și sintetizatoare. Poliția secretă știa că acestea și alte instrumente circulau în țară (și creau o piață neagră). Totuși, situația a fost tolerată, deoarece muzicienii neangajați politic – care cântau muzică fără versuri – erau cei care cântau în străinătate și aduceau instrumente când se întorceau acasă.

Spectralism: experimente sonice incredibile

Deși relativ necunoscută la acea vreme, mișcarea muzicii spectrale, care a luat naștere în Franța la începutul anilor ’70, se dezvolta discret și în România. A fost considerată mai mult o estetică decât un stil sau, după cum spune compozitorul american Joshua Fineberg, o recunoaștere a faptului că „muzica este în cele din urmă sunet care evoluează în timp.”

Un grup important de compozitori spectrali timpurii a fost centrat în România, unde a luat naștere o formă unică de spectralism, parțial inspirată de muzica populară locală. Această tradiție, inițiată de compozitorul și etnomuzicologul maghiar Béla Bartók, a inspirat mai mulți compozitori, precum Corneliu Cezar, Anatol Vier și Horațiu Rădulescu, precum și pe Iancu Dumitrescu și partenera sa Ana Maria Avram. Iancu spunea că muzica sa „reflectă încercarea de a elibera acel Dumnezeu care trăiește în fiecare bucată de materie,” și că această perioadă de avangardă în muzica românească a dat naștere unor experimente sonore incredibile, „de o asemenea violență, intensitate și tremur extatic, încât sunetul devenea o concentrare a materie sonore de bază.”

Un alt caz izolat din istoria muzicii electronice românești este Costin Miereanu, compozitor și muzicolog stabilit în Franța. Miereanu și-a dezvoltat stilul îmbinând tehnicile lui Erik Satie cu o abstractizare a muzicii tradiționale românești. În 1981, a devenit curatorul casei de discuri Éditions Salabert, iar în 1984 a fondat Poly-Art Records, label la care a lansat unele dintre cele mai importante discuri de muzică electronică: Pianos-Miroirs, Carrousel, Jardins Oublies și Derives.

Pe lângă muzica înregistrată pe discuri, o cantitate semnificativă de muzică electronică a fost produsă în studiourile de film pentru a crea coloane sonore pentru filmele animate. Animafilm, cel mai important studio românesc de desene animate, a apărut ca urmare a numeroase premii internaționale câștigate de artistul român Ion Popescu-Gopo. Studioul și-a cunoscut perioada de glorie între 1964 și 1989 (și după căderea regimului, a suferit o soartă similară cu Electrecord, nefiind capabil să rămână competitiv). O mare parte din această muzică experimentală a fost creată din nevoia de sunete a industriei cinematografice. Câțiva producători români au contribuit cu piese electronice la acest studio, deoarece filmele animate și științifico-fantastice necesitau palete de sunet „ciudate,” exotice și spațiale. La scurt timp după înființarea sa în 1964 și pe tot parcursul regimului, Animafilm a devenit un brand internațional de încredere, producând 60 de filme pe an în vremurile bune. Dar nu a fost imun la cenzură și control din partea Securității (agenția de poliție secretă): o serie de filme valoroase, precum co-producția lui Victor Antonescu din 1973, Robinson Crusoe, au fost interzise de a fi proiectate, pe motiv că indigenii prezentați în film erau canibali. Aceste filme au fost văzute de publicul român decât abia după căderea regimului.

O parte din eroii muzicii electronice românești

Adrian Enescu a contribuit foarte mult la muzica electronică românească prin zecile de discuri pe care le-a lansat pe Electrecord și muzica realizată pentru filme artistice în timpul regimului comunist. Fără el, muzica electronică românească ar fi avut un alt curs. Dovadă în acest sens poate fi găsită atât în volumele albumului Funky Synthesizer (apărut în 1982 și 1984), în proiectul muzical Stereo (a cărui melodie de succes Plopii impari a reușit să trezească un interes curios în rândul generațiilor de astăzi), cât și în coloanele sonore pentru aproximativ 65 de titluri a cinematografiei româneşti. Printre acestea, Faleze de nisip (1983), Ringul (1984) și Pas în doi (1985) conțin muzică ce poate fi ușor clasificată drept electronică, cu un strop de synth-wave, disco și sunete experimentale. De asemenea, Enescu a făcut muzică pentru teatru și balet de-a lungul carierei sale, ajungând în China, Australia, Japonia, Canada și America de Sud. Deși a fost un pionier al muzicii electronice, personalitatea sa modestă nu i-a permis niciodată să se considere ca atare.

După Enescu, care a pus bazele, au apărut mai multe personalități muzicale marcante. Majoritatea lucrărilor lor includ influențe ale muzicii electronice occidentale. Mircea Florian, cunoscut și sub numele de Florian din Transilvania, a fost unul dintre ei. A început să cânte muzică pop în anii ’70, trecând ulterior la muzică electronică și experimentală. În 1975, a lansat single-ul Pădure liniștită, La Făgădăul de piatră/ Cu pleoapă de argint, iar un deceniu mai târziu, în 1986, a scos Tainicul Vârtej, album care a marcat noi experimente sonore în muzica românească. De-a lungul carierei, Florian a fondat mai multe trupe concept și a fost interesat de experimente artistice de avangardă, precum și de îmbinarea diferitelor stiluri muzicale, de la folk la muzică arhaică românească, de la electronic la rock progresiv și new wave. Potrivit lui Florian, sistemul represiv al Miliției (forțele de poliție din Uniunea Sovietică) din anii ’70 a reușit să-i facă pe oamenii obișnuiți să se întoarcă cu multă ardoare împotriva aparențelor: „Mulți prieteni de-ai mei au fost tunși în plină zi. Chiar dacă era un lucru minor, erai literalmente urmărit și vânat. La un moment dat, Miliția a obținut dreptul de a tăia fustele femeilor dacă erau prea scurte, sau pantalonii dacă erau evazați.” Își amintește că singurul loc mai sigur în care puteai să mergi erau petrecerile private din casele oamenilor. „Nu-mi amintesc să fi avut scandaluri la acele petreceri. Dacă Miliția era chemată, de obicei venea, dar aproape nimeni nu îi chema. Cu siguranță, erau probleme dacă te îmbătai. Să nu uităm că cel mai puternic și mai răspândit drog din România a fost – și este încă – alcoolul.”

Un alt pionier a fost Rodion Roșca. A fost un caz unic în istoria muzicii electronice românești. Povestea lui datează de la începutul anilor ’70. Încă din liceu a experimentat posibilitățile de a genera sunete neconvenționale și neobișnuite. Tehnologia de producție era relativ modestă în vremea respectivă, dar Rodion avea suficientă creativitate pentru a experimenta cu sunetul. Inițial a folosit unul, apoi mai multe casetofoane pentru a obține un sunet similar cu un sintetizator prin supra înregistrări la chitară. Absolvent al Liceului de Muzică Cluj (clarinet), Rodion a înregistrat peste 70 de piese în apartamentul său între anii 1970 și 1977. Muzica lui (și cea a grupului Rodion G.A, fondat de acesta împreună cu Gicu Fărcaș și Adrian Căprar) nu și-a găsit audiența potrivită în acel moment, în ciuda faptului că era activ ca muzician și cânta concerte cu trupa lui. Recunoașterea națională – și mai ales internațională – a venit după anii 2010, când a fost descoperit de Ion Dumitrescu, muzician și manager al casei de discuri Future Nuggets. În 2013, renumitul label britanic Strut Records a lansat compilația The Lost Tapes, o antologie de aproximativ 20 de piese realizate de Rodion Roșca în perioada comunistă. Pentru a afla mai multe despre povestea sa unică, recomand aprofundarea proiectului Imagini din vis, un film documentar care alcătuiește o arhivă de piese și fotografii inedite din anii ’70 și ’80. „În perioada comunismului, viața mea a fost un coșmar din cauza aversiunii regimului față de moda occidentală și decadentă, și mă refer aici la băieții care purtau păr lung. Dar nu am avut conflicte cu autoritățile, pentru că melodiile erau în general instrumentale, sau aveau versuri ale poeților români,” a spus el într-un interviu. Mai recent, la Festivalul Europalia România din 2019, a împărtășit aceste reflecții despre cariera sa și despre muzica electronică de astăzi: „Nu sunt modest și îmi cunosc valoarea. În multe articole, am fost numit un îmblânzitor de sunet sau un inventator de sunete datorită utilizării rolelor de bandă pentru a produce sunete unice pentru acele vremuri. Sunetele secolului 21 sunt fabuloase și absolut revoluționare. Diversitatea lor incredibilă face ca muzica de astăzi să fie atractivă și curată.”

În loc de concluzii

Cunoașterea precursorilor muzicii românești este esențială, în ciuda informațiilor limitate și subiective disponibile astăzi. Nu pentru a ne alimenta sentimentul de mândrie națională sau pentru a modela o așa-zisă identitate națională, ci mai degrabă pentru a înțelege că, deși am suferit de-a lungul timpului de un complex de inferioritate culturală – comparându-ne cu Occidentul – România a dat naștere și unor scântei unice. Cursul muzicii românești așa cum o înțelegem astăzi ar fi fost fără îndoială foarte diferit fără acești pionieri.

Deși despărțiți de vremuri cu totul diferite, cu regimuri și ideologii diferite, se poate găsi o legătură între precursorii muzicii electronice din regimul comunist și muzicienii electronici români contemporani. După căderea regimului comunist în 1989, cu accesul liber în Occident și cu dezvoltarea tehnologiei în ultimele decenii, producătorii și muzicienii de muzică electronică din vremurile noastre și-au adoptat sunetul într-o multitudine de moduri specifice. Cu toate acestea, ei au moștenit o istorie aparte de lupte și experimente, o istorie complexă și complicată a sunetului românesc.

Casa Din Vale: Îmbrățișând autenticitatea în inima maramureșului

Cuvinte și Fotografii: Lucía Blasco
Ianuarie 2024

Este o nouă zi în Breb, iar Roxana Vale este pregătită pentru ea. O văd făcând cu mâna de la distanță, într-o geacă de iarnă de un verde luminos. Părul ei portocaliu uimitor strălucește în peisajul alb, aproape la fel de intens ca zâmbetul ei, în timp ce își privește câinele mergând în cerc, în jurul căpițelor de fân. „Benji, vino aici!” strigă, în timp ce câinele continuă să sară în zăpadă. Aleargă după el pe drumul neasfaltat și înghețat. „Hai să mergem la o plimbare; să îți arăt împrejurimile,” propune plină de energie.

Roxana nu-și poate ascunde entuziasmul. Îi place să trăiască în Breb. Au trecut șase ani de când ea și soțul ei, Florin, amândoi în vârstă de 40 de ani, și-au resetat viețile, lăsând în urmă confortul orașului în care s-au întâlnit și au locuit o vreme, Cluj-Napoca, pentru a începe, din pasiune, un proiect la sat dedicat ospitalității – în Maramureș. Florin își dorise mereu să facă pasul și să se mute la țară. Era sătul de slujba din oraș și de călătoriile constante cu munca. Roxana a îmbrățișat ideea de a începe un nou capitol într-un mediu idilic și de a încerca un alt stil de viață. În 2015, au decis să cumpere împreună o bucată de teren, și așa a început aventura lor.

Cu timp și efort, terenul gol a crescut într-un complex de opt case frumoase, tradiționale, care fac parte dintr-un proiect de turism sustenabil. Conceptul din spatele hotelului rural este de a readuce la viață casele în ruine. Cuplul restaurează casele tradiționale vechi pe care le găsește și le aduce din diferite părți ale regiunii pentru a le reconstrui, păstrând vie arhitectura tipică din lemn. La început, Florin venea în sat doar în weekend, dedicându-și tot timpul liber supravegherii reconstrucției primei case. „Să fac parte din procesul de construcție a fost foarte important pentru mine,” spune el. În cele din urmă, s-au stabilit în Breb, unde locuiesc acum cu cele două fiice ale lor, Nina și Iza, care merg la școala locală. După râsetele expresive ale fetelor, par să se bucure de acest mod liniștit de a trăi, la fel de mult ca părinții lor. Cuplul și-a numit hotelul Casa din Vale, după numele lor de familie, Vale.

Dar Breb nu este cel mai confortabil loc în care să trăiești, recunoaște Roxana. „La început, a trebuit să mă obișnuiesc cu liniștea și întunericul pe timp de noapte. După cum poți vedea, acum este noroi afară și frig înăuntru. Podelele din lemn scârțâie. Dar trebuie să îmbrățișezi imperfecțiunile; de aceea vii aici: să guști din viața autentică.”

Casa din Vale

Situat în județul Maramureș, o regiune din nordul Transilvaniei, Breb este un sat înconjurat de lanțul muntos nordic al Carpaților. Călătoria în această zonă a fost adesea descrisă ca un pas înapoi în timp, parțial datorită tradițiilor românești vechi de un secol, care încă fac parte din viața de zi cu zi a sătenilor, dar și datorită peisajelor agrare, istoriei prea des uitate – mai puțin industrializată decât restul țării – și arhitecturii tradiționale din lemn. 

Acest aspect arhitectural a fost o parte crucială a proiectului lui Florin și Roxanei: „Ne-am dorit să salvăm o parte din arhitectura veche a Maramureșului. Pentru a ne apropia de tradiții, de viața simplă și liniștită a satului. Pentru a face turism sustenabil și inovator prin cazarea în case vechi, reconstruite.”

Cu economiile lor, au cumpărat o casă în Breb în 2015, în același an în care cumpăraseră terenul. Restaurarea a fost o muncă grea: casa a fost demontată, iar pereții, vechi de peste un secol, au fost refăcuți, bucată cu bucată, exclusiv cu materiale locale. Au numerotat toate piesele de lemn pentru a ști unde va merge fiecare, odată reconstruită. Numai acoperișul a fost făcut din 15.000 de bucăți de șindrilă. A fost un proces complex. Au reușit să o ducă la capăt cu ajutorul unui meșter local, Vasile Pop, care s-a ocupat de lucrările de construcție și cu care au colaborat de la început și până în prezent.

Emoțiile pe care le-au avut când s-a încheiat prima renovare, în urmă cu opt ani, îi mișcă și astăzi. „A fost uimitor,” spune Florin, arătând cu mândrie câteva imagini ale procesului. El a ajutat fizic la restaurare și „a învățat multe de la muncitori pe parcurs.” Rezultatul a fost atât de reușit, încât au cumpărat o a doua casă în același an. Și proiectul a continuat să evolueze. În 2017, au reușit să termine o a treia casă. A fost și un moment care le-a schimbat viața, deoarece au decis să-și dea demisia din agitația orașului și să se mute definitiv la sat. Ajunși acolo, au construit încă cinci case în următorii câțiva ani. Acum sunt opt case în total, șapte care „așteaptă ca oaspeții să le descopere farmecul și poveștile,” în timp ce cea de-a opta (Casa Iza, numită după fiica lor mai mică, născută în același an în care au terminat restaurarea sa), este locul unde familia trăiește.

„Suntem bucuroși să păstrăm vii aceste comori arhitecturale, chiar dacă am folosit elemente pentru a le adapta la vremurile actuale,” spun aceștia despre proiectul lor. „Am refăcut și regândit totul în interior,” cu scopul „de a crea un spațiu nou, mixând accente autentice cu o notă boemă.” De pildă, au adaptat camerele pentru a include paturi duble și băi, care nu existau pe vremuri. Ideea, spune Roxana, a fost de a crea un spațiu simplu, dar confortabil, de a recrea un fel de sentiment wabi-sabi în zona rurală a României – o filosofie japoneză care îmbrățișează elementele naturale și frumusețea imperfecțiunii. Ea o descrie drept „bucătărie fusion”: combină elemente moderne și tradiționale pentru o experiență de călătorie completă, încorporată într-o întoarcere în timp. Există, fără îndoială, un element de basm în Breb, iar Casa din Vale – cu sufletul său familiar, primitor și durabil – a găsit o modalitate excelentă de a-l îmbrățișa. 

Vremuri vechi, experiențe noi

Fără îndoială, vizitarea Brebului reprezintă o experiență cu adevărat rurală și o călătorie înapoi în timp. Cei mai mulți săteni din Breb (aproximativ 1.000 de oameni) își cultivă propriile legume și au animale de fermă – găini, oi, capre și porci – în curțile lor. Căruțele cu cai și catâri sunt mijloace de transport obișnuite și este ușor să vezi femei care toarnă lână, ca odinioară, la pridvorurile casei lor, artiști locali care lucrează lemnul și ciobani cu turme.

Dar, încet, satul a crescut drept un loc de vacanță. Mulți oameni din România îl consideră o destinație turistică. Cu toate acestea, este încă subdezvoltat din multe puncte de vedere – mai ales în ochii călătorului străin – deși au fost vizitatori internaționali, inclusiv regele Charles al III-lea, care a cumpărat două case în satul pe care l-a vizitat frecvent. 

De altfel, Roxana și Florin evidențiază profilul internațional al vizitatorilor: „primul nostru invitat, în 2016, a fost o poetă americană care locuia la București pe atunci, Tara Skurtu. Am avut 95% străini în acel an, majoritatea din Marea Britanie, Germania, Franța și Italia.” Atunci au început să vină și românii: „În 2019, oaspeții din țară reprezentau aproximativ 30-40% din baza noastră de clienți. Dar în 2020, odată cu pandemia, au venit doar românii.” Din păcate, ceva s-a schimbat. Cuplul a observat că profilul  turiștilor români a început să fie diferit în rândul unor vizitatori din Breb. Localnicii din sat au început să-și transforme casele și în case de oaspeți, dar calitatea scăzută s-a reflectat și în profilul vizitatorilor, atrăgând un alt tip de turiști locali; genul care  ascultă muzică tare și nu este interesat să descopere regiunea. „Dar încă mai avem turism de bună calitate, oameni care vor să înțeleagă cultura locală, să se relaxeze și să îmbrățișeze natura. Ne bucurăm să menținem acel profil turistic.”

Pentru Florin și Roxana, vechile obiceiuri ale locuitorilor din Breb nu fac decât să fie un loc mai interesant de vizitat; de aceea este important pentru ei să aibă oaspeții potriviți. Așa cum singuri spun: „Am început proiectul pentru a păstra vechile tradiții, pentru a le menține în viață și pentru a ajuta la dezvoltarea unui sentiment de comunitate.” Breb, la fel ca multe alte sate din România, suferă de un exod.

Pentru a contribui la comunitate, au început să găzduiască evenimente culturale – de la seri cu cântăreți locali până la cursuri de gătit tradițional sau vizite la ateliere de sculptură – deschise oricui este suficient de curios să descopere mai multe despre această parte a lumii și despre oamenii ei. În 2019, au început să organizeze un festival anual (Fest și Vale), târguri locale, precum și evenimente de vară, inclusiv teatru în aer liber pentru copii și proiecții de filme în aer liber. De exemplu, ei au găzduit una dintre „Caravan Screening” ale Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), printre alte evenimente cinematografice, unele în colaborare cu ONG-ul de mediu World Wide Fund for Nature (WWF) România. De asemenea, lucrează cu o organizație care coordonează tabere de marketing, la care participă profesioniști din țară. 

Începând cu 2022, au început să găzduiască seri de jazz și discuții, cum ar fi cu Teofil Ivanciuc – un expert în călătorii din regiune și cu William Blaker – un scriitor britanic, care a povestit despre experiența sa personală în Breb. Aceste tipuri de evenimente dau Casei din Vale o abordare proaspătă într-un context rural, tradițional.

Nou-veniți

Întrebată despre reacția localnicilor cu privire la abordarea modernă, Roxana o descrie cu mândrie drept „o situație câștigătoare pentru toată lumea, mai presus de turiștii care vin aici să cheltuie bani.” Ea spune că se asigură că totul, de la mâncare, până la materialele de construcție și muzicienii cu care colaborează, este local, astfel încât comunitatea să crească și organic.

Având în vedere fosta viață  din oraș a familiei Vale – contrastând cu modul tradițional de viață al vecinilor lor –nu putem să nu ne întrebăm cum a fost șocul cultural. „Viața noastră este mult mai liniștită aici, dar încă suntem consumatori moderni,” spune Roxana. Locuitorii din Breb  trăiesc în sat de generații, mulți având stilul de viață al unor fermieri. Cum au fost primiți Roxana și Florin, acești „străini moderni?”

„Oamenii erau curioși și prietenoși, dar și puțin sceptici. Vă puteți imagina cum s-au uitat bătrânele la părul meu albastru – era albastru când ne-am mutat aici; mi-am schimbat culoarea părului de trei sau patru ori de atunci. Reacțiile nu au întârziat să apară. Am și tatuaje, care vara atrag atenția,” spune Roxana. „Uneori îi simțeam făcând comentarii amuzante pe la spatele meu. Dar toți au fost foarte primitori, poate uneori chiar prea mult, până în punctul în care a devenit ca o competiție între ei pentru a fi prietenii noștri. Dar am păstrat distanța, cu diplomație, ca să nu intrăm în dramele și disputele lor.” Diferențele constau și-n abordarea practicilor religioase. De exemplu, localnicii merg la biserică în fiecare duminică, în timp ce Roxana și Florin nu merg. „Există diferențe între noi, deși, desigur, respectăm tot ceea ce fac ei aici,” adaugă Florin.

Între timp, următorul obiectiv al cuplului este să-și extindă adunările și evenimentele culturale pentru a continua să le împărtășească cu comunitatea și să ajute mai mulți oameni să descopere această parte fermecătoare și unică a României, care le-a schimbat viețile pentru totdeauna. Privesc viitorul cu optimism: „Să fim cu toții sănătoși, mai pozitivi, mai empatici și senini, ca o zi de vară pe Tărâmul Magic din Breb!”

Primul Dans al Urșilor, o emoție din copilărie

Cuvinte și Fotografii: Mihnea Turcu
Decembrie 2023

Spaima, întâiul sentiment

Era prin decembrie 1982, imediat după Crăciun, pe vremea când iernile începeau încă devreme, iar afară totul era acoperit în alb. În acea seară, în micul târgușor al Darabaniului, undeva în nord-estul Moldovei, mă plimbam cu bunica mea. O țineam strâns de mână în timp ce ochii mi-i mijeam în sus, la fulgii de nea dansând în lumina felinarelor din stradă. Aveam puțin peste patru ani, pluteam și visam, vrăjit de albul imens și de mirosul rece de zăpadă. Îmi țineam mâna strânsă într-a ei, mă simțeam în armonie și în totală siguranță.

Ajunsesem pe aleea pietonală din fața cinematografului, când un grup de dihănii cu blană maro, întunecate, ne-au împrejmuit dintr-o parte. Se aplecau și grohăiau, săreau, se tăvăleau pe pământ și ne arătau colții, apropiindu-se atât de mult cu capetele lor fioroase, încât parcă o făceau dinadins, dorindu-și să ne sperie și să ne atingă. Din gură le ieșeau aburi, iar în loc de mâini își legănau în aer niște gheare enorme. Copleșit, trăiam o senzație amestecată din cea mai pură frică și curiozitate. Inima îmi bătea tare, iar eu mă făcusem mic, acoperit de un tunet general de tobe asurzitoare.

Nu o știam încă pe atunci, dar nimerisem în mijlocul unei Cete de Urși. Iar prima noastră întâlnire nu fusese așadar una tare plăcută. Dar în timp, ani după aceea, amintirea acelei clipe, precum și curiozitatea mea, încurajate și de aparatul de fotografiat, m-au împins adânc înspre tradițiile de iarnă din nordul Moldovei. Momentul trăit de mine atunci, demult, în copilărie, mi-a rămas adânc întipărit în minte și în suflet. Bunicii mei s-au mutat mai apoi din Moldova și pentru foarte mulți ani după aceea am pierdut contactul cu tradițiile locului. Însă odata ce fotografia a devenit forma mea de exprimare, amintirile acestea adânc păstrate au revenit și m-au chemat, iar singurul lucru pe care am putut natural să îl fac a fost să mă întorc acolo și să le regăsesc.

Dansul care alungă Relele

O călătorie printre tradițiile si obiceiurile iernii în întreaga zonă a Moldovei nu este tocmai ușoară, nici de găndit și nici de îndeplinit, principalul adversar în urmarea ei fiind timpul. Toate se întâmplă aproape în același moment, iar tu fiind doar unul, poți să fii doar într-un singur loc. Evenimentele încep cam înainte cu o zi de Crăciun și se termină a doua sau a treia zi după Anul Nou. 

Tradiția Dansului Urșilor este una foarte veche, arhaică, în toată zona Balcanilor. Unele surse menționează că și-ar avea rădăcinile în credințele și convingerile mistice ale civilizației geto – dacice. Însă nu există niciun fel de dovadă istorică pentru a sprijini o asemenea ipoteză. O altă teorie, mult mai realistă, plasează sursa acestor tradiții în secolul al XVII-lea, atunci când grupuri de țigani nomazi călătoreau cu urși îmblânziți, încurajând și speculând credința oamenilor din popor în puterile lor miraculoase. Peste secole, oamenii au transformat acest eveniment inițial, oferindu-i semnificații spirituale. Simbolistica și manifestările lui sunt diferite de la o zonă la alta, iar măștile se schimbă foarte mult în zone relativ restrânse, apropiate, primind conotații diferite de la o arie culturală la alta. Impunătoare și înfricoșătoare la o prima vedere, aceste manifestații rămân totusi o expresie a binelui și a bucuriei. 

Rotirea anotimpurilor și viața în strânsă legătură cu natura îi împinge pe oameni spre o nevoie de re-împrospătare, de întoarcere în profunzimile spiritului, de curățare și de exprimare. Cu timpul, în zona noastră, acest obicei și-a găsit locul în mijlocul iernii, atunci când corpul se odihnește, iar spiritul, între un sfârșit și un nou început de an se redefinește.

În Moldova, o zonă cu munți și cu păduri nesfârșite, de-a lungul istoriei oamenii au dezvoltat un adevărat cult pentru Urs. Acesta a devenit perceput nu doar ca un animal violent, crud și imprevizibil, dar și unul puternic, pur și respectat. Iar toate aceste trăiri l-au transformat în ceva sacru, aproape totemic. 

Jocul Ursului este probabil cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măști întâlnite în zona carpatică. Plin de simboluri, interpretarea acestora are nenumărate înțelesuri: spirit al pădurii, suprem stăpân al energiilor cosmice, simbol al fecundității, sau cel care alungă moartea, bolile și spiritele răului. Nu era deloc rar întâlnit ca în afara obiceiului creștin copiilor bolnavi să li se dădea înca un nume, „Ursul”, oamenii având convingerea puternică cum că astfel vor reuși să alunge boala, să-i însănătoșească. 

Aceeasi tradiție, mai multe reprezentări

Costumele de urs pot fi confecționate din blană adevarată sau din diferite alte imitații. În satele și orașele din zona Bacăului, Dărmănești, Moinești, Comănești, Asău, sunt predominante pieile adevărate de urs, evenimentele fiind organizate în zile consecutive, amploarea pe care acestea au luat-o fiind una a unui spectacol. Mai la nord, în județul Botoșani, în satele Tudora și Vorona, urșii sunt confecționați din diferite alte materiale, amestecați printre măști arhaice, moderne sau nenumărate alte animale. În zona Iașiului, în satele Ruginoasa sau Coarnele Caprei măștile sunt confecționate din păr de cal sau blană de oaie. La doar câteva ore distanță, peste râul Siret, în spațiul fostului imperiu Austro-Ungar, cetele sunt predominant constituite din costume tradiționale, măști arhaice din blană de oaie, dar și altele, simbolizînd și ridiculizând personajele comunității: ofițerul, doctorul, preotul, țiganul, capra sau ciobanul.    

Pregătirea măștii pentru sărbători se bucură de o atenție specială, cea mai arhaică fiind întâlnită în satele din nordul Moldovei, în zona Sucevei. Aici se confecționează frânghii din paie de ovăz, lungi de până la 40 de metri, care apoi sunt cusute pe hainele purtătorului. Pentru forma capului de urs oamenii folosesc o piele de vițel sau de miel peste o găleată metalică. La sfârșit, costumația era aruncată pe foc, simbolizând moartea și renașterea vegetației. 

Mai jos, înspre centrul Moldovei, în zona satelor de pe Valea Trotușului, obiceiul a evoluat în timp, ajungând la spectacole de mari proporții, cu scene, concursuri și cete celebre care adună veniți de prin toate satele. Aici măștile sunt confecționate în fapt din pielea ursului veritabil, prelucrată și adaptată.

O ceată care colindă ulițele satului, în zilele dinaintea Anului Nou, repetând dansul din casă în casă, este compusă din cel puțin patru sau cinci Urși, si din Ursari, simbolizându-i pe cei care au i-au îmblânzit și îndeplinesc acum legătura dintre lumea fiarelor și cea a oamenilor. În fața cetei stau toboșarii, cei care bat cu putere ritmul, Fluierașii, purtând costume tradiționale românești, alaiul fiind închis de încă o seamă de măști cu diferite alte reprezentații.  

Dansul Ursului precum și toate celelalte tradiții din perioada sărbătorilor de iarnă din regiunea Moldovei s-au născut și parcă ne traversează generațiile de undeva de foarte departe, de dincolo de timp. 

Obiceiurile noastre au o viață doar a lor, continuând în afara religiei sau a culturii ca o formă pură de exprimare a spiritului. Dar aceasta este o lume care trăiește dincolo de orice fel de descriere în spațiul cuvintelor scrise, iar de simțit, cel mai bine ați face-o înconjurați, dintr-o dată, de o ceată de creaturi întunecate, mormăind și grohăind, tăvălindu-se și încercând să vă atingă, printre aburi de căldură și ritm asurzitor de tobe. De fiecare dată când mă întorc in mijlocul lor, înapoi la originea acestor trăiri, nu mai știu dacă mă întorc doar ca să mă întâlnesc cu inima plină de spaimă a unui baiețel de patru ani agățat de mâna bunicii, sau ca să re-trezesc înlăuntrul meu niște trăiri înrădăcinate de generații.

București nu mă uita! Spații sigure pentru comunitatea queer

Cuvinte și Fotografii: Lavinia Ionescu
Noiembrie 2023

Pentru mine un spațiu (mai) sigur queer e ceva moale și cald unde toate corpurile participante sunt tratate cu respect indiferent de culoare, vârstă, abilități, orientare, identitate și clasă. 

— Paula Dunker (artistx)

București, capitala administrativă și culturală a României. Europa de Est. Europa. 

Mă aflu aici – ne aflăm aici. 

Într-o societate în care tensiunile la adresa comunității LGBTQAI+ se manifestă global, aș vrea să vorbim despre importanța spațiilor sigure queer. Fă împreună cu noi această călătorie pentru a vedea cum ne descurcăm, ce împliniri, ce aspirații și vise avem. Ce-am învățat din trecut, cum ne este prezentul și cum ne reprezentăm viitorul, de aici, de la „marginea imperiului.”

Îmi doresc să trăim într-o lume care acceptă diversitatea, care se bucură de ea și care o încurajează. O lume care se dezvoltă pe orizontală și face din fiecare dintre noi un motiv de bucurie. Fie că ne aliniem sau nu cu normele de gen sau cu orientarea sexuală „mainstream,” fie că suntem trans, cis, non-binare, agender, gay, lesbiene, hetero sau bisexuale, oricine are dreptul de a-și alege propria identitate și de a-și trăi viața în societate, alături de cei și cele drage. Lumea largă și brațele ei larg deschise. Lumea care ne îmbrățișează pe toatx.

România ultimelor decenii s-a schimbat și, pentru o perioadă, ne-am bucurat de mirajul unui viitor mai luminos. Mai ales după 2001, atunci când se abrogă art. 200 din Codul Penal, ce dezincrimina și scotea din ilegalitate, în sfârșit, practicile sexuale între parteneri considerați de același gen. Cu timpul, ne-am făcut mai mult curaj, ca și comunitate, să ne exprimăm, să nu ne mai fie frică să ieșim în lume. Și aici nu vreau să întăresc stereotipurile cum că înainte de 1989 nu existau persoane queer. și că doar cu ajutorul capitalismului și al occidentului subiectul queer a devenit unul politic. 

Din ce în ce mai mult, de-a lungul ultimului deceniu, comunitatea LGBTQAI+ a găsit resurse să-și creeze propria narațiune, să se coaguleze într-o comunitate locală vibrantă și solidară, în care necesitatea vitală de a avea spații sigure, unde să ne susținem și să ne încurajăm, a devenit realitate. Comunitatea queer locală caută în permanență să construiască punți de dialog și cooperare cu comunitățile din alte părți ale lumii, să propună politici publice antidiscriminare, să se sprijine reciproc și să-și celebreze spațiile în care fiecare se simte cu adevărat protejată, înțeleasă, liberă să-și exprime sinele adevărat. Și aici nu mă gândesc doar la fizicalitatea unui loc, ci și la alte posibilități de întâlnire – în gândire, în afinități, în simțire. 

Mă gândesc des la ce spații sigure există în orașul meu, București, pentru comunitatea LGBTQAI+. Mă gândesc adesea ce sunt aceste spații sigure și de ce sunt ele importante pentru noi. Pentru mine, în primul rând ca persoană care se identifică drept femeie, apoi ca persoană bisexuală poliamoroasă, e o nevoie și o căutare permanentă de liniște, din care să poată crește însorită bucuria de a fi. O înregistrare pozitivă a sistemului meu nervos, că aici sau acolo, mă simt în siguranță, nu mă simt în pericol. Pot lăsa garda jos, pot privi lumea în ochi și las lumea să mă privească, să îmi vadă adevărata față, nemijlocită de normele și cutumele sociale limitatoare, despre ce înseamnă să fii o femeie, despre ce tip de sexualitate am sau ce tip de relaționare romantică prefer. Neîngrădită–însorită–înflorită alături de toatx cele din jur.

Lipsa istorică a unei culturi a acceptării, precum și stigma îndreptată spre corpurile neconforme și către orientările sexuale non-hetero. Lipsa înțelegerii în cadrul familiei biologice – un spațiu considerat a fi sigur pentru membrii săi, dar care poate ajunge să aibă un impact chiar traumatizant pentru copii, adolescenți, dar și pentru persoanele queer adulte. Lipsa unui cadru legal care să protejeze persoanele queer. Acestea sunt doar câteva dintre obstacolele cu care comunitatea LGBTQAI+ se confruntă. În fața tuturor acestor provocări,  a reușit totuși să se redescopere, să răstoarne și să redefinească memoriile colective, și de a-și reexamina dorința profundă de autodeterminare. Și astfel, ia naștere o cultură queer locală modelată pe awareness, compasiune, acceptare și sprijin.

Și pentru că vorbesc despre comunitate, mi s-a părut important ca întrebării Ce înseamnă un spațiu queer sigur? să îi redau răspunsuri pe mai multe voci. Deși reprezentative, ele nu au pretenția să vorbească în numele întregii comunități. Cu siguranță, subiectul este unul vast și esențial și poate fi explorat în atâtea feluri câte individualități și subiectivități există. Dar un lucru știu: toate ne pun în perspectivă o lume mai blândă și mai ocrotitoare cu noi toate. 

Așa că, acompaniate de adieri plăcute de vară, m-am întâlnit cu câteva dintre prietenele mele, în spații înverzite ale orașului, ca o reînnoire simbolică. Și pentru un pic, ne-am bucurat una de prezența celeilalte. Ne-am făcute poze, am râs și ne-am imaginat posibile răspunsuri. — Ce înseamnă pentru tine un spațiu queer sigur?

Pe Iris am cunoscut-o acum câțiva ani la Manasia Hub, o terasă ascunsă printre străduțele unduite ale Bucureștiului, unde s-au organizat de-a lungul timpului petreceri queer friendly. Iris era în primul ei an în București, proaspătă studentă la Facultatea de Psihologie. O fire caldă și calmă, dar plină de curiozitate, îmbrăcată deseori în rochii diafane cu accente dark vaporwave, a intrat rapid în comunitatea artistică queer locală. În ultimii ani, a participat în calitate de actriță, scriitoare și dramaturgă la mai multe proiecte de performance și teatru independent, printre care: Miraj. Un spațiu posibil, Trepidații/Antigen/Ora Perfectă, parte a proiectului Triumf Amiria. Muzeul culturii queer sau spectacolul Cu fiecare atingere vom renaște din cadrul Bucharest Pride 2021. Prin intermediul lor, materiale de arhivă și narațiuni subiective ce au în centru momente reprezentative din istoria queer locală au fost aduse la lumină.

La începutul tranziției mele, simțeam că anonimitatea îmi oferă cea mai multă siguranță. Venind dintr-un oraș mic, se simțea eliberator la început să pot exista într-un spațiu în care să mă pot mișca, desfășura, în care să pot greși, fără ca deciziile să-mi fie puse sub lupă la fiecare pas… Cu timpul, am ajuns să realizez că cel mai safe a fost și este în comunitate. Aici mi se oferă suficient loc să mă descopăr, să procesez și să (re)integrez traume, să dobândesc înțelegeri noi despre cine sunt și ce nevoi am și cum să pot relaționa cu persoanele din jur, astfel încât nevoile mele să fie împlinite și restructurate acolo unde am nevoie. Și cred în continuare cu tărie că nu există vreun fel de siguranță emoțională mai valoroasă decât cea de a ți se oferi spațiu pentru a te înțelege și a te vindeca. Sunt bucuroasă că am ajuns în punctul în care să pot realmente să numesc acest oraș (și mai ales oamenii din el) my home, my safe place. 

— Iris Horomnea

My home. My safe space. Sintagma m-a dus cu gândul nostalgic la Macaz Bar Teatru Coop., un spațiu pe care l-am adorat, care pentru multx a însemnat acasă. Un teatru-bar autogestionat, o cooperativă cu organizare orizontală, un spațiu incluziv – până în 2019 când s-a închis. Acolo am respins orice comportament și atitudini rasiste, misogine, homofobe, transfobe, xenofobe etc.. Un loc a cărui absență o simțim din plin pentru că ne-a oferit o perspectivă inversă: nu un loc care există doar în virtutea economiei de piață, deschise numai pentru a face profit. Ci un loc cu prețuri oneste a cărui activitate economică a fost motivată doar de măsura în care a oferit posibilitatea plății chiriei și a utilităților spațiului creat pentru comunitate, pentru oameni, pentru siguranța și bucuria lor. Să menținem viu un asemenea loc nu a fost ușor. Iar cu venirea pandemiei – imposibil. 

Într-o noapte fierbinte de vară, l-am cunoscut și pe Nanci și atâția alți oameni splendizi, pe terasa improvizată pe scările acestui bar, printre melodii de manele date tare și șinele trosnind ale tramvaiului 21. Așa am avut șansa să ne cunoaștem mai bine și să punem la cale proiectul nostru comun CUTRA, revista feministă queer.

Acum, când ne-am întâlnit, lumina cădea frumos pe cămașa vintage pe care Nanci o purta. Eram pe o terasă cu multe obiecte de sticlă, care reflectau amiaza. Nanci este o persoană non-binară, multidisciplinară. Cartograf, dansator și coregrafă, curator și manager de proiecte culturale. O prezență a cărei vivacitate nu o poți uita. Un entuziasm care rămâne cu tine. Pentru el, siguranța spațiilor queer are o dimensiune concretă, practică, aplicată. 

Un spațiu queer safe e un loc în care fiecare persoană poate fi ea însăși fără teama de judecată, discriminare și hărțuire. Vreau spații safe peste tot în societate acces egal la servicii medicale de calitate, acces facil la servicii de contracepție și avort, recunoașterea legală a cuplurilor LGBTQAI+ și drepturi egale cu ale cuplurilor heterosexuale + o educație incluzivă și feministă.

Deși încă puține locuri și inițiative queer pentru a avea un impact major asupra societății largi, am senzația că lucrurile merg într-un sens pozitiv. Am încredere în generația tânără. Am încredere că vom construi din ce în ce mai multe spații queer safe care să ofere acces la resurse, inclusiv financiare și de sprijin pentru membrii comunității, servicii de consiliere, grupuri de suport și acces la informații.

— Nanci

Avem o rețea de sprijin, mă gândesc. În același timp, știu că e nevoie de mai mult. Două asociații nonguvernamentale cu sediul în București, MozaiQ și Accept, se luptă pentru drepturile persoanelor LGBTQAI+. Altele, din alte centre ale țării, fac același lucru. Sens Pozitiv oferă sprijin persoanelor diagnosticate cu HIV. E-Romnja, organizație feministă romă, luptă pentru drepturile fetelor, femeilor și persoanelor queer rome. Centre DIY auto-organizate, cum este Filaret 16, au politici non-discriminatorii și „aduc oamenii laolaltă cu un scop comun: chestionarea statu quo-ului și construirea de moduri alternative de a trăi și a petrece timpul liber împreună.” 

Instituții prietene, cum sunt Centrul Național al Dansului din București (CNDB), Centrul de Teatru Educațional Replika sprijină spectacole de teatru queer și alte inițiative cultural-artistice ale comunității. În acest an, pentru prima dată în cadrul Galei Uniter, British Council Romania oferă premiu unui performance-manifest cu și despre comunitatea transgender din România – TransLucid – pentru promovarea și susținerea incluziunii sociale.

Ultima dată când l-am văzut pe Patrick, cineast trans, a fost chiar în spectacolul transLucid. Îi apreciez enorm puterea de a conlucra la coeziunea comunității trans locale și capacitatea sa de a le da speranță persoanelor trans că societatea românească poate fi acasă și pentru ele. Mi-ar fi plăcut mult să-l întâlnesc zilele astea la o limonadă de vară, dar de data asta am apucat să vorbim doar prin mesaje. Pleca din oraș – începuse la Iași săptămâna Pride și a doua zi avea loc marșul Pride de acolo, a 3-a ediție de până acum. 

Doar în spații sigure queer identitatea mea trans își găsește liniștea și împlinirea, pentru că acolo sunt, în sfârșit, printre „oamenii mei.” Știu că un spațiu e sigur pentru că anxietatea mea nu mai e, nu mai e nici presiunea de a performa un rol, în schimb e libertatea de a experimenta și de a mă distra în feluri noi, cu multă creativitate, asumare și asertivitate. În spații sigure neapărat queer pot, pur și simplu, să fiu, așa cum simt că simt și ceilalți.

— Patrick Brăila

O altă persoană la care țin foarte mult și a cărei prezență în mediul artistic a oferit scenei queer de la noi multă vizibilitate este Paula Dunker, my Libra sis, cu care am petrecut în ultimii peste 10 ani nesfârșite momente și căreia îi sunt recunoscătoare pentru puterea și perseverența cu care inspiră o comunitate întreagă. Când ne-am văzut în Parcul Ioanid, purta un maieu mov-pal transparent și pantaloni albi lejeri. Am făcut poze, am mâncat pâine cu maia pe o bancă și am râs. Pentru mine, Paula este mereu ca o gură de aer – proaspătă, înviorătoare. 

Paula Dunker este vocalistă a queer act-ului FLUID și, așa cum se autointitulează, „mama genului muzical și al stilului de viață techno-faggothique,” dar și mamă a seriei de petreceri itinerante Queer Night (din 2010 încoace). Este scriitoare, performer, coregrafă, dramaturg, actriță și parte a colectivului CorpFluid – „un spațiu digital comunitar care chestionează și explorează relația cu propriul corp, dar și factorii care influențează modelele sociale de raportare la corp, emoții și la imaginea de sine.” 

Cineva spunea la un moment dat că nu există  spații sigure queer 100% există spații care sunt mai sigure ca altele. Singura constantă în acest work-in-progress este faptul că producerea siguranței queer este întotdeauna contingentă, negociată și fragilă și nu încearcă să reproducă structurile de putere deja existente. (…) Spațiile (mai) sigure queer propun o intersecție a capacităților sale fizice, discursive, retorice, virtuale, materiale, emoționale și imaginare. 

— Paula Dunker

Acestea fiind zise, iau un moment să aduc în discuție conceptul intersecționalității. Să reflectăm împreună asupra lui. Identitatea cuiva nu este niciodată unidimensională, ci are mai multe laturi care pot, simultan, să reprezinte factori discriminatori în cadru social. Identitatea de gen, etnia, educația, statutul social-economic, orientarea romantică și sexuală, abilitatea fizică, sănătatea mintală, religia, reședința (statutul de migrant) – toate pot fi fundamentale pentru identitatea unei persoane și, totodată, pot conduce la discriminare.

Persoanele care se identifică drept rome și queer suferă nu doar de rasism, dar și de „lipsa de informare cu privire la istoria romilor din România”. Totodată, sunt supuși unei opresiuni ce țintește orientarea de gen sau orientarea lor sexuală. În acest cadru, ce înseamnă un spațiu sigur queer pentru persoanele rome LGBTQAI+?

Am discutat despre asta cu Cristina, o persoană queer romă care se autodefinește ca „non-binară în gen, gândire și exprimare și într-o continuă transformare & căutare de vibe-uri mișto.” Pentru ea, aspectul multilateral al discriminării se reflectă și în descrierea unui spațiu sigur queer.  

Ne-am întâlnit în Grădina Cișmigiu, unul dintre cele mai cunoscute parcuri ale orașului. Și am imortalizat momentul sub verdele sentimental al copacilor celei mai vechi grădini publice din București, în imediata apropiere a terasei viu colorate a barului Apollo 111. Aici se țin petreceri în fiecare săptămână și multe dintre ele sunt LGBTQAI+ friendly – Dirty Disco w. Eugen Rădescu, seria de ballroom-uri Lil’ Paris is Burning Ball sau Viva la Diva, programe drag show autohtone, care aduc comunitatea queer în lumina reflectoarelor și o celebrează. 

Cristina este și ea DJ – DJ Mitroi – și cel mai des o poți descoperi în serile de party cu manele de la Grădina ArtHub, un spațiu queer friendly angajat în menținerea unui climat safe pentru persoanele din comunitate. Aici, și alte persoane rome queer, cum sunt Arhanghela sau DJ Aldessa cu manelele sale feministe, organizează nopți dansante. 

Un spațiu sigur queer este un spațiu în care se respectă drepturile tuturor. Nu e suficient ca spațiul să fie queer friendly ca să fie safe. Dacă tolerează rasismul, clasismul, abilismul… nu e safe. Din fericire, deși puține, spațiile sigure queer nu sunt doar o utopie în București. 

— Cristina Mitroi

Și mă apropii încet de încheiere cu mărturia lui Luca, un tânăr queer care lucrează la asociația Accept și co-organizează festivalul internațional de film queer ART200. Luca a coordonat antologia Un spațiu doar al nostru apărută la editura HECATE, în care a adus în prim plan povești de dragoste LGBTQAI+. 

Cu toate că am făcut-o de mai multe ori, atât pe stradă, cât și în multe spații din oraș, stau întotdeauna cu un mic nor de frică deasupra mea dacă fac un gest de afecțiune față de un partener sau dacă îmi expun prea tare unghiile făcute. Un spațiu sigur e spațiul în care îmi dispare acest nor de anxietate și în care pot să fiu queer și să mă exprim ca atare fără să mă gândesc de două ori înainte s-o fac. E spațiul în care știu că, dacă totuși aș fi agresat în vreun fel, cei din jur vor fi de partea mea, alături de mine, și vom putea recrea împreună sentimentul de siguranță.

— Luca Istodor

Scriu acest ultim paragraf de concluzie bând o limonadă cu ghimbir pe terasa Londohome, a place like a sweet home, cum scria cineva într-o recomandare pe social media. Cu prețuri decente și o atmosferă prietenoasă unde conversațiile despre viață curg de la sine, e genul de loc care te îndeamnă să fii chill, să citești o carte, să te bucuri de un pahar de vin, să asculți un concert indoor (au multe evenimente de acest gen). În timp ce scriu acest ultim paragraf, simt recunoștință că mi s-a oferit ocazia să aduc în discuție un subiect atât de complex și important. Scriu cu retina plină de verdele crud încă al frunzelor din copaci, cu gândul la toatx prietenx mele queer care au avut deschiderea de a ne întâlni și a-mi răspunde la întrebări. Mă bucur să ne întâlnim în diferențele noastre, în ne-dezbinare și reconectare, în priviri soft și îmbrățișări tandre. Mă gândesc la bucuria de a trece prin viața asta împreună; la eforturile care ne vor răsplăti înmiit; la luminile evanescente ale orașului. La pace și la pisici. La deschidere și bucurie. La ce a fost, ce este și ce o să mai fie.   

Delta Dunării: vindecând cicatricele celei mai mari bogății naturale a României

Cuvinte: Catalin Gruia
Fotografii: Dan Dinu
Octombrie 2023

Imaginează-ți un loc atât de special încât până și unui călător veteran cum e fotograful NatGeo Costas Dumitrescu, care a străbătut lumea în lung și-n lat, îi dă senzația că se află pe „o altă planetă.” Și această destinație uimitoare, Delta Dunării, unde exploratorul român revine „măcar odată pe an,” se află chiar în țara sa. „Pentru cineva crescut la oraș, abundența ireală de pește și păsări, mirosul specific și senzația de nemărginire și mister, a fost un șoc la prima întâlnire, și le resimt și acum, de câte ori mă aflu într-o bărcuță înconjurat de pereți înalți de stuf,” spune Dumitrescu.

În capul listei cu recomandări pentru orice vizitator străin, Delta Dunării – cel mai tânăr pământ românesc (apărut în ultimii 15-20.000 de ani) – este o colecție de superlative: sit UNESCO, RAMSAR, NATURA 2000, are 15 situri de patrimoniu (incluzând castre, cetăți grecești, bizantine), 30 de tipuri de ecosisteme, peste 9.500 de specii de plante și animale, cea mai mare colonie de pelicani, cea mai mare zonă compactă de paturi de stuf de pe planetă. 

Cele peste 400 de lacuri din complexul lagunar învelite vara cu covoare de nuferi, ciulini de baltă, mentă, și câte alte plante și alge acvatice, sunt întrerupte de grinduri nisipoase ale câmpurilor marine. Există și corpuri de pădure cu o diversitate uimitoare de arbori întrețesuți de liane, viță sălbatică, hamei și curpen care te fac să te simți ca într-o junglă. Și desigur, cel mai important, Delta e locul unde vin să cuibărească milioane de păsări din Europa, Asia, Africa – un rai pentru cei îndrăgostiți de birdwatching. De fapt, Delta e acasă pentru 360 de specii de păsări.

Carmina Nițescu care împreună cu soțul ei Călin Stan, organizează ture foto cu caiacul în destinația numărul 1 a României descrie farmecul unic al zonei: „Dimineața e frig chiar și în lunile de vară. Ceața face lucrurile mai interesante: dai peste tot felul de păsări aproape imposibil de văzut ziua – cum e stârcul de noapte. La intrarea în Lacul Rădăcinos, pescarii veniseră să verifice plasele. Câte un pescăruș sau un pelican pluteau agale pe apă lângă bărci așteptând să le pice și lor ceva.”

La Pătlăgeanca (un sat românesc cu circa 130 de locuitori), marele fluviu se bifurcă. Brațul Chilia, spre nord, transportă de-a lungul a 104 km cam 60% din apele și aluviunile Dunării. Brațul Tulcea, spre sud, curge până la Ceatal (Furca) Sfântu Gheorghe, unde se desparte în brațul Sulina și brațul Sfântu Gheorghe. Sulina, drumul scurt, din mijloc, e permanent dragat și întreținut pentru navigație de-a lungul celor 71 km. Brațul Sfântu Gheorghe se abate spre sud-est și după 112 km se varsă în mare, formând insulele Sacalin. Iată desenate sumar liniile mari de apă ale celei de-a doua delte ca mărime din Europa (5800 kmp), un organism viu, în continuă reconfigurare, care crește anual cu circa 40 mp grație celor 67 milioane de tone de aluviuni aduse de Dunăre.

Delta se află într-o regiune mobilă a scoarței terestre numită Platforma Deltei Dunării, cu o structură geologică de fundament cristalin peste care e dispusă o cuvertură sedimentară de depozite succesive paleozoice, triasice, jurasice, cretacice, neogene și cuaternare. După un proces de formare care a durat milioane de ani, iată-ne în situația de a distruge într-o fracțiune de secundă (raportat la timpul geologic), vârful acestui eșafodaj geo-biologic.

Cicatricele Deltei

Oamenii au locuit-o încă de la începuturi, fără ca amprenta lor să conteze. Duhul devorator al Antropocenului a pogorât peste Deltă abia începând cu anul 1857, când, după Tratatul de la Paris, Comisia Europeană a Dunării a fost înființată la Sulina. Între anii 1865-1902 brațul Sulina, ajuns azi cel mai sărac din punct de vedere al biodiversității, a fost îndiguit și făcut navigabil. Dar abia intervenția economiei planificate socialiste pentru exploatarea intensivă a resurselor naturale a pus Delta cu adevărat la încercare. În cele peste patru decenii de industrializare forțată din comunism 100.000 ha au fost îndiguite, 85.000 transformate în amenajări piscicole, agricole și silvicole, localnicii au fost angajați în fabrici de tot felul, de la cele de conserve până la cele de nisip. În urma unei vizite din 1991, exploratorul Jacques-Yves Cousteau spunea că a văzut un „amestec de superb și oribil” și că i se pare „incredibil cum de-a rămas vie după câte i-ați făcut.”

Deși comunismul a trecut, rănile acelor vremuri se găsesc la tot pasul, fie sărind în ochi precum ruinele mohorâte ale carierei de nisip sau blocurile dărăpănate unde s-au aciuat măgari sălbăticiți la Caraorman, fie ascunse ochiului în țesătura sfâșiată a biodiversității ecosistemelor palustre, fluviale și costiere. În post-comunism, în primii ani de libertate, descurcăreală și dispreț față de lege, braconajul și activitățile economice au început să pună presiune pe biosferă. 

„Delta e supravegheată de cinci organisme cu rol de control și protecție. Ele sunt însă aproape neutralizate de braconieri. Mi-aduc aminte cum șeful Poliției Deltei își frângea mâinile, neștiind cum să facă să-i schimbe pe șoferii mașinilor din dotare, majoritatea bătrâni securiști transformați, contra cost, în informatori ai braconierilor,” scria jurnalistul Liviu Mihaiu, fost guvernator al Deltei Dunării, într-un articol publicat în 2009 în ediția locală a revistei National Geographic.

După Revoluție, oameni cu bani din România și-au ridicat aici vile de vacanță somptuoase, tulburând apele și sufletul locului cu opulență, rapacitate și bărci de mare viteză. Ei au dat startul goanei după înavuțire pentru localnicii care au purces să-i imite, unii îmbrățișând braconajul, alții modelul de dezvoltare distrugător al turismul haotic de weekend. Poți înțelege dintr-o privire ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani trecând din barcă pe lângă satul Crișan care înșiră pe faleză 7 km pestriți de vile, cabane, pensiuni și pontoane elegante, lângă case pescărești prăpădite. Sau plimbându-te agale pe poteca deja deformată de dale de beton prin șantierulperpetuu al vilelor, pensiunilor și clădirilor în construcție din satul lipovenesc Mila 23, cel mai căutat de turiști.

Salvând Delta

Ghidul Iliuță Goean se teme că în câțiva ani nu-i va mai rămâne nimic de arătat vizitatorilor. Umbra unei noi forme de turism încruntă obrazul Deltei – un very fast travel, în care încerci să cuprinzi totul într-o singură zi. „Vara, când lacurile și canalele au și sub un metru adâncime, mii de bărci zipuie în fiecare minut pe canale ca niște fermoare, 8 ore pe zi. Aproape tot volumul de apă dintr-un canal îngust e trecut prin conul elicei unui motor de 200-300 de cai-putere, care vine cu 70-80 km/h. Imaginează-ți cât pește intră la tocat în elicea aia. Câte viețuitoare, broaște, raci, păsări! Se rupe lanțul trofic, se distruge vegetația, tot! Nu mai vorbim despre microorganisme, de poluare, de evacuarea gazelor sub apă. E ucigător! Și dacă rupi o za din lanțul vieții, s-a terminat,” spune el. 

Bucureștean îndrăgostit de Deltă din copilărie, Goian s-a mutat aici în urmă cu vreo 20 de ani și se bate pentru dreptul călătorului la natură sălbatică savurată într-o formă de slow travel. El crede că vizitatorii pot decide, în bună măsură viitorul Deltei, prin algerile pe care le fac. „În primul rând alege un operator autorizat, care să fie listat pe site-ul Ministerului Turismului,” sugerează ghidul. „Sunt foarte multe reclame pe net ale unor PFA-uri obscure care se dau drept agenții de turism. Barca să fie de viteză mică/medie, sub 25-30 km/h. Apoi, să fii atent la trei lucruri: vrei tur ghidat, slow travel și barcă neacoperită. Dacă ai ales corect aceste trei elemente, până și transferul de la mal la Baltă poate fi o experiență minunată.”

Goean nu este singurul care se bate pentru turism responsabil în zonă. În ultimul deceniu a apărut o mișcare axată pe salvarea Deltei și reînvierea identității comunității locale. Multiplul campion la caiac-canoe, Ivan Patzaichin, și arhitectul Teodor Frolu au înființat în 2010 un ONG care să-i învețe ecoturism pe localnici. Conform lui Teodor Frolu, vicepreședintele Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23, „ca să existe echilibru între valorificarea Deltei și păstrarea ei ca ecosistem natural trebuie să revii la tradiții,” pe care să le aduci în actualitate prin soluții generatoare de venituri, ca locanicii „să-și recupereze moștenirea pe care au aruncat-o la gunoi, fără să-și dea seama că e valoroasă.”

Localnicii sunt urmașii lipovenilor ruși și ai haholilor urainieni ajunși în Delta Dunării în secolul 18. În jur de 8000 de cazaci (numiți și haholi) au venit aici la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după ce țarina Ecaterina a-II-a a distrus centrul militar al cazacilor zaporojeni din Ucraina. Lipovenii sunt foști pescari de pe Don și Nipru, plecați din Rusia tot în secolul al XVIII-lea, prigoniți după ce au refuzat modernizarea bisericii ruse. După secole de semiizolare, când Delta a devenit, după 1989, aproape peste noapte, atractivă pentru turiștii cu bani mulți, acești localnicii debusolați de disoluția lumii lor tradiționale începută în comunism au fost aruncați în malaxorul turismului de weekend.

Pentru Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23, dincolo de orice măsuri bune s-ar decide la București, păstrarea echilibrului din Delta Dunării e în mâna localnicilor dacă vor reuși să se re-echilibreze ei înșiși, păstrându-și atât tradiția, cât și venituri decente.

Pentru acești localnici, care au ajuns să se rușineze de vâslă sau de casa părintească tradițională, văzute ca simboluri ale înapoierii, Asociația a inventat și brevetat canotca (o combinație între canoe și lotcă) de închiriat turiștilor, a încurajat pescaturismul în care oaspeții sunt plimbați cu lotcile, apoi sunt duși să mănânce o ciorbă gătită pe loc la un refugiu, a construit infrastructura de ecoturism din Crișan, a amenajat Sanctuarul Păsărilor pentru fotografii de wildlife, la Caraorman, a organizat traseul gastronomic din Mila 23. Și multe, multe altele.

Peștele e mâncarea de bază a lipoveanului, gătit la perfecțiune de localnici. Mila 23 e probabil locul unde se mănâncă cel mai bine. Bucătăresele de aici au câștigat toate concursurile culinare organizate în Deltă. În casele mici se gătește în regim de meniul zilei, dar se gătește dumnezeiește! Cu cât mai mică pensiunea, cu atât mai mari șansele să mănânci pește proaspăt din Deltă. Și cu cât mai mare hotelul, cu atât mai de peste mări și țări riști să-ți vină peștele. De ce? Ne introduce în tainele încurcate din legi, cherhanale și bucătăriile restaurantelor tot ghidul Iliuță Goean. „Niciun hotel nu poate cumpăra pește direct de la pescar. Legea îl obligă să ducă peștele la cherhana. Aici se adună atât peștele bun, numit de localnici valută (crap, somn, știucă, șalău, care e în cantități tot mai mici), dar și toată babușca (peștele ieftin: caras, roșioară, etc). Mai departe, cherhanalele impun cumpărătorilor: îți dau x kg de pește-valută, dar numai la pachet cu y kg de babușcă. La un hotel unde ai nevoie de 200 kg de pește zilnic, închipuie-ți cât personal ți-ar trebui la curățat, filetat, porționat atâta babușcă. Și atunci, hotelurile preferă să cumpere de la supermarket produsele semipreparate, care le oferă și un flux mai rapid al gătitului. Există distribuție de Metro, de Selgros: vine vaporul până la tine în Deltă, trage la ponton, îți aruncă baxurile cu pește congelat importat din Asia, Africa etc. Și de aici drama: te trezești că din pangasius ți se gătește un minunat file de șalău, din biban de Nil iese o saramură de pește local, și așa mai departe.”

Există totuși speranță

Pelicanul, simbolul Deltei, întruchipează la perfecțiune amestecul spectaculos și vulnerabil, de forță și de fragilitate, de stângăcie și eleganță al acestui ecosistem. Ditamai păsările, cu anvergura aripilor de până la 3 m, cu ciocul lung, ca o specie de pterozauri răciți de pe altă lume, sunt extrem de vulnerabile după ce au aterizat în modernitate. Acum câteva sute de ani, stolurile lor maiestuoase brăzdau grațios cerul întregii Europe. Pe măsură ce civilizația a cucerit Occidentul, pelicanii s-au retras spre sud-estul continentului, unde au dus-o relativ bine până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Naturalistul austriac Eduard Hodek, care a făcut câteva excursii de cercetare în zonă între anii 1869-1886 scria, exagerând probabil, despre „milioanele” depelicani dintre Dunăre și mare.

Colonia de pelicani-comuni de la Rezervația Roșca-Buhaiova, cea mai mare din Europa, numără azi circa 21.000 de exemplare, conform unei inventarieri făcute de Societatea Ornitologică Română în 2018. Neapărat să cauți să vezi o horă de pelicani cât ești în Deltă. Parcă nimic nu distilează mai bine spectacolul măreț al vieții sălbatice din biosferă. Îți trebuie un ghid bun, dar și noroc și răbdare, la fel cum le trebuie și pelicanilor la această vânătoare cu reguli precise într-un script pe care Evoluția l-a perfecționt în zeci de mii de ani de încercări. “Uite-i, uite-i cum aruncă apa în sus. Ăsta e stilul lor de pescuit. Se adună mai mulți și formează un cerc dacă sunt în mijlocul apei sau un semicerc dacă au un mal aproape,” exclamă Iliuță Goean.

Pelicanii sunt foarte răbdători la vânătoare. Înconjoară un banc de pești pe de departe și încep, pas cu pas, să strângă cercul. Deodată, bagă toți capul în apă – și aruncă apa să sperie peștii. Așa îi împing spre mijloc. După ce au restrâns cercul suficient, începe marea frenezie a micului dejun! La suprafață se mai văd doar cozile, apoi, îi vezi că se ridică iar, toți la unison. Repetă schema, până își umplu burțile. Și gușile.„Avem această comoară de biodiversitate, nu se poate să ne batem joc de ea,” spune Goean. „Asta ar trebui să fie o excursie în Deltă: o lecție de biologie în cel mai frumos amfiteatru acvatic al României, în care oamenii să înțeleagă importanța păstrării habitatelor.”

O pâine cu mălai, te rog!

Cuvinte: Andrea Dimofte
Fotografii: Lucía Blasco
August 2023

Într-o lume în care diferitele tipuri de alimente se luptă neîncetat pentru atenția noastră, există un aliment de bază modest, care a rămas constant: pâinea. E greu să exagerezi când vine vorba despre dragostea pentru pâine. Ne hrănește corpul și sufletul, punându-și amprenta pe conștiința noastră colectivă. La fel ca o îmbrățișare caldă, pâinea simbolizează confortul și conexiunea. Și vestea bună: există multe feluri de pâine, de la bagheta franțuzească crocantă până la focaccia italienească moale și sărată. Astăzi voi scrie despre pâinea cu mălai românească. 

Când vine vorba despre mâncăruri românești pe bază de porumb, pâinea cu mălai nu este cea mai populară. Porumbul ocupă un loc important în conștiința românilor și a devenit un personaj principal în bucătăria românească, strecurându-se în multe preparate tradiționale. Dar porumbul nu este originar din România. A ajuns aici în secolul al XVII-lea, din Occident, după ce spaniolii l-au adus din Mexic în Europa. Teritoriul românesc a devenit o oază de porumb, iar România se află astăzi în top trei producători de porumb din Europa. În 2022 s-a clasat pe locul al doilea, după Franța. Întreabă orice român ce relație are cu porumbul și probabil îți va da un răspuns pasional.

Porumbul este sățios, ieftin și se pretează la multe metode de gătit, așa că a devenit un ingredient popular. Poți încerca pufuleți – o gustare de porumb extrudat care seamănă foarte mult cu pufuleții cu brânză americani. Aceștia au fost printre puținele gustări disponibile în timpul comunismului, iar după revoluție au explodat ca disponibilitate și popularitate. În timp ce valoarea lor nutritivă este discutabilă, sunt încă populari și azi, evocând un sentiment de nostalgie.

Cu toate acestea, superstarul la categoria porumb este mămăliga – un terci din făină de porumb sau un tip de polenta. Având origini umile, în zona rurală, mămăliga este una dintre cele mai iubite mâncăruri tradiționale din România. Poate fi mâncată ca fel principal, cu brânză și smântână, sau ca garnitură pentru pește la grătar sau sarmale (rulouri de varză, deseori umplute cu carne tocată). Poate fi consumată la cină, prânz și mic dejun, în special în zonele rurale. Poate chiar înlocui pâinea! Multe familii se contrazic cu privire la modul „corect” de a o prepara și, deși are o semnificație istorică și culturală, unele restaurante moderne reinterpretează acest tip de polenta. De la numeroasele rețete de mămăligă și până la modul în care mănâncă porumbul – la grătar, fiert, cu sare sau cu alte condimente, tăiat sau mâncat direct de pe știuleți, românii îl iubesc.

Capodoperele Aurii

România are o tradiție agricolă puternică, multe comunități bazându-se pe porumb pentru a-și asigura traiul. Este firesc ca pâinea cu mălai să fie mai populară aici, în mediul rural. În Suciu de Jos, un sat din Maramureș, coacerea pâinii este un adevărat ritual. Lucreția Filip (63 de ani) și Ludovica Kvechita (58 de ani) sunt bucuroase să pregătească pâinea cu mălai de la zero. Sunt prietene bune și, la vederea aparatului de fotografiat, insistă să își pună costumul popular. Amândouă sunt dintr-un sat din apropiere, dar locuiesc aici de mulți ani. „Când vine vorba de mâncare, multe lucruri se fac special aici, în Maramureș. Avem chiar și nume diferite pentru ingrediente,” spune Ludovica. „De exemplu, în loc de cartofi spunem picioci.”

Bucătăria Ludovicăi este împodobită cu țesături tradiționale. Într-un colț, pe ecranul unui televizor mic, câteva femei dansează pe melodii populare. Văd aluatul uscat, care se odihnește într-un castron mare din lemn numit, popular, copaie. Deja miroase bine. Lucreția și Ludovica au făcut singure făina: fără chimicale, măcinând porumbul și orzul pe o moară de piatră din curtea lor. „Se simte diferența când făina este făcută în casă, față de cea cumpărată din magazin,” declară Lucreția cu mândrie. Deși uneori fac și pâine cu grâu, „dacă o faci de la zero, pâinea cu mălai este mai bună pentru siluetă,” spune Lucreția chicotind.

Duc apoi vasul de lemn în curtea din spate, unde se află și cuptorul din cărămidă. Așează aluatul uscat în tigăi de fier. Mâinile lor se mișcă rapid, în timp ce bat separat ingredientele umede, apoi le amestecă în tigaie. Au creat deja un fel de linie de asamblare, iar ritmul crește. Cu mare grijă și tandrețe, pun aluatul gata în cuptor, împingându-l spre foc.

„Pâinea din mălai e sfântă la noi,” spune Ludovica, în timp ce așteptăm să se coacă. „O înmuiem în zeamă de oaie când mergem la slujba de Paște sau la pomană.” Religia joacă un rol important aici, în viața de zi cu zi, și este deseori întrepătrunsă cu mâncarea. Ocazional, pâinea este înmuiată în lapte de măgăriță, așa că Lucreția se grăbește să-l încălzească rapid în bucătărie. Bineînțeles, laptele folosit este proaspăt.

Câteva ore mai târziu, a sosit clipa. Lucreția și Ludovica scot „capodoperele” aurii din cuptor. Amândouă par acum relaxate și schimbă priviri mândre. Așteptăm cu răbdare, admirând crusta crocantă în timp ce se răcește. Apoi, cu ușurință și cu umor, răstoarnă pâinea, scoțând-o din tigaia care a adăpostit-o. Aduc laptele și taie câteva felii din pâine. Fiecare îmbucătură e crocantă, apoi dezvăluie interiorul fraged și fărâmicios. Inspirată de cele două, decid și eu să o înmoi în lapte. Are o aromă dulce, cu un iz puțin sărat. E divină. 

Eroinele Noastre

Lucreția și Ludovica nu sunt eroine doar în bucătărie. Ele se mândresc cu păstrarea vie a tradițiilor rurale din România. Ambele contribuie la comunitatea lor prin confecționarea de haine tradiționale, într-un amestec vibrant de culori. Tapiseriile făcute de ele sunt folosite la festivaluri și sărbători locale, în timp ce hainele sunt purtate de consătenii lor sau vândute în piețe. Lucreția și Ludovica au grijă, de asemenea, de copii orfani cu ajutorul soților lor. 

L-am cunoscut pe Claudiu, un băiat de 8 ani, care ne-a ținut companie în timp ce făceau pâinea cu mălai; este unul dintre copiii pe care îi sprijină. Întrebat care e mâncarea lui preferată, răspunde „paste.” Lucreția zâmbește, punându-i mâna pe umăr. „Unii dintre acești copii au fost aduși la noi pe când aveau 1 an. Alții au venit direct de la spital, după ce au fost abandonați de mamele lor,” explică ea.

Ludovica are propriii ei copii: o fiică și un fiu, care și-au terminat studiile universitare la Cluj-Napoca, unul dintre orașele de viitor, aflat la doar câteva ore distanță. În prezent, aceștia locuiesc în Italia, lucrând în sectorul hotelier și în agricultură. Este un scenariu obișnuit pentru multe familii din mediul rural românesc. Adesea, generația tânără pleacă la oraș sau în alte țări. Diferențele economice, perspectivele limitate și dorința de modernizare alimentează acest exod. Cu toate acestea, observă Ludovica, „se întorc cu o mare poftă și pleacă cu valizele pline de produse locale proaspete.” Zâmbește în timp ce îmi întinde o altă bucată de pâine cu mălai: „Mai ia una!”

SanThé, ceainăria unde ești servit de campioni olimpici

Cuvinte: Ina Țăranu-Hofnăr
Fotografii: Silviu Paun
August 2023

La prima mea vizită la SanThé, mă simt de parcă aș fi pășit în sufrageria cuiva. Nu știu dacă e datorită spațiului mic, perdelelor cu flori sau numeroaselor lămpi, care dau un aer cald locului, dar iubesc atmosfera. Chelnerița mea este Mădălina. Poartă un tricou alb, pantaloni negri și un șorț gri, pe care e cusută o inimă colorată. Are părul strâns într-o coadă și câteva agrafe metalice, roșii, prinse pe laterale.

Mă întreabă ce vreau să beau și îi cer să-mi recomande un ceai care îi place ei. „Ceaiul iubirii!”, spune râzând. În spatele ei, încurcată, mama ei îmi spune că nu au acest ceai și începe să-mi enumere specialitățile existente: mentă, verde, negru, iasomie… O opresc și îi spun că aș vrea, totuși, ceaiul iubirii. Mădălina pornește triumfătoare spre bar, iar mama ei o urmează cu pași nesiguri. Câteva minute mai târziu, Mădălina îmi aduce un mic ceainic de porțelan, cu un lichid roșiatic. Nu știu dacă sunt fructe de pădure sau un amestec de rooibos, dar ceaiul e delicios. Îi spun asta și fața i se luminează de un zâmbet uriaș.

Mădălina Marin este una dintre cele aproape 30 de persoane cu sindrom Down care fac parte din personalul SanThé. Este prima ceainărie din România unde servesc oameni cu această dizabilitate și mai mult de jumătate dintre aceștia sunt și campioni olimpici. În inima Bucureștiului, pe strada Lipscani, această ceainărie mică face o mare diferență oferind ceai, cafea și prăjituri, presărate cu lecții esențiale despre demnitate, perseverență și iubire.

Georgeta Bucur administrează ceainăria. Este, de asemenea, fondatoarea și președinta unei asociații pentru sindromul Down din București. Încă din prima zi, obiectivul ei a fost ambițios: a vrut să creeze un spațiu incluziv și sigur pentru persoanele cu dizabilități, validând locul lor în societate.

„Limits Down, Abilities Up!”

Georgeta a învățat lecția incluziunii și toleranței de la cel mai bun profesor pe care l-a avut vreodată – fiul ei. Cel de-al doilea copil al ei, Theo, s-a născut în 2001 cu sindromul Down. Nașterea unui copil cu dizabilități a însemnat o schimbare de 180 de grade în viața ei. A demisionat de la un loc de muncă confortabil, la o bancă, pentru a deveni asistenta personală a lui Theo, renunțând la un salariu atractiv pentru cei 2000 de lei pe care îi primește lunar de la stat.

Georgeta spune că nu i-a fost ușor să îl crească pe Theo în București: „Când era mic și mergeam cu el în tramvai, erau persoane care nu știau ce înseamnă sindromul Down. Mi s-a întâmplat și mie, ca și altora, să-și tragă copilul de lângă al meu, nu cumva să se ia.” În scurt timp și-a dat seama că Theo avea nevoie de o comunitate de tineri ca el. Iar ea, la rândul ei, avea nevoie de alți părinți care știau ce înseamnă să crești un copil cu sindrom Down.

În urmă cu nouă ani, împreună cu soțul și fiica cea mare, a decis să înființeze Asociația Down Plus București, pe care o prezidează. Sloganul asociației („Jos cu limitele, sus cu abilitățile!”) vorbește despre valorile sale de bază: dezvoltarea abilităților persoanelor cu sindrom Down prin activități creative și sportive și schimbarea percepției asupra acestora în societate. „Nu știam cum să mă comport altfel decât ca o mamă,” mărturisește Georgeta. „M-am uitat la membrii asociației noastre: de ce au nevoie, ce le place, ce talente au și ce și-ar dori să facă.” 

Tocmai experiența de a fi mama lui Theo a dat naștere și proiectului SanThé. Georgeta își amintește că atunci când era mic, fiului ei îi plăcea să se joace de-a chelnerul: „Venea cu tava în mână și cu șervetul pe braț, ca adevărații ospătari. Avea un carnețel, să-și noteze ce ne dorim. Și pentru că am văzut că se poate, din joacă, am trecut la pasul următor.”

A urmat o discuție cu directoarea generală a Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului București (DGASMB), Cosmina Simiean. Cele două realizaseră proiecte împreună înainte, așa că atunci când Georgeta i-a explicat Cosminei ideea ei, aceasta i s-a alăturat rapid și i-a spus despre un spațiu liber pe care DGASMB îl deținea pe strada Lipscani. 

Ceainăria SanThé s-a deschis în 2015, ca proiect de economie socială din fonduri europene. Inițial, localul a angajat persoane din grupuri vulnerabile (tineri care au crescut în sistemul de protecție a copilului, persoane de etnie romă și femei de peste 45 de ani, care își găseau cu greu un loc de muncă), dar pandemia a pus pe pauză inițiativa, iar spațiul s-a închis. 

Cosmina i-a propus Georgetei ca DGASMB să le ofere spațiul, iar cei de la Asociația Down Plus să se ocupe de logistica și funcționarea ceainăriei. Așa a început totul. 

Voluntari involuntar

Georgeta își amintește de entuziasmul cu care au abordat proiectul: „Am preluat ceainăria, am făcut curățenie, am dat jos perdelele și am spălat geamurile. Pe măsură ce se apropia ziua deschiderii, lucram cu tinerii noștri și încercam să îi învăț cum să facă ceai și să interacționeze cu clienții. Cu două sau trei zile înainte de deschidere, mi-am dat seama că nu aveam un barman. Ce să facem? Nu aveam bugetul necesar pentru a angaja pe cineva. Și atunci ne-a venit ideea: hai să facem noi, părinții, de serviciu. Așa ne-am organizat. A ieșit bine!”

SanThé și-a redeschis porțile în iunie 2021. În fiecare zi, de joi până duminică, doi tineri cu sindrom Down și părinții lor lucrează aici, prin rotație. De obicei, mamele sunt cele care stau la bar, pregătesc băuturi sau fac curățenie, dar și unii dintre tați vin să dea o mână de ajutor. Totul, de la produsele de curățenie până la băuturile servite, este plătit din donații.

Cu toții vin în regim de voluntariat și nu primesc bani pentru munca din ceainărie. Motivul, explică Georgeta, este că în momentul în care ești angajat, chiar dacă ai handicap de gradul 1, în România îți pierzi statutul de persoana cu dizabilități. „Dacă îți pierzi job-ul, e foarte greu s-o iei de la capăt, să treci din comisie în comisie, să demonstrezi că ai un handicap. E mult prea complicat,” spune ea. 

Angajarea în contextul legislativ actual nu are sens nici din punct de vedere financiar. „De exemplu, dacă o persoană cu dizabilități lucrează cu jumătate de normă, probabil că ar fi plătită în jur de 800 de lei pe lună. În prezent, indemnizația socială este de 1125 de lei pe lună. Așadar, ar lucra pentru un salariu mai mic, și-ar pierde statutul de persoană cu handicap (și beneficiile care vin cu acesta, cum ar fi transportul public gratuit. n.red.) și acei 1125 de lei, care sunt greu de obținut în primul rând,” explică Georgeta.

Cu toate acestea, ea crede că SanThé este un proiect de succes pentru toți cei implicați: „Tinerii cu dizabilități simt acum că se fac mai utili în societate. Văd strălucirea din ochii lor atunci când cineva căruia i s-a servit o ceașcă de ceai le mulțumește. De asemenea, poți simți bucuria părinților lor și a oamenilor care intră în ceainărie.” Asta s-a întâmplat și în cazul vizitei mele la SanThé, când am vrut să aflu mai multe despre povestea Mădălinei, chelnerița care mi-a servit „ceaiul iubirii” cu atâta bucurie.

Fetița mult visată

Mădălina s-a născut pe 23 august 1989, într-un spital din București. Părinții ei erau în culmea fericirii: mai aveau acasă un băiețel de 5 ani, iar acum primiseră și fetița mult visată. Deși nimeni nu i-a spus nimic, mama ei, Cristiana, a observat că personalul medical trata fetița diferit față de primul ei copil. Medicii și studenții petreceau mai mult timp în preajma ei, analizând-o și șoptind între ei. Uneori o duceau în altă încăpere, pentru controale aleatorii. 

Două săptămâni mai târziu, când era acasă, Cristiana a observat că fetița făcuse o stafilococie în zona capului. Pățise la fel și la băiat, dar, pentru că bubițele păreau că se accentuează, Cristiana a chemat salvarea. „Mi-au spus că trebuie s-o ducă la spital, pentru că are sindromul Down. «Ce înseamnă sindromul ăsta?» «Este o boală genetică care nu știm de ce apare sau ce repercusiuni are»,” își amintește mama că i s-a explicat. 

La spital a urmat al doilea șoc. Chiar și 34 de ani mai târziu, când rememorează momentul, vocea Cristianei îi trădează furia: „Mi-au spus să o abandonez. Adică cum poți să spui tu, un medic, așa ceva?! Când m-am dus peste 2 luni și doctorul m-a întrebat: «Ea e downița?», i-am răspuns: «Da, ea e downița. Și nu vreau s-o consultați dumneavoastră! Vreau alt medic!».”

Cristiana nu doar că nu și-a abandonat fiica, dar face tot posibilul să-i ofere o viață cât mai normală, în care aceasta să-și exploreze toate abilitățile și pasiunile. 

Lecții de înot (și de viață)

Bunica Mădălinei, care avea grijă de ea, a murit în 2003. Cristiana și-a dat demisia și a devenit asistenta personală a fiicei sale. A dus-o la școală, la cursuri de dans, de croitorie și, într-un final, la un curs de înot care avea să-i schimbe viața, în 2008. 

Departe de a fi un talent înnăscut la înot, în acea primă zi la bazinul Floreasca, Mădălina a tras, accidental, un alt copil la fund. Copilul n-a pățit nimic, dar și mama și fiica au început să plângă, de la șoc. „M-am gândit cum să procedez”, își amintește Cristiana, „s-o întreb dacă să plecăm sau să mai rămânem. Și, până la urmă, tot îmbrățișându-ne, ne-am oprit din plâns. «Hai să ne așezăm», îi spun. Și ea zice: «Nu! Eu vreau să intru în apă!».” 

Timp de 2 ani, în fiecare săptămână, pe ploaie sau pe ninsoare, Mădălina a continuat să meargă la bazin cu mama ei. Înota de plăcere până când, în 2010, la un concurs de înot, niște reprezentanți Special Olympics România i-au văzut potențialul și i-au propus să o antreneze în mod profesional. Cinci ani mai târziu, Mădălina a fost selectată să reprezinte România la Jocurile Mondiale de Vară Special Olympics, de la Los Angeles. A fost pentru prima dată când pleca singură din țară. S-a întors cu o medalie de argint, dar acela a fost abia începutul parcursului ei olimpic. Patru ani mai târziu, la Jocurile Mondiale de Vară Special Olympics, din Abu Dhabi, tânăra sportivă a concurat la gimnastică.

Fata despre care medicii au spus că nu are șanse în viață a devenit triplă campioană olimpică și dublă vicecampioană olimpică, luând aurul la individual compus, bârnă și sol și argintul la paralele și sărituri. 

Din păcate, pandemia a avut un efect devastator asupra evoluției sportive a Mădălinei. În 2020 trebuia să participe la ediția din Kazahstan a Jocurilor Mondiale de Iarnă Special Olympics, de data aceasta la schi fond, sport pe care a început să-l practice în paralel. Nu doar că n-a mai ajuns să concureze, dar, mai mult decât atât, izolarea a transformat-o dintr-o tânără sociabilă și activă într-una retrasă. Mama ei își amintește că spunea că „nu mai cunoaște pe nimeni.” 

Din fericire, aici a intervenit Georgeta. Se întâlniseră la o paradă de modă, pe care Asociația Down Plus București o organizase pentru tinerii cu sindrom Down care visau să devină designeri vestimentari.

Georgeta le-a invitat la câteva dintre activitățile asociației și a insistat ca Cristiana să nu-și lase fiica să se izoleze și mai mult. În cele din urmă, cele două au devenit membre ale „familiei Down Plus,” cum o numește Cristiana. 

Mădălina și Cristiana lucrează în ceainărie încă de la deschidere și continuă să vină cu aceeași plăcere de fiecare dată. Experiența a ajutat-o mult pe Mădălina, crede mama ei. „Se simte utilă, datorită acestui job socializează mai mult, a învățat cum să pună întrebări și să-i asculte pe ceilalți. E mult mai responsabilă acum.”

Visând la un final fericit

Viitorul e incert pentru unii dintre tinerii cu sindrom Down, dar părinții lor fac tot posibilul pentru a le crea un loc unde să se dezvolte și să se simtă în siguranță. „Majoritatea tinerilor au peste 30 de ani. Fizionomia lor rămâne de copii, dar se pare că organele îmbătrânesc mult mai repede decât la noi”, spune Cristiana. „Și când – Doamne ferește! – noi n-o să mai fim, vrem ca ei să nu rămână singuri. Vrem să facem un centru unde să poată să locuiască și să facă activități. Am o mare recunoștință față de familia Bucur pentru tot ceea ce fac pentru tinerii cu dizabilități.” 

Georgeta Bucur, la rândul ei, visează și la un restaurant sau o pizzerie unde tinerii vor putea fi angajați cu acte în regulă: „Doar schimbarea în legislație ne ține pe loc. Dacă aș putea să-i angajez fără să le fac praf dosarele de pensie.”

Între timp, tinerii cu sindrom Down din asociație continuă să vină la ceainărie. Își pun șorțurile și etichetele cu nume, servesc ceai, cafea, prăjitura zilei și zâmbete. 

La plecare, o privesc pe Mădălina, care îmi face semnul inimii, cu cele două palme unite. Când aveți timp, treceți pe la SanThé. E singurul loc din țară unde puteți bea „ceaiul iubirii”, servit de oameni care au sfidat toate șansele.

Artă din deșeuri: O conversație cu Alina Teodorescu, de la InContext

Cuvinte și Fotografii: Andrea Dimofte
August 2023

Pe un vârf de munte, înconjurat de păduri bogate și de izvoare minerale naturale, Slănic-Moldova a fost, în multe privințe, uitat. Dar acest oraș îndepărtat, din nordul României, a devenit gazda uneia dintre cele mai inedite inițiative artistice din țară – în ciuda faptului că este o zonă cu finanțare publică redusă. 

Artista Alina Teodorescu a crescut aici. După ce a locuit mulți ani în străinătate, a decis să revină și să deschidă InContext/Slanic Moldova, un program de rezidențe în artă și muzică contemporană, care atrage oameni din întreaga lume. Prin această inițiativă privată, ea readuce la viață un mic oraș.

InContext își propune să fie un spațiu inspirațional pentru artiști într-un mediu creativ nonconformist. Fiecare rezidență durează o lună și aduce laolaltă artiști din diferite țări. Până acum, printre alții, au participat artişti din India, Brazilia şi Islanda. Încurajează, de asemenea, creatorii români să se alăture, colaborând cu artiști locali în ascensiune, dar și cu cei consacrați, precum Dan Perjovschi.

Programul stimulează artiștii să interacționeze cu comunitatea locală și cu mediul înconjurător, în timp ce organizează ateliere, proiecții de filme, lecturi și expoziții. Misiunea sa este crearea unei punți între diferite zone geografice, publicuri și clase socio-economice, pentru a stimula gândirea critică. De asemenea, își dorește să arate cum arta poate spori credința oamenilor în comunitatea lor. 

Alina are un interes deosebit pentru upcycling (reciclare/reutilizare creativă – n.red.) și explorează constant modurile în care putem beneficia de pe urma acestui tip de reciclare. Șezând turcește pe podeaua atelierului ei însorit, pe care l-a poreclit „centrala,” Alina mi-a vorbit despre cum poate fi creată artă din deșeuri, motivele pentru care vrea să aducă artiștii împreună și traseul ei în viață. 

Călătorind prin România, îți dai repede seama de două realități diferite: în timp ce orașele sunt dinamice, multe zone rurale se simt abandonate. Cum a fost să crești aici, în Slănic-Moldova?

Am înțeles cât de special a fost să cresc aici doar după mulți ani în străinătate. Am avut o copilărie plină de culoare – era mult verde, peste tot. Toamna era ca un carnaval. Apoi era mult alb; uneori atât de mult alb, încât drumurile se închideau și rămâneam izolați zile întregi. 

Am crescut cu o explozie de natură în curte. Datorită abundenței naturii, activitățile noastre erau mereu legate de ea. Făceam ferme pentru melci și garduri pentru iazurile cu broaște. Asta era firescul. Nu exista un sentiment real de pericol, pentru că aici nu aveam criminalitate. Am crescut într-o comunitate mică, în care toată lumea cunoștea pe toată lumea. Părinții mei au fost profesori. În oraș erau doar două școli. Dar pe atunci luam totul de bun. 

Pe măsură ce am crescut, am devenit conștientă de existența orașelor mari și am început să visez la ele. Mulți străini veneau aici în vizită, așa că ni se părea normal să auzim limbi străine. N-aș spune că școala noastră a fost foarte proactivă în a ne ajuta să stabilim legături cu străinii care ne vizitau – dar a existat mereu o fascinație și o curiozitate în legătură cu ei. 

Când ai decis să pleci din Slănic-Moldova?

Am plecat la Bacău, la 14 ani, pentru a studia la un liceu cu profil artistic. Știam că vreau să am o carieră în domeniu. Din fericire, tatăl meu era profesor de artă. M-a ajutat să mă pregătesc pentru examene și m-a motivat să plec: mi-a spus că trebuie să muncesc din greu, deoarece concurența în orașele mari era ridicată. Spre surprinderea mea, când am ajuns, mi-am dat seama că sunt destul de bună. M-am simțit confortabil; am participat chiar și la concursuri naționale. 

Dar mi-am dat seama că există și un element pragmatic în artă și, deși îmi doream să continui să studiez arta la universitate, în ultima clipă am făcut trecerea la arhitectură. Cred că mi-era teamă să nu devin un „artist flămând.” Am absolvit Arhitectură de Interior și Design de Mobilier la o universitate din București, iar apoi am plecat la Milano pentru a-mi continua călătoria. 

Pe lângă design-ul propriu-zis, am început să scriu și pentru reviste de arhitectură și de design, ceea ce mi-a adus oportunități uimitoare. Mergeam la târguri de design și cunoșteam toate business-urile din domeniu. 

M-am întors apoi în România pentru a lucra la propriile proiecte. Am ajuns să gestionez proiecte mari, într-un moment în care designul era în plină expansiune în România – se construiau o mulțime de concept store-uri (magazine de prezentare – n.red.) și de mall-uri.

Povestește-mi despre prima ta plecare din țară. 

Prima mea călătorie în străinătate a fost în Franța. Aveam 16 ani și am mers într-o excursie cu alți elevi din oraș, pentru că pictam capele și făceam icoane cu tatăl meu. Am mers într-un mic sat din Franța pentru a expune icoanele pe care le-am făcut. Am început apoi să plec în vacanțe în străinătate și mi-am dat repede seama că vreau să trăiesc o perioadă acolo. Această curiozitate m-a dus la Milano.

Ce te-a determinat să te îndepărtezi de design și să te apropii de artă?

După opt ani de design, am început să simt că mă sufoc. Că îmi folosesc doar 30% din capacități. La scurt timp, prietena mea și tatăl meu au murit în același an. Am simțit că mi-am pierdut atât stâlpii pragmatici, cât și cei spirituali. A fost o perioadă dificilă din viața mea, în care am decis că vreau să-mi urmăresc curiozitatea pentru artă. Nu știam nimic despre asta, din moment ce îmi concentrasem întreaga viață pe design. Așa că mi-am împachetat toate lucrurile din București și m-am mutat la Londra, unde am studiat la Sotheby’s. 

Când am terminat, am știut că vreau să-mi creez propria artă. Dar stăteam pe treptele de la Tate Modern și plângeam. Nu absolvisem Royal College of Art sau Royal Saint Martins. Aveam peste 30 de ani și nu mi se părea ok să spun dintr-o dată că sunt artistă. A fost înfricoșător.

Într-una dintre acele zile triste, am întâlnit un artist indian. După câteva ore de conversație, am ajuns să-mi rezerv un zbor spre Bombay. Am mers acolo fără să știu nimic despre el sau despre țara lui. 

Am mers însoțită de un prieten și am ajuns într-un studio artistic, unul dintre cele mai fertile spații din punct de vedere creativ. Poeți, filozofi, activiști și pictori se adunau acolo, dezbăteau și schimbau idei. Am stat câteva săptămâni; m-au primit, m-au încurajat și chiar mi-au selectat câteva lucrări să le realizeze. M-au învățat cum să expun și m-au trimis înapoi la Londra s-o fac. Asta a fost începutul meu în lumea artei.

Ce tehnică de lucru preferi?

Am experimentat multe, și poate din cauza vitraliilor pe care le pictam în copilărie, am ajuns la transparențe. Am trecut de la pictură pe sticlă și printarea lucrărilor digitale pe suprafețe transparente, la a crea obiecte și instalații în funcție de specificul amplasamentului. Sunt într-o perpetuă stare de experimentare. În prezent sunt mult mai interesată în a crea artă din lucruri găsite în gropile de gunoi. Datorită călătoriilor mele, am fost expusă la cantitatea de deșeuri pe care o producem. Mi-ar plăcea să cred că, dacă las ceva în urmă, este să iau ceva rău din lume și să-l transform în artă. 

Așa ai devenit interesată de upcycling? Ce înseamnă mai exact?

Da – am înțeles impactul pe care gunoiul îl are asupra naturii. Sunt o fată de la munte și mă simt legată de el datorită creșterii mele. Upcycling înseamnă pur și simplu aplicarea creativității asupra deșeurilor, asupra materialelor care sunt de obicei aruncate. Am devenit atât de implicată în asta, încât acum cred că deșeurile sunt cel mai frumos lucru, atât din punct de vedere estetic, cât și datorită faptului că îl poți readuce la viață. Este ușor să creezi frumusețe atunci când ai bani. Dar este mult mai semnificativ să extragi ceva dintr-un loc urât și să creezi ceva frumos. Așa că arta mea este acum plină de deșeuri lemnoase și textile.

Cum răspund localnicii la inițiativele tale de upcycling?

Subiectele proiectelor noastre au fost întotdeauna legate de problemele de mediu, dar abia mai târziu am putut pune lucrurile în practică. În al treilea an, am reușit să creăm parteneriate cu firmele locale de salubritate. 

Am început, de asemenea, să lucrăm și cu o firmă din București care produce pungi compostabile (compostarea este o metodă aerobă de descompunere a deșeurilor organice solide – n.red.). Am colaborat cu primăria să livrăm aceste pungi compostabile în mod gratuit, pentru a reduce deșeurile organice din oraș. Am creat un program de trei luni, în care am încercat să învățăm comunitatea un sistem mai bun, pentru a evita risipa alimentară. Acest sistem nu numai că ar ajuta la reducerea cantității de deșeuri, dar ar ajuta și la rezolvarea problemei urșilor, care vin în oraș și se hrănesc cu gunoaie. Am avut liceeni voluntari, care au mers din ușă în ușă, oferind aceste pungi și informații despre beneficiile compostării. Din păcate, au fost deseori respinși.

Dar în acea vară am reușit să colectăm două tone de deșeuri organice. A fost singura contribuție independentă la prima producție de compost realizată de cea mai mare stație de colectare de compost din zonă. 

Ce te-a inspirat să-ți asumi un proiect atât de complex?

InContext s-a născut, de fapt, în India. Am continuat să revin acolo timp de 6 ani; a fost cea mai frumoasă călătorie pe care am făcut-o vreodată. Am participat, de asemenea, la alte rezidențe în Brazilia și în Grecia și am început să înțeleg ce aduc acestea într-un proces creativ individualist. Cred că majoritatea artiștilor din ziua de azi sunt foarte individualiști. Nu mai ai ocazia să vezi grupuri de artiști lucrând împreună, cum se întâmpla la Paris cu mult timp în urmă. Rezidențele le oferă o platformă pentru a împărtăși experiențe, a învăța unii de la alții și a experimenta culturi diferite. Mi-am dat seama că locul de unde vin este foarte potrivit pentru rezidențe artistice. M-am întors aici cu o nouă perspectivă. 

Care anume?

Eram curioasă să aflu mai multe despre rădăcinile mele și despre resursele care există aici. Orașul este cunoscut pentru izvoarele sale minerale, dar nici astăzi nu știm cum să le folosim în mod corespunzător. Într-o vreme, acestea erau certificate, câștigau medalii în competiții naționale și devansau alte izvoare de apă europene. Slănic-Moldova era în plină floare în anii 1890, cand au fost construite toate clădirile frumoase din localitate. Orașul era specializat în tratamente (balneoclimaterice – n.red), vizând în special boli gastronomice și respiratorii.

Din păcate, 100 de ani mai târziu, după Revoluție, totul a dispărut. Multe spații au fost privatizate și vândute unor oameni care aveau nevoie de mai multă experiență pentru a continua să conducă orașul în mod corespunzător. În prezent, cercetările asupra beneficiilor izvoarelor minerale s-au oprit. Oamenii au început să plece în căutarea unor locuri de muncă mai bune în orașele mari sau în străinătate. Dar izvoarele continuă să existe și eu am văzut potențialul. 

Care sunt provocările aducerii artei contemporane într-un oraș de provincie?

O să-ți dau un răspuns trist. Oamenii sunt obișnuiți să aibă o rutină și nu văd sensul în a-și diversifica interesele. Părinții nu-și încurajează copiii să facă lucruri diferite, așa că trebuie să îi motivăm suplimentar să participe la ateliere. Oferim mâncare gratuită, uneori chiar și cadouri, pentru a convinge oamenii să participe la activitățile pe care le organizăm. Este nevoie de multă muncă.

Adolescenții visează să meargă la festivaluri mainstream, ca Untold (cel mai mare festival de muzică electronică din România – n.red.), așa că nu-i interesează atelierele sau festivalurile alternative, mai mici, cu muzică experimentală. De exemplu, am creat un mic festival de muzică, pentru că muzica în aceste păduri este o experiență magică. Muzica apropie oamenii mai ușor decât alte forme de artă – adaugă atât de mult la întreaga experiență! Am combinat concertele live cu DJ set-uri și spectacole de muzică experimentală. Am lucrat cu oameni pasionați și sperăm că vom continua să facem acest lucru. În timp ce am atras oameni cărora deja le plăcea muzica alternativă, mulți localnici au venit pur și simplu pentru băuturile gratuite și au plecat la scurt timp după. Dar continuăm să încercăm să unim oamenii – făcând eforturi pentru colaborare într-un sistem defect.

Artiștii străini și localnicii socializează?

Localnicii se simt intimidați uneori; mulți nu vorbesc fluent engleza. Depinde și de cultura din care provin artiștii pe care îi aducem. De exemplu, artiștii brazilieni au fost cel mai vesel grup pe care l-am avut, insistând să lege legături cu localnicii. Artiștii din India au fost mai riguroși în procesul creativ, dar mai rezervați față de comunitatea locală. Este interesant să vezi cum obțin reacții diferite.

Cum este dinamica dintre artiști?

Se creează conexiuni puternice. Este o experiență frumoasă, intensă și intimă. Râdem și plângem împreună. De asemenea, este interesant să vezi cum fiecare artist are procese creative diferite. Încercăm să aducem laolaltă artiști care se ajută reciproc. În mod surprinzător, ai mereu personaje asemănătoare într-o echipă: ai persoana care îi ajută pe toți, cum ai și persoana care se plânge mereu.

Aveți și artiști români care participă?

Da – ne dorim foarte mult să înlesnim schimburi culturale și invităm artiștii români să se alăture. Considerăm că aceștia sunt dezavantajați la nivel internațional pentru că, din păcate, aici nu există prea multă susținere pentru segmentul cultural. Încercăm, în mod special, să încurajăm artiștii din această zonă a Moldovei.

Următorul pas ar fi crearea de programe de schimb și aducerea artiștilor români în alte țări, oferindu-le șansa de a fi expuși acolo. Astfel cercul ar deveni complet. 

V-au ajutat autoritățile locale în vreun fel?

Am avut o colaborare bună la început și trebuie să recunosc că acest proiect există datorită lor. Ne-au încurajat și ne-au ajutat; nu din punct de vedere financiar, pentru că nu aveau bugetul necesar, ci logistic. Nu neapărat promovându-ne, pentru că nu este punctul lor forte, ci mai degrabă ne-am ocupat noi de promovare pentru ei. Din păcate, odată cu trecerea anilor, nu am reușit să le aducem voturi (la alegerile locale – n.red.), așa că au renunțat să ne susțină. 

Cum vezi evoluția scenei de artă contemporană din România?

Voi da un alt răspuns trist: nu cred că evoluează. S-ar putea chiar să regreseze. Lipsește viziunea pe termen lung, la nivel guvernamental. Din această cauză nu există continuitate și nici expertiză în pozițiile cheie din segmentul cultural. Tinerilor nu le este ușor să intre în sistemul public pentru a produce schimbări. Proiectele alternative nu sunt sprijinite. Și, din cauza lipsei de fonduri, proiectele concurează unele cu altele, în loc să se reunească pentru a susține anumite cauze.

Cum a abordat programul tău incertitudinile și obstacolele aduse de pandemie?

Granițele s-au închis și a trebuit să ne oprim. Dar am refuzat să ne închidem ușile comunității locale. Ne-am concentrat, de asemenea, să devenim sustenabili din punct de vedere financiar. Personal, am scris nouă cereri de finanțare care s-au dovedit și consumatoare de timp și lipsite de succes. Fondurile europene sunt greu de accesat și, din păcate, la fel și fondurile locale.

Donațiile nu fac parte din ADN-ul românilor. Când intră pe ușă, oamenii nu văd cutia de donații – n-o conștientizează. De asemenea, nu există multe bugete de CSR (Responsabilitate Socială Corporativă, n.red) dedicate culturii și sustenabilității – majoritatea merg către educație.

Am început să implementăm sistemul de upcycling datorită pregătirii mele în design. Văd potențial în industria deșeurilor de lux – dacă pot s-o numesc așa. Am început să luăm inventarul vechi de textile al magazinelor exclusiviste și să îl transformăm în accesorii decorative sau de modă. Este un proces frumos, care are ca rezultat produse unice. Am început, de asemeneam, să reciclăm mobilier și sperăm să atragem un public mai larg.

Nu ne-am dat bătuți!

Cum îți place cafeaua? Un gust din cultura românească a cafelei

Cuvinte: Maria Raicu
Fotografie: Bogdan Balaceanu
Ilustrație: Doina Titanu
August 2023

Este dimineața devreme și sunt încă somnoroasă. E anul 2003. Am 16 ani și sunt în al doilea an de liceu. Cursurile încep la 8 dimineața. Sunt încă în pat, ascultând rumoarea care vine din bucătărie, în timp ce mama mea pregătește micul dejun înainte ca o altă zi să înceapă în apartamentul nostru din Slobozia, acest orășel din sud-estul României. Fiecare dimineață este la fel. Nu am avut niciodată nevoie de un ceas deșteptător. În timp ce mama spală vasele de la cina de aseară, tata intră în baie pentru următoarea jumătate de oră, făcându-ne să-l implorăm să iasă. Mă grăbesc spre bucătărie, cu ochii pe jumătate închiși, în căutarea cafelei, un amestec solubil 3 în 1 de cafea instant, zahăr și frișcă – toate într-un singur plic, care îmi plăcea foarte mult pe atunci și cu care, din când în când, mă mai răsfăț. Acesta s-ar putea să fie unul dintre cele mai ciudate lucruri pe care să le menționezi când scrii un articol despre cafeaua de specialitate, dar ai răbdare cu mine.

Cultura cafelei în România a evoluat rapid, iar oameni din generații și medii diferite au moduri diferite de a o savura. Acesta este un articol despre modul în care cafeaua este consumată de oamenii din jurul meu, precum mama mea, și despre cafeaua de specialitate pe care o bem eu și prietenii mei astăzi.

Savurând fiecare înghițitură – dragostea mamei mele pentru cafea

Părinții mei beau două cafele în fiecare zi. Pentru ei, cafeaua este sacră din mai motive motive. Calmează atât mintea, cât și corpul și le oferă unul dintre puținele momente în care se pot reconecta. Ritualul lor este următorul: mama se trezește și face cafeaua. Macină boabele de cafea într-o mică râșniță electrică pe care a găsit-o la o promoție într-un supermarket. Apoi pune câte o linguriță de cafea în fiecare ceașcă și toarnă apă fierbinte deasupra. Asta este tot. Fără zahăr, fără lapte. Pe a doua o beau după-amiaza, după siestă. Atunci mănâncă și ceva dulce; fie ciocolată neagră, fie biscuiți digestivi.

Mama mea, Nicole Raicu, are 62 de ani și iubește cafeaua. S-a născut în Țăndărei, un orășel din sud-estul țării. Prima ei amintire despre cafea este legată de poveștile fascinante pe care o bătrână de etnie romă le țesea în timp ce contempla solemn fundul unei cești, întoarsă cu susul în jos. Își exersa ritualul de a citi „viitorul” în liniile lăsate de cafeaua măcinată pe fundul acesteia. Mama mea nu era deloc atrasă de mirosul sau gustul cafelei, dar era fericită că mama ei îi dădea bătrânei făină și ouă în schimbul urzicilor, al ciupercilor sălbatice și al poveștilor care i-au umplut copilăria cu imagini ale unor ținuturi și oameni pe care ar fi ajuns cu greu să îi cunoască altfel.

Mai târziu, în anii ’70, a descoperit gustul „cafelei adevărate” și s-a îndrăgostit. Își amintește că s-a întâmplat la o prietenă, în timp ce își făcea temele, când, deodată, i s-a oferit cafea. „Avea gustul emancipării, al libertății, al fructului interzis.” Asta pentru că acasă nu aveau voie să o bea. Era considerată ceva prea elegant și rafinat, își amintește ea. De atunci, această relație a rămas cea mai sigură pentru ea. În poțiunea magică, a găsit întotdeauna un confident de încredere, cu care să-și împărtășească aspirațiile, pasiunile și plăcerile, precum și momentele de sărbătoare și ceremonie. Multe dintre prieteniile mamei mele s-au format și s-au consolidat la o ceașcă de cafea – autentică sau nu.

Cafeaua în timpul comunismului

În timpul comunismului, oamenii beau cafeaua în cești mici, deoarece era ceva prețios și scump. Nu era cafea adevărată, făcută din boabe de cafea, ci un amestec care avea multe ingrediente considerate acum neobișnuite de tânăra generație – cicoare, năut, ovăz și secară. Cafeaua adevărată se găsea în magazinele pentru diplomați și ar fi costat foarte mult în comparație cu salariile pe care le primeau. Un kilogram era în jur de 210 lei, ceea ce însemna aproape 10% din venitul mediu, care în 1985 era de 2827 de lei.

Cafeaua adevărată era păstrată pentru ocazii speciale: o vizită la medic care necesita un tratament special sau când trebuie să ceri cuiva o favoare. Generația părinților noștri obișnuia să ofere cadouri constând în cafea, ciocolată, lichior și țigări în schimbul serviciului oferit. De la o vizită la medic, la a mulțumi unei cunoștințe că te-a ajutat cu un loc mai bun în căminul studențesc pentru copilul tău, cafeaua oficializa întotdeauna lucrurile. Ea venea ca un plus nu ca un substitut pentru bani. Dacă nu erai doctor sau cineva important în domeniul tău, nu te-ai fi bucurat de acest cadou, ci l-ai fi păstrat pentru următoarea circumstanță nefastă. Fiind atât de rară, cafeaua era un simbol al puterii și statutului. Pentru cei care erau puternici, oferirea ei însemna recunoaștere; pentru cei care o primeau, era o obligație de a întoarce favoarea, ajutând persoana respectivă cu orice avea nevoie.

Mama mea recunoaște că, de când a gustat prima dată cafea, rareori a trecut o zi fără ea. Când am întrebat-o ce înseamnă cafeaua pentru ea, mi-a răspuns: „Este doza mea zilnică de energie și vitalitate, mă pregătește pentru o zi de muncă sau de vacanță.” Cafeaua a fost întotdeauna acolo pentru ea când era fericită sau când se lupta; când era îndrăgostită sau în mijlocul unei despărțiri. Mama mea nu știe ce este cafeaua de specialitate, deși gustul ei pentru cafea a evoluat pe măsură ce a îmbătrânit. Chiar dacă cumpără boabe de cafea de origine unică din întreaga lume, ea este încă legată de cafelele pe care le găsește în magazinele locale din Slobozia.

Oricâtă nostalgie și confort mi-ar aduce ritualul mamei mele din jurul cafelei, nu pot să nu observ contrastul puternic dintre rutina ei simplă și lumea cafelei de specialitate. În timp ce mama mea se bucură de cafeaua clasică în fiecare dimineață, există o întreagă cultură de entuziaști ai cafelei care explorează metode unice de preparare și boabe exotice. Cafeaua de specialitate a devenit o artă, cu barista care stăpânesc meșteșugul de a crea latte-ul perfect și cu prăjitorii care se aprovizionează cu boabe din întreaga lume. Este o lume a profilurilor de arome complexe, în care nuanțele subtile ale originii și prăjirii unei cafele pot fi gustate în fiecare înghițitură. Dar cu acest nou val al culturii cafelei vine și un sentiment de exclusivitate, că doar cei care își pot permite echipamente și boabe scumpe sunt „adevărați” cunoscători de cafea. Este ușor să ne lăsăm prinși în vâltoarea cafelei de specialitate și să uităm că, la bază, cafeaua este o plăcere simplă, care aduce oamenii împreună. Poate că umilul ritual de cafea al mamei mele nu este demn de Instagram, dar este o reamintire că bucuria unei cești bune de cafea poate fi găsită în cele mai simple și mai familiare dintre rutine.

Moda cafelei de specialitate – de la cafenea la prepararea acasă

Potrivit Asociației Cafelei de Specialitate  (SCA), termenul „cafea de specialitate” se referă la „cafeaua care este clasificată cu 80 de puncte sau mai mult pe o scară de 100 de puncte de către un degustător de cafea certificat (SCAA) sau de către un Q Grader licențiat (CQI).” Acest tip de cafea este cultivat la altitudini mari și prăjită în funcție de profilul său, pentru a-i evidenția și spori aroma naturală și pentru a spune povestea originii sale. Barista urmărește drumul boabelor de cafea de la solul nutritiv până la papilele gustative nerăbdătoare. Asemenea unui magician, el își folosește abilitățile pentru a recrea, constant, cea mai bună experiență. Din cauza schimbării umidității, a temperaturii apei, a metodei de măcinare și a altor factori, aceasta este întotdeauna o provocare. Astfel este dovedită adevărata măiestrie în concursurile internaționale și în cafeneaua locală de specialitate, deopotrivă.

Tinu Cojocaru, de 45 de ani, a descoperit prima dată cafeaua de specialitate în 2013, când a mers la Origo, una dintre cele mai renumite cafenele de specialitate din București, care s-a deschis chiar în acel an. Tinu a început să meargă la cafea cu prietenii săi o dată sau de două ori pe săptămână, dar acum cheltuiește în jur de 260 lei/lună (aproximativ 50 de euro) pentru cafeaua pe care o bea acasă și pe care o prepară cu ajutorul unui Lelit, un espressor italian, recunoscut drept unul dintre cele mai accesibile aparate pentru a face acasă cea mai bună versiune de cafea de specialitate. Decizia de a-l cumpăra a venit după o cercetare amănunțită și după ce a urmat sfaturile de pe espressoman.ro, un forum pentru iubitorii de cafea care vor să experimenteze gustul cafelei de specialitate acasă. Forumul a fost creat de Liviu Frățilă, a cărui aventură cu cafeaua de specialitate a început în 2007, așa cum a menționat în primele sale postări pe blog. În timp ce căuta un espressor bun, el a deschis un subiect de discuție pe Softpedia, un forum românesc popular. Acesta are acum 6.287 de comentarii. Pe blogul său, el descrie Espressoman ca fiind „o platformă online, un blog și un forum minunat și animat, care se dorește un instrument pentru comunitatea românească în creștere a pasionaților de ‘home espresso’, sau mai exact, pentru cei care beau acasă un espresso/cappuccino mai bun decât în majoritatea cafenelelor din România.”

M-am întâlnit cu Tinu la Aviatorilor și am mers la Ototo (care în japoneză înseamnă „fratele mai mic”), un concept store care vinde cafea prăjită local și multe branduri românești (dar nu numai) sustenabile și prietenoase cu mediul. Atmosfera este confortabilă, cu lumină bună, vibrații verzi și oameni zâmbitori și drăguți. Pe site-ul lor, se descriu ca fiind un loc care „reimaginează magazinele în care oamenii care adoptă un stil de viață new age și conștient – și își dau seama de felul în care alegerile lor zilnice influențează sănătatea lor și impactul asupra oamenilor și a planetei – își pot face cumpărăturile săptămânale.” Au o selecție specială de cafea de la cele mai bune prăjitorii locale: Sloane, Origo Coffee, Pressco, Incognito, Nomonym, Dropshot, MABO Coffee și Bob Coffee Lab.

Tinu pleca acasă, în vacanță, și intenționa să cumpere trei pungi de cafea: una s-o ia cu el, una s-o aibă când se va întoarce și una pentru Carmen, soția lui, să se bucure de ea acasă, cât timp el este plecat. Asta înseamnă că trebuie să fie atent la data la care a fost prăjită cafeaua. Cea mai bună cafea pentru el este cea care a fost prăjită cu două săptămâni înainte de a o consuma. Obișnuia să cumpere multă cafea prăjită Origo, dar acum preferata lui este MABO. Caută cea mai bună cafea, cu cel mai bun gust, pe care o poate prepara cu ajutorul espressorului său. Când călătorește, își ia întotdeauna cu el Aeropressul. Când rezervă o cameră de hotel, sună înainte pentru a se asigura că are un ceainic pentru apă proaspăt fiartă. Una dintre pungile pe care le-a cumpărat a fost prăjită cu câteva zile înainte. Cafeaua este din Brazilia, iar el o va folosi pentru filtru și Aeropress după ce au trecut două săptămâni, astfel încât gustul și aroma să fie la maxim. A ales-o ca fiind cea mai bună și cea mai ieftină variantă pe care a găsit-o pentru cerințele sale, adică 55 lei (11 euro) pentru 250gr.

Acum suntem la el acasă, în jurul mesei de sufragerie, iar camera este luminată blând de o lampă de hârtie supradimensionată, ca o ciupercă, care plutește deasupra noastră. El povestește despre primele sale interacțiuni cu un barista. Își amintește cât de serioși și corecți erau când descriau cafeaua pe care o serveau. S-a simțit ciudat la început, spune el. Nu prea înțelegea. Mai târziu, și-a dat seama că aceasta era semnătura locului și că, mai mult sau mai puțin, fiecare cafenea a început să își dezvolte propriul vibe. Râde când își amintește de un anumit barista care, pe atunci, i se părea ridicol pentru discursul și comportamentul său pedant. Râdem amândoi, deoarece este clar la ce se referă. Aceasta era o tendință (în unele cazuri, încă mai este) în restaurantele de fine-dining din București, care promovau un anumit tip de servire, în acord cu experiența de degustare. Unii dintre chelneri sunt atât de serioși, spune el râzând, încât îl fac să se gândească la un personaj secundar din serialul Seinfeld, poreclit the soup-nazi, care servea una dintre cele mai bune supe din New York. Odată ce simțea, în mod absurd, că supa sa nu este respectată de clienții săi, le interzicea să mai cumpere de la el. Când a fost întrebat dacă s-a simțit vreodată intimidat de această abordare, a spus că uneori i se părea că este exagerată, dar s-a obișnuit cu ea pentru că îi plăcea mult cafeaua.

Locurile preferate pentru cafea ale lui sunt Origo și Steam Romană. Băutura sa preferată este un espresso dublu. Își amintește cum nici măcar nu a băut cafea înainte de vârsta de 20 de ani. Nu-i plăcea pentru că era prea arsă și avea nevoie de zahăr.

Să adaugi zahăr în cafeaua de specialitate este, de obicei, dezaprobat, deoarece limitează experiența dulceței naturale a cafelei. La Origo, la început, erau foarte fermi în privința folosirii zahărului, până în punctul în care te simțeai judecat. Max Balthazar, în vârstă de 27 de ani, barista la AM Social Space, spune că îi place când clienții săi se simt în largul lor să ceară băuturi personalizate, cu sau fără zahăr. El a observat că, atunci când te adaptezi nevoilor personale ale cuiva, ca barista, creezi o anumită ușurință, ceea ce îi face pe oameni să revină. Lucrează în domeniul cafelei de doar trei luni, dar deja se simte confortabil în cafenea. Poate să facă ușor spumă de lapte și să realizeze un desen bine definit, cu inima rotunjită, dar recunoaște că acesta este doar primul pas în stăpânirea artei în latte.

Proprietarii cafenelelor de specialitate din București s-au gândit la o metodă ingenioasă de a „sparge” gustul învechit al românilor în materie de cafea (stilul espressoului italian, foarte ars) printr-un amestec care oferă confort. Un tip de cafea care este prăjită și preparată pentru a se potrivi unui gust mai general, dar care păstrează totuși specificul unei cafele de specialitate: parfum, aromă, gust, aciditate, corp și gust de după. Acest amestec îi ajută pe baristas să îi obișnuiască pe oameni cu un gust diferit de cel cu care sunt obișnuiți și îi educă spre unul mai rafinat. Amestecul oferă un gust mai echilibrat, mai savuros, dar suficient de simplu, pentru a-i converti pe băutorii de cafea de modă veche, mai obișnuiți cu cafeaua la ibric (un mod tradițional turcesc de preparare nefiltrată, folosind cafea fin măcinată, fiartă în vase mici de cupru) și cu gustul acesteia decât cu gustul alimentat de aciditatea cafelei de specialitate.

În urmă cu câteva zile, espressorul lui Tinu s-a stricat, iar el și Carmen se gândesc ce aparat nou să cumpere. S-a stricat după ce a măcinat cafeaua prea fin. Apa venea cu prea multă presiune și a rămas blocată în spatele peretelui de cafea, măcinată fin, scoțând un sunet care a anunțat soarta nefericită a celui mai folosit și mai iubit aparat din casa lor. Sunt dispuși să plătească 2.000 de euro pentru unul nou, împreună cu o râșniță de cafea exterioară, astfel încât, în cazul în care se va strica, să nu fie nevoiți să schimbe totul.

După ce am ascultat poveștile mamei mele despre cafea, am reflectat la legăturile profunde pe care le împărtășim cu această băutură magică și la modul în care aceasta îi aduce pe oameni împreună. De la simplitatea unei cești de cafea tradițională, împărtășită cu cei dragi, până la măiestria unei cafele cu lapte perfect pregătită, cafeaua are puterea de a aduce oamenii împreună și de a îmbunătăți experiențele de zi cu zi. Ascensiunea culturii cafelei de specialitate este o dovadă a dorinței noastre de a gusta și de a aprecia complexitatea și nuanțele acestei băuturi iubite și o reamintire a frumuseții din rutinele noastre zilnice.

Principiile lui Burning Man în România: O conversație cu Gabriel Muscalu

Cuvinte și Fotografie: Andrea Dimofte
August 2023

Burning Man: un festival de muzică? Nu. O petrecere într-un deșert? Poate. Un oraș temporar? Da. Mulți nu pot să descrie pe deplin această experiență care poarte fi înțeleasă cel mai bine participând la ea. Burning Man este o mișcare culturală, o adunare umană. Gabriel Muscalu a participat la primul său eveniment în 2018 și, la fel ca alții, a fost imediat impresionat de puterea acesteia de a-i schimba perspectiva asupra vieții. Totul – de la praf, instalații de artă, lumini de noapte, minți creative și construirea comunității – l-a inspirat să aducă principiile evenimentului acasă, în România.

Burning Man a început pe o plajă  în San Francisco, SUA, în 1986, după ce Larry Harvey și prietenul său Jerry James au construit un bărbat din lemn și l-au adus acolo pentru a-l arde. O mulțime mică și curioasă s-a adunat rapid în jurul focului și astfel a fost construită o comunitate, care se bazează pe 10 principii valabile și astăzi. Printre aceste principii se numără incluziunea radicală și responsabilitatea civică. Pe scurt, Burning Man încurajează generozitatea, nu schimburile, și are ca scop crearea unor medii sociale nealterate de tranzacțiile comerciale, încurajându-i pe participanți să se bazeze pe resursele lor interioare. Astăzi, Burning Man are loc în Black Rock Desert (BRC), Nevada, SUA, și atrage aproape 80.000 de oameni anual. Participarea poate însemna multă muncă: pregătire, organizare, și responsabilitate comună. Construiește o comunitate mare bazată pe colaborare creativă și creștere, respectând în același timp mediul înconjurător, fără să lase urme. Mișcarea este alcătuită din mii de rețele de socializare (numite familiar „camps”), fiecare având dimensiuni diferite, exprimându-și propria identitate, oferind experiențe membrilor și oaspeților săi. Poți găsi campuri dedicate circului, spectacolelor de muzică live, hamacelor, sau pur și simplu îmbrățișărilor. Sunt, de asemenea, locul unde dormi, mănânci și faci duș (uneori!). Campurile pot avea instalații de artă, de diferite dimensiuni, designuri și concepte. Instalațiile de artă din deșert creează o stare de magie – unele sunt chiar pe roți și-și schimbă locul în fiecare zi.

În timp ce evoluția Burning Man din ultimele trei decenii a fost un subiect fierbinte mulți ani – datorită transformării sale dintr-o mică adunare hippie într-un eveniment mainstream împotriva culturii de masă, este esențial să se vorbească despre impactului pozitiv pe care evenimentele regionale le pot avea în alte țări. Proiectul Burning Man are afilieri în SUA și în peste 35 de țări numite „regional burns.” Iar România este acum una dintre ele, datorită lui Gabriel.

În 2019, după ce s-a întâlnit cu Marian Goodell, CEO al Proiectului Burning Man, Gabriel a inclus România în rețelele regionale oficiale ale evenimentului. Cu prietenii a creat Burner’s Hub în București și a început să organizeze evenimente anuale în toată țara: RoBurn. Mulți cred că este nevoie de principiile Burning Man în România, o țară considerată conservatoare după standardele vestice. Gabriel și alți membri ai hub-ului urmăresc o schimbare a discursului. Ei organizează ateliere și evenimente locale pentru a încuraja creativitatea, gândirea critică și pentru a promova o societate care critică mai puțin. „Cred că suntem cu toții artiști – dar artiștii cu adevărat mari au propriul stil,” a spus el în timp ce discutam despre emoțiile și provocările pe care aducerea principiilor în România le-a generat. Gabriel este implicat și în proiecte internaționale. El participă la construirea Vampire Empire, un camp la Burning Man despre vampiri și minimal techno. De asemenea, este implicat în construirea unei școli în Columbia pentru copiii defavorizați  și-și dedică mult timp pe teren acolo. 

Burning Man a devenit o parte importantă a vieții tale. Ce ai învățat din primul eveniment? 

Înveți că poți împărtăși ceea ce ai deja. Nu trebuie să fie mult; să oferi un pahar cu apă te poate duce departe. Înțelegi că poți crea ceva din nimic. Realizezi că poți replica același model de dăruire și autoexprimare oriunde te duci.

Burning Man poate deveni complicat uneori, mai ales că toți cei implicați sunt voluntari, dar aceasta este magia procesului. Te învață cum să construiești ceva de la zero, în mijlocul nimicului, în unele dintre cele mai dure condiții de pe Pământ, iar singura misiune e aceea de a dărui. Este incredibil pentru că apoi poți lua lucrurile pe care le-ai învățat acolo și le poți răspândi oriunde te duci. Acum ajut la construirea unei școli în Columbia și multe dintre aceste lucruri se aplică. Burning Man este ca un virus bun care răspândește un nou mod de gândire.

Care ai spune că sunt cele mai mari prejudecăți și stereotipuri despre Burning Man?

Din păcate, rețelele de socializare sunt pline de farseuri. Unii oameni merg la Burning Man să facă fotografii ca influenceri sau pentru că este la modă. Deci, dacă nu ai mai fost niciodată acolo, este ușor să presupui că se așteaptă să fii costumat. Dar când ajungi, îți dai seama rapid că cel mai important lucru este confortul. Oamenii aleg pijamalele. Oamenii se dezbracă. 

Și când am auzit prima dată că nu se folosesc bani la Burning Man, am fost sceptic. Am crezut că este marketing american. Dar este pe bune. Aproape 80.000 de oameni se înțeleg fără să folosească banii. De exemplu, în multe țări, să mergi la o petrecere și să fii „cool” înseamnă să arăți câți bani cheltuiești: mergi la un club, rezervi o masă etc. Acest concept încă atrage oamenii, precum albinele la miere. Dar la Burning Man totul este despre a fi un om bun. 

O altă prejudecată despre Burning Man este că este un festival de muzică. Ei bine, este și nu este. Mulți oameni aleargă direct la Mayan Warrior și la celelalte instalații mari de artă, încercând să prindă toți DJ-ii, dar nu despre asta este vorba cu adevărat.

În multe feluri, Burning Man este despre autoexprimare și creativitate. Cum te exprimi creativ?

Cred că toți oamenii sunt artiști – dar marii artiști au propriile lor stiluri. Creez cu capul și mâinile mele. Eu pun muzică. Pun minimal techno și îl ador, pentru că mă pot bucura de el timp de 3 zile consecutive. Cele mai multe tipuri de muzică folosesc o mulțime de hi hats, o parte esențială a unui set de tobe, care, în opinia mea, te pot obosi în timp. Minimal techno, nu. De asemenea, muzica înseamnă entuziasm, mai ales când ești tânăr. Dar pe măsură ce îmbătrânești, cauți altceva, ceva mai profund. Minimal techno nu este despre entuziasm, ci despre călătorie. Dar muzica este subiectivă și, adesea, este legată de felul în care te simți la un moment dat. 

Anul trecut, la Burning Man, am fost surprins și dezamăgit să văd cât de mulți oameni au folosit sync-ul când au pus muzică. Cred că sync-ul ia mult din savoarea și creativitatea seturilor. E mai ușor dacă ești high (starea de euforie pe care o ai după ce ai consumat droguri), dar se pierd atât de multe. În multe privințe, este ca și cum ai trăi în frică. Mi-am tot cicălit prietenii cu privire la asta de când eram stage manager în campul nostru – și am tot spus: „Suntem Burning Man! Nu-ți fie frică, pune muzica pe care o simți– cui îi pasă de restul.”

Spune-mi puțin despre Vampire Empire, campul tău de la Burning Man.

În 2019, eram doar un mic camp – dacă îl putem numi așa. Deși aveam amplasare, eram doar 5 RV-uri cu o structură de umbră, fără niciun eveniment. Amplasarea înseamnă că Proiectul Burning Man îți dă undă verde și loc pentru a înființa un camp, după completarea unei cereri. Dar chiar dacă campul nostru era mic, mi-am dat seama cât de greu era să îl creez. Anul trecut, în 2022, am fost mai organizați. Am avut un camp potrivit. Eram 65 de oameni, dintre care doar 10 români, restul din alte țări, în principal din SUA. Dar nu e ușor. Aș spune că în lunile premergătoare evenimentului, a devenit un loc de muncă cu normă întreagă. Ai nevoie de mult timp și oameni dedicați, iar eu nu aveam timpul pe care mi l-aș fi dorit, din moment ce am înființat și RoBurn. Așa că prietena mea româncă Diana a orchestrat Vampire Empire la Burning Man.

De ce acest nume?

Am decis să-l numim Vampire Empire pentru că iubim vampirii și, bineînțeles, datorită Transilvaniei. Totul avea de-a face cu vampirii: un sicriu, două orgi, și bloody marys. Decorul a fost plin cu elemente vintage. Am stat departe de stereotipurile cu vampiri de la Disney. Noi am fost adevărații vampiri! Am avut chiar și o cabină de tortură. Am și o afacere funerară în România, și asta ne-a inspirat. 

Ai adus un eveniment similar și în România – ce înseamnă să creezi așa ceva? 

Mi-a luat 6 ani să ajung la Burning Man din momentul în care am auzit prima dată de el. În timp, mi-am dat seama că mulți români erau în aceeași situație ca mine – voiau să meargă, dar nu au făcut-o din cauza costurilor ridicate, pentru că nu erau siguri de unde s-o apuce sau pur și simplu pentru că este prea departe. Site-ul Burning Man este imens, ceea ce poate fi copleșitor dacă nu știi prea multe despre el – deși înainte era cu mult mai mic. Pentru a înțelege cu adevărat Burning Man, trebuie să îl simți. Așa că m-am gândit: „De ce să nu aduc filosofia sa aici, acasă?”

Prima noastră întâlnire a fost la București, în decembrie 2019. Am avut un buget mic și nu am avut nici cunoștințele necesare, nici voluntari. Am vorbit cu Steven Raspa, membru fondator al comitetului rețelei regionale, care m-a încurajat să încep cu pași mici. Și a avut dreptate. Proiectul Burning Man a permis la primul eveniment RoBurn un număr maxim de 400 de persoane. Am închiriat parterul unei clădiri folosite ca hub pentru artiști, unul dintre acelea care nu se promovează, unde artiștii pot, de asemenea, să doarmă. Ne-am gândit că este perfect. Și a fost foarte distractiv. Am ars structura din lemn în spatele clădirii și am avut noroc că pompierii nu au apărut. Am întâlnit mulți oameni acolo care acum mă ajută să îl dezvolt. 

Desigur, toate acestea se întâmplau chiar înainte de pandemie. În vara lui 2020, cu restricții de izolare prezente, dar cu dorința puternică de a menține mica comunitate în viață, am continuat să organizam evenimente – discrete pentru cei care au dorit să participe. 

În vara lui 2022, RoBurn a fost în mijlocul nicăieriului, pe un munte lângă Craiova. Bunicul meu locuiește în zonă și a pus o vorbă bună pentru noi. Și s-a întâmplat cel mai incredibil lucru: un polițist, primarul și sătenii vecini ne-au îmbrățișat comunitatea și ne-au primit. Ne-au adus vin și pâine de casă. Actul de a dărui s-a întâmplat în mod natural. Bănuiesc că au fost prietenoși cu noi pentru că mulți se simt singuri. Locuitorii au plecat în număr mare din zonă și acolo nu vin prea mulți turiști. Au fost de asemenea fericiți și surprinși că nu am lăsat gunoi în urmă.

În această vară, 2023, am avut în jur de 150 de participanți. Deși mulți au venit pentru prima dată, mai mulți oameni au înțeles principiile și au ajuns mai bine pregătiți. Cel mai tânăr participant avea patru ani, iar cel mai bătrân 78 de ani. Cred că acesta a fost cel mai bun RoBurn de până acum.

Te ajută în vreun fel Proiectul Burning Man?

Ei ne dau sfaturi, dar reușim să fim autosuficienți. Reușim să avem bani pentru proiectele de artă din anul următor. Totul se face cu bani privați.

Cât de mare este comunitatea ta aici, în România? Aveți mulți expați care sunt implicați și pe plan local?

Avem aproximativ 200-300 de oameni care vin la RoBurn. Deși în mare parte sunt români, avem și câțiva străini, primul dintre ei fiind prietenul meu mexican, Javi .

Cum ai ajuns să o cunoști pe Marian Goodell, CEO al Proiectului Burning Man?

Ea a fost invitată la București în 2018 să țină un discurs la o conferință de marketing. Pe vremea aceea, îmi făcusem deja o pagină de Facebook numită „Burning Man România” – pentru a găsi alți români care doreau să meargă la eveniment. Abia după aceea mi-am dat seama că nu am voie să folosesc numele lor oficial pentru uzul meu personal. Când a venit, a băgat în seamă pagina și, destul de amuzant, mi-a lăsat un comentariu. „Vin la Budapesta,” a scris ea și a adăugat că și-ar dori să mă cunoască. Nu mi-am dat seama cine era. I-am răspuns înapoi spunând că, dacă se referă la București, atunci ne vedem cu plăcere, dar la Budapesta ar fi mai complicat! Așa că am aranjat să ne întâlnim. Dar, din cauza unor probleme cu telefonul, nu a apărut la întâlnire. I-am scris din nou pe Facebook – și am pus-o la punct! Cred că i-a plăcut asta. În cele din urmă, am ajuns la aceeași cină cu încă câțiva oameni. Are acest fel impecabil de a vorbi, care ne-a fascinat. Nici măcar nu a zis cine era. Abia după cină am căutat-o pe Google și mi-am dat seama.

După conferință, a rămas mai mult în țară și a călătorit în nordul României, îndrăgostindu-se cu adevărat de ea. Am rămas în legătură, iar ea a decis să mă ajute să fac România parte din evenimentele lor regionale oficiale. Poate s-a gândit: „Hai să-i ajutăm pe amărâți ăștia, pun la cale ceva.”

Ne-am reîntâlnit la evenimentul oficial din BRC (Black Rock Desert), în 2019. Ne-a așteptat pe prietenii mei și pe mine cu o vișinată. M-a lăsat fără cuvinte. O ținuse în sticla originală – una dintre acelea de plastic care n-au nicio legătură cu băutura originală. Cele pe care bunicii noștri le folosesc pentru vișinata de casă – o sticlă de plastic în care a fost suc de morcovi sau apă. O păstrase un an întreg, să o bem împreună în deșert. Genul acesta de persoană este ea.

Spune-mi despre Burners Hub; care a fost scopul lui și de ce a trebuit să-l închizi?

The Hub a fost un proiect fantastic în București – un spațiu în care oamenii au venit să creeze și să petreacă. Din păcate, a trebuit să-l închidem pentru că am mers temporar în Columbia pentru a ajuta la construirea unei școli și n-am reușit să cădem de acord cum ar trebui să meargă mai departe acest proiect. Chiria devenise și ea o problemă. Dar Hub 2.0 se va întâmpla în viitor într-un alt loc. Mi-ar plăcea să cumpăr o bucată de teren la țară unde să existe permanent, cu o casă cu izolație corespunzătoare, unde să putem organiza evenimente.

Având în vedere istoria relativ recentă a României cu comunismul, unde exprimarea de sine nu a fost încurajată, te confrunți cu vreo provocare în a explica acest concept oamenilor?

Văd în asta o oportunitate. Provocările țin mai mult de generația mai în vârstă; mai avem mult de interacționat cu ei. Dar nu am avut nicio provocare cu generația care a crescut la sfârșitul comunismului sau după Revoluție. Singurul nostru efort e să explicăm că nu suntem un festival. Până acum, România a experimentat doar festivaluri de muzică, așa că este nevoie de timp să clarificăm de ce oamenii trebuie să muncească chiar dacă și-au cumpărat un bilet. Banii finanțează totul de la toalete, la generatoare, la motorină, la cabluri, însă noi suntem voluntari.

Oamenii se așteaptă, de asemenea, să știe dinainte line-up-ul cu artiști, așa că explicăm și că, deși va fi muzică, aceasta se va întâmpla organic, în funcție de cine este acolo. Deși le pot spune ce program vom avea în campul nostru, nu știu ce se va întâmpla în alte campuri.

Dar oamenii trebuie doar să vină și să experimenteze despre ce este vorba pentru a înțelege. Nu grăbim procesul și ne bucurăm de fiecare pas. Chiar și cu muncă, este foarte distractiv și suntem mândri de ceea ce am realizat până acum.

De ce este important ca alte țări să facă parte din rețeaua Burning Man și cum poate beneficia societatea de pe urma expunerii acesteia?

Majoritatea țărilor, inclusiv România, își măsoară succesul pe baza Produsului Intern Brut (PIB), dar acest sistem a eșuat. Burning Man ne arată o cale alternativă de a merge înainte, departe de consumerism. Cele 10 principii sunt simplu de urmat, deși este nevoie de timp pentru ca oamenii să le adopte.

În multe feluri, Burning Man te ajută să înțelegi ciclul vieții. Dacă construiești un camp de la zero, îl vezi cum prinde viață. Faci față tuturor emoțiilor care vin odată cu acest proces – indiferent că ele te ajută să fii mai puternic, te îngenunchează, sau ambele. Apoi împachetezi totul într-o cutie, – și mergi mai departe cu lecțiile personale importante pe care le-ai învățat. 

Conservation Carpathia: Ne duce pe partea sălbatică

Cuvinte: Lavinia Gogu & Andrea Dimofte
Fotografii: Bogdan Balaceanu
August 2023

Facinația pentru lupi i-a adus împreună, însă iubirea pentru pădurile abundente din România – dar și a unuia pentru celălalt – i-a făcut pe Christoph și Barbara Promberger să construiască unul dintre cele mai ample proiecte de conservare din Europa. Christoph Promberger a avut întotdeauna o pasiune pentru conservarea naturii. După ce și-a făcut lucrarea de disertație despre comportamentul lupilor în Yukon, Canada, biologul german a demarat în România The Carpathian Large Carnivor Project (CLCP), în 1993. A fost primul proiect care a studiat lupii din Carpați și celelalte carnivore mari din zonă, de la urși până la lincși. Câțiva ani mai târziu, Barbara Fuerpass s-a alăturat echipei. A fost captivată de frumusețea sălbatică a României anilor ’90, dar ulterior și întristată de despăduririle abuzive.

România are cea mai mare regiune continuă de pădure din toată Europa, peste 6 milioane de hectare. Este posibil ca până la 500.000 de hectare să fie încă virgine sau cel puțin într-o stare apropiată de cea originală. Munții Carpați găzduiesc cea mai variată faună sălbatică în România, cu peste 3.500 de specii de animale. Cristoph și Barbara au schițat un plan ambițios de conservare: să protejeze zona munților Făgăraș, o parte a munților Carpați, transformându-l în cel mai mare parc național format din pădure din Europa – „Yellowstone-ul european,” cum îl numesc ei cu drag. Cuplul a pus bazele Fundației Conservation Carpathia (FCC) în 2009 pentru a preveni defrișările și a creat o rezervație de natură sălbatică de clasă mondială, care protejează biodiversitatea și o sprijină să prospere. 

Au început să cumpere pământ în 2007. Scopul lor este să achiziționeze 35.000 de hectare pentru a opri exploatarea forestieră nesustenabilă, practicile abuzive de exploatare și pentru a sprijini refacerea florei și faunei sălbatice. Zonele pe care le-au cumpărat includ situl Natura 2000 din munții Făgăraș și Parcul Național Piatra Craiului, determinând astfel protejarea integrală a 200.000 de hectare. În 1996, după ce Piatra Craiului a fost desemnat parc național, guvernul a început să restituie părți din acesta unor persoane private, ceea ce a dus, în consecință, la tăierea copacilor. De aceea, Christoph și Barbara au putut să cumpere, la rândul lor, părți din el. Urmând modelul altor filantropi internaționali care se ocupă de conservare, intenția lor este ca, în cele din urmă, să doneze pământul statului pentru administrare, cu un cadru legal solid, care să fie respectat, pentru a garanta păstrarea ecosistemului și faunei sălbatice pentru generațiile viitoare. Ei cred că parcurile naționale trebuie să aparțină națiunii.

Pe lângă cumpărarea de pământ, FCC derulează foarte multe proiecte de conservare. Ei replantează pomi în zonele afectate de despăduriri și se concentrează pe repopularea cu animale sălbatice, reușind să reintroducă zimbrii și castorii în habitatul lor natural. Următorul pas este să aducă înapoi vulturii în pădurile României. De asemenea, au inițiative puternice pentru a sprijini comunitățile locale prin dezvoltarea de oportunități economice sustenabile. Ei creează locuri de muncă și proiecte educaționale, încurajând în același timp turismul conștient. 

Deși s-au confruntat cu multe provocări, Barbara și Christoph sunt pe cale să-și transforme inițiativele de conservare în realitate împreună cu comunitățile locale. După aderarea României la UE în 2007, aceștia au putut accesa fonduri europene. Odată cu redresarea economică generală a țării, aprecierea populației pentru natură se schimbă. Astfel, ei au învățat să aprecieze mai mult natura. Astăzi, mulți români sunt mândri de pădurile lor natale, care găzduiesc cea mai mare populație europeană de carnivore mari și unul dintre cele mai importante hotspot-uri de biodiversitate din Europa. Generația tânără, în special, înțeleg din ce în ce mai mult importanța protejării mediului.

După câteva zile în care am făcut drumeții împreună, am stat de vorbă cu Christoph și Barbara în sufrageria lor decorată boem la centrul de echitație Equus Silvania, pensiunea pe care au finalizat-o la începutul anilor 2000, din apropierea satului Șinca Nouă. Spațiul era plin cu cărți dedicate faunei sălbatice, cu un pian cu partituri de cântece romantice, iar pisicile răsfățate umblau peste tot și ni se cuibăreau în poală în timp ce vorbeam. Pe măsură ce energia lor umplea camera, abia așteptam să aflu mai multe despre povestea lor: să înțeleg mai bine de ce un german și o austriacă și-au dedicat viața conservării pădurilor României.

Care a fost primul vostru contact cu România?

Christoph: Îmi făceam lucrarea de disertație despre comportamentul lupilor în Yukon, în nord-vestul Canadei. Sunt niște animale uimitoare și sunt îndrăgostit de ei, așa că am decis să studiez relația dintre ei și corbi. Eram curios în legătură cu subiectul, deoarece nativii din Yukon știu că există o conexiune profundă între cele două specii și mulți cercetători au relatat observații anecdotice despre ei, după ce au petrecut timpul împreună iarna. Când am revenit în Europa să scriu despre descoperirile mele, nu am știut ce să fac în continuare. Îmi doream să continui să lucrez cu lupii, așa că la începutul anilor ‘90, Cortina de Fier tocmai căzuse, deci Europa de Est devenise accesibilă. Vestul avea mai mulți bani și competențe, dar lupii erau în est. Italia avea 150, Suedia 100, Portugalia 300… pe când România avea 3000. Din fericire, am ajuns să cunosc pe cineva care lucra la Institutul de Cercetare a Pădurilor din Brașov și împreună am format o echipă pentru a explora munții Carpați. Așa am ajuns prima dată în România în 1993. Am început de jos, însă de-a lungul anilor s-au alăturat echipei mai mulți membri și voluntari, așa că am decis să mai rămân câțiva ani. 

Barbara: Am crescut într-o zonă rurală în Austria: mi-a plăcut mereu să petrec timpul la țară, în natură – viața la oraș pentru mine ar fi fost o tragedie. Deși nu am copilărit la fermă, am avut mereu o relație strânsă cu animalele. Deci a fost evident pentru mine că voi fi veterinar. Dar, în adolescență, mi-am dat seama că această profesie nu este despre animale, ci despre proprietarii lor. Am fost foarte dezamăgită. La vremea aceea, citeam destul de mult despre știința comportamentului animalelor și mi-am dat seama că asta e calea pe care vreau să o urmez în viață, așa că am ajus să studiez biologia la Viena. Îmi doream să lucrez cu animalele sălbatice, nu să stau într-un laborator. Precum Christoph, voiam să aflu mai multe despre lupi. Desigur, m-am îndreptat către America de Nord și Yukon, Canada. 

Și Christoph a lucrat în acea zonă din Canada. Acolo v-ați întâlnit?

Barbara: Nu. În Yukon am cunoscut pe cineva care mi l-a recomandat pe Christoph, pentru că lucra cu lupii în Europa. Mi-a dat adresa și numărul lui de telefon. E o poveste lungă, pentru că toate datele primite erau greșite, iar asta se întâmpla înainte de internet, deci nu-l puteam găsi pe Facebook. În cele din urmă, am descoperit locul lui de muncă din Germania. Când, în sfârșit, am dat de el, mi-am dat seama că e bavarez, după dialect, și mi-am imaginat că lucrează cu lupii captivi din parcurile naționale din pădurile bavareze. Din fericire, lucra cu lupii sălbatici și mi-a spus că are nevoie urgent de cineva. Când s-a încheiat conversația, mi-am dat seama că uitasem să întreb unde trebuia să vin. De fapt, chiar în acea zi, primisem o scrisoare de acceptare pentru un proiect din Polonia la care aplicasem. Dar m-a intrigat mai mult propunerea lui Christoph. 

L-am sunat din nou pe Christoph și am aflat că locul este România. Tot ce știam la vremea respectivă despre România era: Ceaușescu, orfelinatele și, desigur, Carpații. N-o să uit niciodată: Christoph a spus că România are formă de lămâie și, chiar în mijloc, e Brașovul. O săptâmână mai târziu, am ajuns în Brașov. Era târziu, întuneric, iar oamenii păreau reținuți. Dar primele zile în care am descoperit zona și satele au fost minunate. La vremea aceea, deși nu vorbeam româna și nici localnicii nu înțelegeau germana, cumva am reușit să comunicăm unii cu alții. Mai întâi m-am îndrăgostit de țară, apoi de Christoph. 

Christoph: S-a întâmplat în timp. Barbara și cu mine am lucrat în echipă câțiva ani înainte să fim un cuplu. Asta s-a întâmplat în 1997 și un an mai târziu ne-am căsătorit. Câteodată pur și simplu știi.

Amândoi spuneți că v-ați îndrăgostit de România imediat. Ce v-a fascinat cel mai mult la această țară?

Christoph: Cred că sălbăticia țării, așa cum era în anii ‘90. Dar și a oamenilor, și spun asta într-un mod pozitiv. Oamenii erau atât de conectați cu mediul lor! Desigur, erau și aspecte negative, precum uciderea puilor de lupi, dar românii erau atât de autentici, neatinși de modul vestic de viață. Copil fiind, am petrecut mult timp în pădurile bavareze, iar când am ajuns aici prima dată și am văzut codrul, alături de urși, lupi, râși, am înțeles ce e de fapt pădurea: dincolo de natură, e un ecosistem. Iar când m-am întors în Germania, pădurile supra-gestionate de acolo mi s-au părut fără suflet.

Barbara: Lucrurile nu erau atât de reglementate în România anilor ‘90. Am apreciat asta foarte mult, pentru că exista un simț al realității. Câteodată, o viață lipsită de reguli poate fi haotică. Dar poate și să permită anumite libertăți și idei creative, concepte noi în domenii care erau încă neexplorate în țară la acea vreme. Ne-a plăcut ideea unui nou început adevărat.

Și ce v-a motivat să rămâneți aici?

Christoph: În 2003 am finalizat Large Carnivore Project. Am primit o ofertă să mergem împreună în Scoția să lucrăm în conservare. Dar când am fost în vizită, am descoperit un peisaj mohorât. Un localnic ne-a spus că suntem norocoși de o zi frumoasă. „E prima zi de jumate de an când nu plouă,” a zis el. Prefer o iarnă cu zăpadă decât una ploioasă. În plus, mă atașasem foarte mult de România; îmi dă un sentiment al apartenenței. Mi-am dat seama că România a devenit acasă când vizitam Germania. În România, am vrut să deschidem un centru de echitație și să dezvoltăm turismul ecvestru, pentru că Barbara iubește caii. Eram foarte naivi cu privire la ce înseamnă să deschizi o casă de oaspeți, dar în 2004 am deschis centrul. A fost interesant, dar foarte intens, pentru că aveam doi copii mici. Făceam aproape totul singuri. Aveam grijă de cai și de copii, găteam și încercam să câștigăm și bani. Astfel, am lucrat și în proiecte internaționale.

Cum ați creat Fundația Conservation Carpathia și care este misiunea acesteia?

Christoph: În 2006, am fost în Parcul Național Piatra Craiului pentru a printa o hartă mare. Din întâmplare, am stat de vorbă cu directorul parcului care mi-a povestit că, odată cu retrocedarea pădurilor din cadrul parcului către cei care le-au deținut înainte de naționalizarea lor în timpul comunismului, oamenii au început să taie copacii fără ca cineva să-i oprească – toată lumea, de la pădurar la autorități, fusese mituită. Era șocant și frustrant, pentru că noi fusesem implicați cu proiectul de cercetare acolo, iar parcurile naționale ar trebui să existe pentru a proteja natura. Odată cu căderea comunismului în 1989, guvernul a privatizat multe dintre pădurile sale naționalizate. Regia Națională a Pădurilor a oferit părți din parcul protejat persoanelor fizice, care puteau face cu ele ce își doreau. Mulți și-au dorit să facă bani, așa că le-au vândut companiilor de exploatare forestieră. Curând, toată lumea din zonă s-a implicat: de la polițiști la pădurari. Așa s-a născut mafia lemnului.

Încercând să găsesc soluții, l-am întrebat în acea zi pe directorul parcului dacă nu putem face ceva, iar el a zis: „Singura soluție e să găsești pe cineva care să cumpere aceste păduri și să le protejeze.” Am râs împreună, deoarece nu credeam că asta se poate întâmpla. Dar câteva săptămâni mai târziu am găsit un donator elvețian care a decis să se implice. Așa am obținut primele fonduri cu care am creat fundația pentru a salva Parcul Național Piatra Craiului. Asta a fost înainte să punem ochii pe munții Făgăraș, care au potențialul de a deveni cel mai mare parc național din Europa, un „Yellowstone european.”

Barbara: De fapt, viziunea de a crea un parc național în munții Făgăraș s-a conturat în timp. Totul a început ca un proiect de achiziție de pământ cu scop de conservare, nu am comunicat nimic despre proiectul nostru pentru a nu influența prețurile pieței. Dar când am început să cumpărăm și zone despădurite, am avut alte provocări. De exemplu, legea pădurilor cere ca replantările să fie realizate la doi ani de la despădurire. Apoi, ne-am dat seama că pământul cumpărat trebuie protejat de tăierile abuzive, așa că am strâns fonduri pentru a finanța paza pădurilor. Așa am început să comunicăm despre proiect. 

Cum ați fost percepuți de comunitatea locală și ce provocări ați întâmpinat?

Christoph: Numele pe care l-am primit de la oamenii din zonă e Neamțu’. Am apărut așa chiar și în titluri de ziar, deci probabil vom fi întotdeauna considerați străini, chiar dacă vom trăi aici tot restul vieții noastre. Dar ne înțelegem bine cu comunitatea. Oamenii apreciază că am învățat limba și că promovăm țara. Însă faptul că suntem străini a fost folosit ca propagandă și de mafia lemnului. Ne-au demonizat, ne-au acuzat că furăm resursele și că vindem țara. Oamenii care nu ne cunosc au fost înclinați să creadă asta. 

Barbara: Când spunem oamenilor că scopul nostru este să cumpărăm pământ pentru a-l conserva, unii ne-au bănuit că am găsit aur. Ideea că scopul nostru este pur filantropic a fost dubios pentru mulți români, pentru că acest tip de proiecte nu sunt o practică obișnuită aici.

Cum implicați românii în proiectele FCC?

Barbara: Avem un program de voluntariat și, deși, ni s-a spus foarte des că nu avem suficienți voluntari români, acest lucru se schimbă rapid. Mulți tineri români cred acum că voluntariatul e o activitate în beneficiul dezvoltării lor personale. Din CV-urile pe care le primim, putem să ne dăm seama că mulți oameni au experiență în voluntariat. Echipa noastră are acum 130 de oameni și toți sunt foarte pasionați de cauză, chiar dacă este o muncă plină de provocări, fie că lucrezi ca paznic, plantezi pomi sau organizezi evenimente. 

Care dintre proiectele voastre de conservare credeți că vor avea cel mai puternic impact în viitor?

Barbara: Cumpărăm încă pământ, dar, probabil, ne vom opri la un moment dat. Vom proteja pădurile și vom găsi moduri de a-i răsplăti pe proprietarii de păduri pentru a-i convinge să opteze pentru conservare, nu pentru tăiere. Vom continua să reîmpădurim peisajele degradate, să completăm verigile lipsă din ecosistem – am început cu reintroducerea zimbrilor și castorilor în sălbăticie. Reintroducerea vulturilor este următorul pas. Aceștia au dispărut din cauza omorârii și otrăvirii lor; oamenii otrăveau lupii, vulturii consumau leșurile și mureau, la rândul lor, prin otrăvire. Pe vremuri, oamenii considerau lupii, nu urșii, principalul dușman pentru că atacau turmele (n.red. de oi).

Care este cea mai stringentă problemă de conservare: tăierea pădurilor sau vânătoarea ilegală?

Barbara: Tăierea pădurilor este mai problematică pentru că are un impact pe termen lung: dacă tai o pădure, aceasta nu se va reface în următorii 120 de ani. Deși trebuie controlată, vânătoarea nu dăunează atât de mult ecosistemului precum pierderea habitatului. Multe populații de animale se regenerează mai repede decât pădurea. 

Christoph: Eu nu sunt la fel de relaxat în legătură cu vânătoarea. Funcțiile ecosistemului depind de animalele sălbatice. 

Ce părere aveți despre problema urșilor din România?

Barbara: Se spune că populația de urși a explodat, însă nimeni nu are nicio dovadă în legătură cu asta. Îi vedem pe social media și la marginea drumurilor, dar ce vedem de fapt? Opinia publică e influențată de media, așa că a devenit un subiect de dezbatere. Vânătorii sunt supărați fiindcă vânătoarea de trofee e acum ilegală, deci au transformat urșii în subiect de știre pentru a arăta că, din cauza lor, se întâmplă tot felul de nenorociri. Trăiesc în România de 25 de ani și știu că aceste lucruri se întâmplau și înainte. În fiecare an, oamenii au fost uciși de urși. Doar că atunci, lucrurile astea erau o mențiune într-un colț de ziar. Pe vremuri, oamenii se temeau de lupi cu mult mai mult decât se tem de urși azi.

Christoph: Noi nu spunem că nu sunt mai mulți urși- noi spunem că nu știm și nimeni nu știe asta. Credem că urșii au început să apară în zone în care nu au fost văzuți în ultimii 20-30 de ani. 

Barbara: În plus, înainte oamenii nu prea aveau obiceiul să meargă în pădure. Acum, oamenii fac drumeții, mountain biking – deci urșii sunt văzuți mai des. 

Ați studiat comportamentul animalelor sălbatice din Carpați timp de zece ani, cum ar trebui să reacționăm dacă ne întâlnim cu un urs?

Christoph: Sunt două situații în care urșii pot fi periculoși. Când surprinzi o ursoaică cu pui, ar putea să te atace pentru a-i proteja. În al doilea caz, care poate fi ușor întâlnit în multe părți din România, precum Sinaia, Predeal, Băile Tușnad, Transfăgărășan și altele, urșii sunt hrăniți de turiști și și-au pierdut frica de om. În plus, odată ce ajung să asocieze oamenii cu hrana, totul este bine atât timp cât o primesc. Dar dacă nu sunt hrăniți, orice îi poate face să devină agresivi.

Barbara: De aceea oamenii trebuie să nu lase gunoiul la îndemâna urșilor. Deocamdată, tot ceea ce guvernul pare că încearcă este să găsească o soluție pentru legalizarea vânătorii de trofee pentru a reduce populația de urși, dar din fericire legislația europeană îi constrânge. Sunt convinsă că, și dacă ar dispărea jumătate dintre urși, situația nu s-ar schimba foarte mult. Vânătorii de trofee nu vor împușca puii de urs, ci vor viza urșii mari, care arată mai impresionant pe perete. Trebuie să ne asigurăm că gunoiul nu e accesibil pentru urși, că existe patrule care să îi sperie și că nu sunt hrăniți de oameni. Aceste metode sunt folosite peste tot în lume. În cele din urmă, un urs hărnit este un urs mort.

De ce și când intenționați să donați statului pământul achiziționat prin FCC?

Barbara: Când am fondat FCC, am pus accent pe faptul că pământul nu va fi al fundației pentru totdeauna, ci va fi restituit românilor, cu condiția ca zona să fie protejată. Guvernul va trebui să ofere un plan foarte concis de a administra și finanța parcul național în viitor.

Christoph: Douglas Tompkins, un conservator și filantrop celebru, a spus: „Prin definiție, un parc național trebuie să fie al națiunii.” Am urmat exemplul lui. El a cumpărat un milion de hectare în Patagonia, America de Sud, și a creat mai multe parcuri naționale, iar apoi a oferit pământul statului cu condiția să îl administreze și eventual să adauge teritoriu zonei conservate. Asta intenționăm să facem și noi. 

Ați fost mereu ecologiști? Care este stilul vostru de viață în prezent?

Barbara: Cred că învățăm toată viața. Îmi amintesc că în facultate nu eram conștientă de toate consecințele acțiunilor mele. Am învățat multe lucruri mai târziu. Însă când vine vorba de conservarea naturii, am învățat asta de la părinții mei. Ei m-au învățat să reciclez. Cum să nu fac niciun fel de risipă. Când avem evenimente sau conferințe, încercăm să oferim un meniu complet vegetarian. Dacă oferim carne, ne interesăm de unde provine. 

Christoph: Însă viețile și joburile noastre au o amprentă de carbon destul de mare. Anul acesta am avut deja multe zboruri legate de fundație, ceea ce e desigur un dezastru. Deci nu pot arăta pe nimeni cu degetul, pentru că nici noi nu suntem perfecți. Dar sunt conștient și încerc să înclin balanța pe cât posibil prin acțiuni mici și constante. Dacă pot schimba ceva în bine, o fac. Folosim telefoane de la o companie olandeză care le produce cu materiale din zone în care nu este permisă exploatarea copiilor. Nu folosesc resurse din zone de război, totul este reciclat, și orice componentă a telefonului poate fi schimbată/reparată: de exemplu, dacă mi s-a spart camera, o pot înlocui. Există o mulțime de astfel de exemple, și cu cât adoptăm mai multe dintre ele, cu atât mai bine. 

Când devii conștient de consecințele acțiunilor tale și de importanța conservării naturii, începi să-ți pui întrebări în legătură cu orice decizie iei.

O conversație cu Yuki Ichiro: despre reinventare și viața trăită pe îndelete

Cuvinte: Lavinia Gogu
Fotografii: Bogdan Balaceanu
August 2023

Yuki este unul dintre primele restaurante japoneze din România. Această afacere mică, de familie, oferă cea mai autentică experiență japoneză din capitală: o atmosferă relaxată, cu gusturi veritabil japoneze, unde totul este creat cu grijă și atenție pentru detaliu. De la print-urile Ukiyo-e de pe pereți, kimono-urile tradiționale ale personalului și până la aroma de miso, toate mi-au amintit de călătoria pe care am făcut-o acum câțiva ani în Țara Soarelui Răsare. 

În timp ce admiram rafturile cu cănile de ceai – despre care am aflat ulterior că aparțin clienților fideli – am întrebat de proprietarul restaurantului. Numele lui este Yuki Ichiro. Mărturisesc că nu mă așteptam să-l găsesc trebăluind prin bucătărie. Dar, așa cum urma să descopăr, nu e nimic convențional la Yuki.

Parcursul profesional al lui Yuki Ichiro e pigmentat cu multe aventuri, alegeri îndrăznețe și „mult noroc”, cum îi place să zică. Totul a început în SUA, acum trei decenii. După ce a absolvit marketing-ul în Oregon, s-a mutat înapoi în Tokio, unde a petrecut opt ani lucrând în publicitate. Viața în mega-orașul japonez era plină și distractivă; ore nenumărate la birou și petreceri după aceea – „chiar și când terminam la 9 sau la 10 seara!”, își amintește el. Însă alte călătorii îl așteptau, de data asta în Europa. Prima oprire a fost Olanda. Ichiro s-a mutat la Rotterdam pentru a-și îmbunătăți experiența academică, unde a cunoscut-o pe fosta sa soție, o femeie din Constanța, cu care are doi copii. Cuplul s-a mutat apoi în Tokio, unde el a fondat o firmă de consultanță, și-n cele din urmă s-au stabilit în București. În 2014, alături de Ishii Makoto, un chef și prieten din Tokio, Ichiro a deschis restaurantul care îi poartă numele.

La o masă retrasă din restaurant, pe care o folosește și ca birou – și încă purtând șorțul de bucătărie – Ichiro îmi toarnă ceai de plante și îmi spune povestea lui pe un ton cald și blând. 

Ceea ce iese în evidență în ceea ce privește trecutul tău este cât de mult ai călătorit; toate locurile diferite în care ai trăit: de la suburbiile din Tokio până în Europa de Vest și de Est, trecând prin SUA. Cum a început călătoria ta?

Când eram la liceu în Japonia, numai câțiva alegeau să studieze în străinătate: erau preferate universitățile de prestigiu din Tokio. Am fost singurul dintre prietenii mei care a decis să-și facă studiile în SUA. Așa că am făcut asta – și am început să văd lumea, să capăt o nouă perspectivă. „Dacă faci ce face toate lumea, vei fi, în cel mai bun caz, la fel de bun ca ei”, mi-a spus tatăl meu când mi-a încurajat decizia de a studia în străinătate. Poate mesajul lui m-a încurajat să fiu diferit, să accept noi provocări. Era un părinte destul de sever. Nu aș spune că eram prieteni. Dar îmi amintesc câteva dintre învățăturile lui.

După ce am terminat facultatea, am revenit în Tokio și am lucrat în publicitate timp de șapte-opt ani. Însă îmi doream să văd și să experimentez ce are Europa de oferit. Așa am ajuns să fac un MBA în Olanda, unde am cunoscut-o pe fosta soție, care mi-a prezentat România.

La vremea aceea, eu eram deja independent financiar și cred că am făcut acel pas (de a studia și de a trăi în străinatate) mai mult din curiozitate. Poate eram plictisit de viața mea din Tokio. Dar odată ce mi-am terminat MBA-ul, am fost angajat de o companie franceză să deschid o filială în Japonia și am ajuns să fiu unul dintre fondatorii acesteia. Așa că m-am mutat înapoi în Tokio cu fosta soție și am trăit acolo timp de nouă ani. 

Nu m-am îndoit de alegerile mele în viață – nu mi-am chestionat destinul. În Tokio, toată lumea muncea din greu și nu am avut niciodată vreo problemă să lucrez peste program sau în weekend-uri. Lucram mult, dar ne și distram. După muncă, ieșeam în oraș să petrecem, chiar și când terminam la 8, 9 sau 10 seara!

Și ce te-a adus în România?

În 2011, după un cutremur, un tsunami și apoi radiații, am decis să venim în România. Aceste evenimente nefericite au fost factorii declanșatori. 

Înainte de asta, vizitam România o dată pe an, timp de o săptămână sau două, astfel încât copiii să-și viziteze bunicii la mare. Ideea să ne mutăm în România a fost a mea, o decizie pe care am procesat-o timp de nouă ani. Cred că am avut această idee în minte încă de la prima mea vizită aici. 

Fosta mea soție a fost mai sceptică în legătură cu mutarea, pentru că iubea Japonia și învățase limba. Nu credea că e momentul potrivit: poate era prea devreme. Am hotărât să trăim în București și nu în Constanța, pentru că era o școală japoneză aici, în Pipera. Fiul cel mare era în școala primară, iar cel mic la grădiniță. A durat ceva vreme să las lucrurile în ordine în Japonia și să mă pregătesc pentru mutare, dar am făcut-o cu plăcere.

M-am considerat mereu norocos în viață. Iar asta îmi aduce aminte de un alt lucru pe care tatăl meu mi l-a zis. El era antreprenor și, deși ar fi putut să delege, prefera să intervieveze fiecare angajat personal. Îi întreba mereu pe candidați dacă se consideră norocoși și nu îi angaja dacă aceștia răspundeau că nu. Eu cred că sunt norocos. 

Care au fost primele șocuri culturale pe care le-ai avut când ai vizitat România? 

Prima mea impresie despre București a fost că orașul este sumbru. Clădirile și chiar și oamenii păreau gri, de la alegerile lor vestimentare și până la expresiile faciale. Și nu o spun într-un mod negativ; doar compar cu felul în care arată azi. De fapt, știam de la soția mea că românii sunt foarte prietenoși și au inima deschisă odată ce îi cunoști. 

Însă nu pot spune că am fost surprins de ceva. Eram deja obișnuit cu șocul cultural. 

Ce îți place cel mai mult la viața în București?

Tradițiile românești sunt frumoase. Însă ce m-a surprins poate cel mai mult a fost ritmul lent de viață. Tokio are un ritm alert și trepidant. Totul funcționează impecabil, așa cum e de așteptat. Dar de fiecare dată când am venit aici, am fost captivat de viața trăită pe îndelete a oamenilor și am visat la asta: la un echilibru echitabil între viața personală și cea profesională. Orientarea către familie este o trăsătură românească pe care o apreciez foarte mult. 

Sunt multe avantaje când trăiești în România. Expații care sunt clienții restaurantului îmi povestesc mereu că sunt încântați de oamenii prietenoși, de siguranța orașului (Bucureștiul este considerat una dintre cele mai sigure capitale europene) și de costul rezonabil al vieții de zi cu zi. 

Acum, că trăiesc aici de zece ani, îmi dau seama că sunt niște probleme cu sistemul de educație și cu cel medical. Înțeleg acum reținerile fostei mele soții, pentru că acești factori sunt esențiali pentru calitatea vieții. Calitatea serviciilor din magazine și relația cu autoritățile și instituțiile statului pot lăsa de dorit. Dar asta e o altă poveste. Viața este bună în București. 

Cum îți place să îți petreci timpul liber în București?

Mă bucur de parcurile din oraș. De asemenea, îmi plac filmele românești: poveștile sunt autentice, și apreciez jocul actorilor. Am mai mult de o duzină de DVD-uri cu filme vechi, dar urmăresc și filmele românești actuale, atât în cinematografe, cât și pe Netflix. În prezent, filmele românești preferate sunt: A fost sau n-a fost? (12:08 East of Bucharest) și Anul pierdut 1986 (Clouds of Chernobyl).

Dar dacă am mai mult timp la dispoziție, îmi place să călătoresc prin țară. Îmi place zona rurală, unde am descoperit locuri care oferă atâta frumusețe, pentru ochi și pentru suflet.

Când am explorat Transilvania și Bucovina, am întâlnit mulți străini. Călătorii cu experiență știu cât e de frumos aici. Ei vin cel mai adesea din Europa de Vest și par mereu să știe unde să se ducă și ce să facă. Aici e ceva prețios. Iubesc satele mici, Criț și Viscri, în Transilvania. Mereu îmi aduc prietenii din Japonia să le viziteze și sunt încântați. Aceste locuri au o frumusețe aparte și un sentiment de autenticitate.

Este ceva ce nu îți place aici?

Nu-mi place că, de principiu, autoritățile nu sunt dispuse să te ajute. Poate pentru alții nu e o surpriză, dar de unde vin eu, primăriile, de exemplu, sunt acolo să te servească pe tine, cetățeanul. Asta se reflectă și în organizare. De exemplu: cineva mi-a explicat că intrarea principală de la Primăria Sectorului 1 este pentru primar și alți oameni importanți, iar cetățenii trebuie să intre pe o ușă mică, prin spate. Prin comparație, în Japonia, serviciul public este chiar serviciu public; oficialitățile sunt acolo să servească cetățenii. Aceștia intră prin intrarea principală, iar personalul intră prin spate. 

În plus, corupția încă face parte din sistemul românesc, chiar dacă situația se ameliorează. Mulți oameni sunt intrigați că asta încă nu mi se pare normal. Sunt întrebat adesea de ce nu mă bucur că banii pot să rezolve problemele. Însă lucrurile se schimbă în mai bine, an de an.

Care sunt diferențele majore dintre societatea românâneasca și cea japoneză?

Sunt multe diferențe între sistemele de educație. În Japonia, școala pregătește copiii pentru viață: îi învață cum să devină membri al societății și îi antrenează să lucreze bine în echipă. Dar trăind aici și observând educația copiilor mei, care are o componentă românească, am observat că nu sunt pregătiți să lucreze în echipă. 

Educația românească se concentrează pe materii și încurajează competiția. De exemplu, rezultatele la examene sunt afișate de la nota cea mai mare la cea mai mică, cu nume și prenume. În Japonia, rezultatele examenelor nu se afișează deloc. Părinții nu m-au întrebat niciodată despre notele mele, și cu atât mai puțin în comparație cu alți copii. Altă diferență e că, în Japonia, elevii au foarte multe activități extracurriculare. Anul este plin cu evenimente și, la fiecare dintre ele, copiii au rolul lor. 

În plus, în școlile din Japonia sunt comitete pe o varietate largă de subiecte, de la comitete de animale, la comitete de flori, etc. Acestea au loc regulat și îi încurajează pe elevi să ia decizii în acord cu rolurile pe care le au. Simulează societatea la nivel micro. Și în aceste organizații din cadrul școlii există ierarhii. Elevii mai mari sunt liderii, iar cei mici sunt ucenicii, așa încât ei învață de la seniorii lor. Acest sistem e implementat de la vârste fragede, câteodată încă din grădiniță, pentru a inspira respect reciproc și încredere. Acest sistem este continuat în sistemul de muncă japonez. De fiecare dată când începi un job nou, o iei de la zero. Devii din nou ucenic. În România, am remarcat o mentalitate diferită; că șeful își poate impune puterea asupra ta, în vreme ce, în Japonia, liderul are grijă de subalternii săi. Până când un tânăr japonez ajunge la maturitate, el a trecut prin acest sistem ierarhic de trei-patru ori. El este pregătit și știe să se integreze în echipă, își respectă colegii și știe să conducă. 

Având în vedere aceste diferențe culturale, cum relaționezi cu angajații români care lucrează în restaurantul tău?

Sunt vorbăreți și îmi place să lucrez cu ei, dar nu sunt pregătiți să lucreze în echipă. Câteodată îmi e destul de greu. Poate îți e greu să-ți imaginezi, dar în cultura japoneză, când intri într-o organizație, vei lucra în mai multe departamente în primii doi ani, indiferent de facultatea pe care ai absolvit-o. Aceasta este perioada de formare în care trebuie să înțelegi ce face fiecare pentru a-ți forma o imagine de ansamblu asupra companiei. Această filosofie se aplică și în servicii, uneori cu mult succes. 

De exemplu, dacă un bucătar are timp să servească și clienții, o va face. Aceasta se întâmplă pentru că el poate explica mult mai bine felurile de mâncare, ingredientele și metodele de preparare. Nu cred că sunt multe restaurante care fac asta aici, dar încerc această metodă multifuncțională, deoarece cred că are sens, în special într-o echipă mică. Dar aud adesea: „Eu sunt chef, nu spăl vase.” Lucrurile nu funcționează așa în sistemul japonez. 

De aceea te-am găsit lucrând în bucătărie când am ajuns la restaurant?

Da, fac deserturi, ajut în bucătărie o oră-două, patrulez chiar și pe stradă, în fața restaurantului. Iar asta stârnește reacții amuzante pentru că oamenii se îngrijorează și uneori mă întreabă de ce fac curat pe stradă. Dar acesta e lucrul în echipă. Și cred că această mentalitate e greu de implementat după vârsta de 25 de ani, când oamenii sunt deja formați. Aceasta este poate una dintre cele mai mari provocări în a conduce o afacere aici, ca japonez.

Ce lecții din cultura japoneză și de la tatăl tău ai vrea să transmiți mai departe copiilor tăi – și ce lecții din cultura română?

De la tatăl meu, am reținut o formulă pentru succes, pe care am interpretat-o astfel: rezultat sau recompensă = talent (de la 1 la 10) x efort (de la 0 la aproape infinit) x noroc (1 sau 0).

Vorbind despre efort: un sentiment puternic al scopului și reziliența față de munca grea au fost mereu valori regăsite în cuvintele tatălui meu, ele fiind de asemenea fundamentale în societatea japoneză. Școlile japoneze se concentrează pe compasiune și empatie mai mult decât pe competiția dintre elevi. Munca în echipă cere compasiune, iar compasiunea cere respect reciproc și încredere. 

Dar norocul? Ei bine, realitatea doare, pentru că nu avem noroc tot timpul. Un lucru pe care l-am putea face este să continuăm să depunem efort – adică să fim alerți, astfel încât să avem șanse mai mari de a profita de oportunități când apar. 

Cu toate astea, nimeni nu poate continua să muncească din greu toată viața. Avem nevoie de pauze. Întrebarea este când să muncești din greu și când să faci pauză, și ar fi bine să aflăm răspunsul care ni se potrivește mai devreme în viață decât mai târziu. Dar realitatea dureroasă e că nu avem un răspuns până nu muncim din greu. Abia la maturitate putem fi destul de înțelepți să discutăm aceste decizii în funcție de etapele vieții. Cultura japoneză ne învață să muncim din greu, pentru că odihna vine după un efort semnificativ. Însă aici, în România, învăț o abordare complet diferită și una care mă ajută să găsesc echilibrul așa cum îl văd eu.

Cum este acum echilibrul dintre viața personală și cea profesională, în acest climat socio-economic imprevizibil, post pandemic, și cu un război atât de aproape?

În primul rând, sunt norocos să fiu în România, ca individ care iubește libertatea, și ca antreprenor în HoReCa în timpul pandemiei. Reglementările au fost mai relaxate decât în multe alte țări europene și afacerea noastră a supraviețuit. 

Acum, ca în multe alte restaurante de pretutindeni, oaspeții se întorc pentru a se bucura de viața lor socială, poate mai mult decât înainte, în timp ce mulți alții s-au obișnuit să mănânce mâncare livrată acasă, din păcate. 

Cum s-a schimbat scena bucătăriei asiatice din București în ultimii ani?

În ultimii șapte ani și jumătate de când am deschis restaurantul, s-au schimbat multe. S-au deschis mai multe restaurante cu acest profil și calitatea s-a îmbunătățit, dar, desigur, când vine vorba de bucătăria japoneză, România este încă la început. Aici, când te gândești la un restaurant japonez, oamenii au tendința să se gândească automat la sushi. 

În alte părți ale lumii asocierea aceasta se schimbă. În Europa de Vest și în Statele Unite ale Americii, mâncarea japoneză nu mai înseamnă doar sushi, ci ramen și multe alte lucruri. Fiecare piață trece prin aceleași etape. Am observat asta în SUA acum 30 de ani, apoi în Olanda acum 20 de ani.

Ce fel de mâncare japoneză servești în restaurantul tău?

Ishii Makoto, chef-ul cu care am lansat restaurantul, nu e sushi chef: s-a specializat în preparate tradiționale japoneze. El e originar din Tokio și lucrează în HoReCa de peste 20 de ani.

În Japonia, sushi nu este o mâncare de zi cu zi și nu cunosc niciun japonez care să mănânce sushi zilnic. Mai degrabă, mâncăm asta la ocazii. Când trăiam în Tokio, mâncam sushi poate o dată pe lună, și uneori mergeam la un restaurant cu prietenii să ne bucurăm de talentul unui chef specializat. 

Yuki este un restaurant care servește mâncare japoneză autentică într-un oraș care se concentrează mai mult pe sushi – cum funcționează?

Restaurantul nostru din București funcționează bine chiar dacă nu servim sushi, pentru că românii sunt aplecați în mod natural spre ceea ce este bun. Mai mulți străini au făcut această observație. Sunt obișnuit cu ingredientele de calitate, iar legumele au un gust extraordinar aici. Chiar și mama mea, care a vizitat România de două ori, a spus că ingredientele au un gust mai bun aici. 

Sigur, dacă mergi la supermarket, găsești produse importate din Olanda, Turcia sau Grecia, dar românii știu să identifice gustul natural al mâncării. Și exact asta încercăm să oferim în restaurantul nostru: mâncare cu gust veritabil, natural. Nu folosim potențiatori de aromă sau chimicale de niciun fel. Românii pot identifica această diferență și o pot aprecia.

Ce preparate din bucătăria japoneză, care sunt în meniul de la Yuki, ai recomanda cuiva familiarizat doar cu sushi?

Practicăm slow cooking, de aceea avem un meniu restrâns, deci e important ca oaspeții noștri să le încerce pe toate.

„România Sălbatică”: O conversație cu omul din spatele documentarului

Cuvinte: Catalin Gruia
Fotografii: Dan Dinu
August 2023

În teorie, lucrurile pot arăta perfect: 13 parcuri naționale, 14 parcuri naturale, două geoparcuri, câteva sute de situri Natura 2000 (care includ speciile și habitatele cele mai valoroase și amenințate din România) și rezervații de interes local. În România se află Delta Dunării, cea mai mare zonă umedă din Europa (și care reprezintă 33% din lungimea Dunării), 50% din lanțul Carpaților și 65% din pădurile virgine ale Uniunii Europene. Aproape un sfert din țară este declarată zonă protejată. Dar, dacă te uiți puțin mai atent, vezi că parcurile naționale ocupă doar 1% din teritoriul țării, iar zonele strict protejate sunt foarte puține.

Da, România este o „adevărată Arcă a lui Noe” a biodiversităţii continentului, dar tot mai multe specii riscă să dispară, de la râsul eurasiatic (Lynx lynx) la zimbrul european (Bison bonasus) sau chiar la hamsterul românesc (Mesocricetus newtoni). Natura noastră este bogată, dar dedicăm prea puțini bani pentru a o proteja – și se pare că nu ne grăbim deloc să schimbăm ceva.

Cine ne poate explica cum stau lucrurile în realitate? După ce a petrecut 450 de zile de-a lungul a 10 ani – însumând 45.000 de kilometri – în 30 dintre cele mai importante arii protejate din țară, fotograful de natură Dan Dinu cunoaște situația de pe teren mai bine decât majoritatea oamenilor. Este, de asemenea, regizorul celui mai faimos și elaborat film documentar românesc, „România Sălbatică”, care oferă imagini unice, din regiuni spectaculoase, și povești fără precedent despre biodiversitatea țării. Dan Dinu practică fotografia wildlife (n.red.: de natură) de peste 20 de ani, învățând adevăratul sens al perseverenței: să aștepți și  să asculți ce are de spus natura, până când îți apare cadrul perfect.

Cum a început pasiunea ta pentru fotografie?

Totul a început cu interesul meu pentru natură, alimentat de micile peripeții din copilărie, când mă aventuram prin păduri. Mai târziu am descoperit Atlasul zoologic, o carte care a influențat mulți copii din  generația mea,  făcându-ne să visăm la aventuri în jungle exotice sau în deșerturi îndepărtate. Deși am cochetat inițial cu mai multe genuri fotografice, am rămas dedicat naturii, iar, mai nou, am făcut un pas spre filmul documentar. A fost o tranziție naturală. Totul s-a închegat  în 2010, când am început proiectul „România Sălbatică,” care a devenit piatra de temelie a carierei mele. În prezent folosesc fotografia și filmul atât pentru proiecte de conservare, cât și pentru proiecte educaționale. Dincolo de orice măsură coercitivă, educația ne va ajuta cel mai mult să ne schimbăm percepția asupra importanței naturii în viața noastră.

Cât de greu sunt de fotografiat animalele sălbatice în România, în comparație cu fauna din alte părți?

Nu este ușor să fii fotograf de natură sălbatică în România. Față de alte zone ale lumii în care am călătorit, România mi s-a părut cea mai dificilă. Animalele noastre sunt mult mai timide și greu de văzut. Am făcut  prima poză bună unui urs abia după ce aveam deja imagini frumoase cu cimpanzei, rinoceri negri, sau chiar cu o balenă albastră, care sunt, cu siguranță, animale mult mai rare! Dintre speciile indigene emblematice, râsul și lupii sunt cel mai greu de fotografiat. Râșii, ca orice felină, știu să se camufleze – probabil că am trecut pe lângă ei de multe ori fără să-i bag în seamă. Pe de altă parte, lupii te simt (și te evită) de la o distanță foarte mare.

Pentru a fotografia un râs în munții Piatra Craiului, a trebuit să aștept o dată 24 de ore (câte 12 ore pe zi), iarna, la -10°C. Am folosit un cort de camuflaj și eram înghețat și amorțit pentru că nu puteam să ies sau să mă mișc mult. După două zile, când abia mai rămăsese o fărâmă de lumină, un râs a venit cu încredere înspre cort și mi-a oferit un portret magic. O imagine la care nu îndrăznisem să visez și care a devenit emblema proiectului România Sălbatică.

Apropo de România Sălbatică, care a fost cea mai memorabilă sau mai amuzantă aventură din timpul filmării documentarului?

Am avut nenumărate aventuri de-a lungul celor 10 ani de muncă la proiectul România Sălbatică. Am fost surprinși de o inundație în Peștera Ponicova. Ne-a plouat și ne-a udat până la piele de nenumărate ori pe munte. Am fost puși la încercare de vânturi puternice în Făgăraș și Ciucaș. Și câte și mai câte! Chiar dacă uneori ne-a fost greu, ne-am distrat. La finalul proiectului, am decis să includem toate aceste aventuri într-un film care să spună povestea noastră și povestea realizării documentarului. A fost foarte bine primit de public și sper să îi încurajeze pe cei care vor să facă primii pași în acest domeniu.

Care crezi că a fost impactul proiectului?

Cele două componente principale ale proiectului, albumul foto și filmul documentar, au jucat un rol important în crearea unei comunități de oameni pasionați, care ne-au susținut la fiecare pas. Albumul foto trebuia să aibă inițial un tiraj mai mic, dar am dublat tirajul inițial în urma precomenzilor. Am avut astfel ocazia să donăm peste 600 de albume școlilor, bibliotecilor și ONG-urilor de mediu și să tipărim până acum 9.000 de albume. Mă bucur că această carte unică despre biodiversitatea țării noastre a fost atât de bine primită și sper că va influența noile generații să aprecieze și să protejeze natura.

Documentarul „România Sălbatică”, primul film de această anvergură creat exclusiv de o echipă românească, a fost foarte bine primit de public. A fost lansat la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), în fața a peste 2.500 de oameni. A fost acceptat la 20 de festivaluri majore și a câștigat opt premii. A fost o oportunitate unică pentru mulți spectatori și iubitori de film de a înțelege mai bine biodiversitatea României.

La aceste componente principale se adaugă expoziții de fotografie, conferințe, o aplicație mobilă și multe alte lucruri  mici, care au dus proiectul mai departe. Mai mult, am înființat Asociația România Sălbatică pentru a ne putea implica în proiecte care vizează protecția și conservarea naturii, printr-o componentă vizuală. Prin acest proiect și prin cele care vor urma, vom aduce, de asemenea, o contribuție necesară la păstrarea unei naturi sănătoase.

La ce te-ai gândit când ai început să lucrezi în România Sălbatică?

Am pornit cu o idee foarte altruistă: să arătăm altora ce țară frumoasă avem. Nu a trecut mult până mi-am dat seama că nici eu eram conștient  pe deplin de acest lucru. Acest proiect m-a făcut să înțeleg mai bine natura. Am aflat mai multe despre acest domeniu și am făcut toate conexiunile necesare pentru a-i aprecia cu adevărat importanța în viața noastră. Adesea uităm că nu putem exista fără natură și că facem parte din ea. Nu ne aparține; noi îi aparținem. Aroganța noastră ne-a dus pe culmi uriașe, făcându-ne să inventăm confortul absolut în spatele orașelor de beton și sticlă. Dar ne-a făcut și să uităm că respirăm natura, mâncăm natură și suntem natură. Fără cei 10 ani petrecuți în sălbăticie pentru acest proiect, probabil că nu aș fi avut timp să privesc lucrurile atât de filozofic.

Hai să o luăm filosofic: de ce avem nevoie de sălbăticie?

Pentru că am evoluat, ca specie, împreună cu alte animale și am depins de ele. Nu putem merge mai departe spre un viitor cu totul distopic, în care mâncăm doar produse sintetice și respirăm aer artificial. Am putea fi capabili – am arătat că omenirea poate depăși orice provocare – dar acum este momentul să ne întoarcem la rădăcini și să ne punem toată inteligența la muncă pentru a proteja sălbăticia. Nu este greu să facem asta. Uneori, trebuie doar să lăsăm natura să prospere singură, să nu-i facem rău. Ea ne ajută necondiționat, uneori fără să ne dăm seama. Te-ai întrebat vreodată de câte insecticide suplimentare ar avea nevoie un oraș pentru a scăpa de țânțari, dacă nu ar exista lilieci urbani sau ciocănitoare și alte păsări insectivore care să-i  mănânce? Sau câte rozătoare ar trăi pe străzi dacă păsările de pradă nocturne sau șoimii nu le-ar ține în frâu reproducerea necontrolată? Probabil că am pune niște difuzoare dacă nu am mai auzi păsările cântând în parcuri. Se spune că nu apreciem cu adevărat ceea ce avem până nu pierdem acel lucru. Hai să nu ajungem acolo; hai să protejăm ceea ce avem. Eforturile de a aduce înapoi sălbăticia vor fi mult mai mari decât cele de a o păstra așa cum este acum.

Bănuiesc că au mai rămas puține specii locale pe care nu le-ai întâlnit în explorările tale. Există vreuna  greu de prins, la care visezi pentru atlasul tău foto personal?

După ce am reușit să fotografiez râsul, lupul ocupă acum primul loc pe lista mea. Am avut ocazia să văd unul foarte de aproape, în timp ce urmărea un căprior, dar din păcate l-am văzut doar din mașină. Lupul nu s-a speriat; s-a uitat la noi câteva clipe și apoi s-a îndepărtat încet. Aș fi putut face o fotografie fără probleme, dacă nu aș fi avut toate echipamentele în portbagaj! Am învățat, cel puțin, să am mereu camera la îndemână pe drumuri în mijlocul naturii. Căutarea continuă, așadar.

Care este, pentru tine, principala bogăție naturală a României? 

România are încă un nucleu de sălbăticie bine definit și protejat. Acest nucleu sălbatic este principala bogăție a țării, un hotspot de biodiversitate care păstrează, nealterate, valorile naturale. Este, în principiu, la nivel local, dar și pentru întregul continent, deoarece avem o bancă genetică pentru aproape toată fauna și flora Europei.

Unde i-ai recomanda să meargă unui turist străin într-o singură vizită în țara noastră și de ce?

Este greu să alegi un singur loc, dar Delta Dunării ne face unici la nivel european. Este unul dintre puținele locuri de pe continent în care există faună sălbatică pe care o poți găsi doar în savanele africane sau în timpul marilor migrații; momentul în care câteva mii de păsări, pelicani și cormorani deopotrivă, merg la pescuit,, este remarcabil! Sute de pescăruși însoțesc grupul, iar zeci de egrete sau de stârci stau la marginea stufului, pentru a prinde un pește derutat de ambuscadă. Este un moment care nu te poate lăsa indiferent.

Ne poți  oferi mai multe recomandări de locuri sau de programe de observare a vieții sălbatice accesibile turistului obișnuit?

Carpații sunt cu siguranță pe locul doi. Nu poți să nu te gândești la sălbăticia lor când te plimbi prin natura României. Aș recomanda în special Regiunea Alpină, fie din Făgăraș, din Retezat sau din Piatra Craiului. Deși nu sunt cei mai înalți munți din Europa și nici cei mai întinși, compensează prin diversitatea peisajului lor. Un tur ghidat la un observator al urșilor – unul realizat în mod corespunzător și etic, unde animalele nu sunt abuzate – este o opțiune fascinantă  de a vedea aceste animale în mediul lor natural.

O a treia recomandare ar fi pădurile virgine. Țara noastră deține aproximativ 65% din pădurile neatinse ale Uniunii Europene, iar aceste resurse inepuizabile de frumusețe se află în centrul biodiversității noastre.  Să „simți”, cu adevărat, un astfel de loc este fascinant. La fel cum sunt legate între ele firele dintr-o țesătură strânsă, sunt fabuloase nenumăratele relații dintre elementele sale, de la cei mai înalți fagi la cele mai mici ciuperci. Cu un ghid excelent care să ți le explice, poți înțelege importanța unui astfel de loc care funcționează ca un organism gigantic.

Nu în ultimul rând, aș adăuga pe listă alte trei zone fascinante: Munții Apuseni – cu mii de peșteri și unele dintre cele mai mari complexe carstice din această parte a Europei,Dobrogea – cu peisajele sale unice de stepă și Munții Măcin, printre cei mai vechi munți ai continentului și Parcul Natural Porțile de Fier. Este locul în care Dunărea întâlnește Carpații și formează un peisaj absolut spectaculos.

Toate aceste recomandări sunt uimitoare pentru turism, dar să revenim la sustenabilitate: care ar fi prima ta măsură importantă dacă ai deveni următorul ministru al mediului?

Aș avea nu una, ci trei măsuri. Prima ar fi o reglementare strictă a exploatării lemnului și o obligație de replantare și reconstrucție ecologică a zonelor dezafectate. Astfel am pune bazele pentru o mai bună gestionare a resurselor, iar cei implicați vor înțelege că obligațiile lor trebuie să includă măsuri de conservare pe termen lung. Al doilea pas ar fi interzicerea utilizării inutile a plasticului. Dacă natura a „împachetat” bananele sau portocalele într-o coajă protectoare, de ce le învelim într-o folie de plastic nereciclabilă? A treia măsură ar fi renaturarea tuturor zonelor umede de-a lungul râurilor mari sau a Deltei Dunării.Acestea pot fi cea mai rapidă modalitate de a stoca carbon și de a ajuta la dezvoltarea biodiversității, deoarece sunt un sanctuar pentru reproducerea peștilor. Ca măsură bonus, aș returna ONG-urilor custodia asupra ariilor naturale protejate, eventual în parteneriat cu autoritățile statului, care le gestionează acum. Aș găsi o soluție ca parcurile naturale și naționale să aibă finanțare directă de la minister și să nu depindă de Romsilva (Direcția Națională a Pădurilor), o întreprindere de stat, responsabilă de pădurile aflate în proprietatea statului român, și de gestionarea zonelor de vânătoare și de pescuit.

Care sunt, după părerea ta, principalele amenințări la adresa biodiversității României?

Avem o natură binecuvântată, dar nu avem bani și nici nu ne grăbim să o păstrăm. Un sfert din România este declarată zonă protejată, dar dacă te uiți cu atenție, conectarea peticelor de habitat este o problemă. Parcurile naționale ocupă doar 1% din teritoriul național, cu foarte puține zone protejate cu strictețe. Da, suntem o adevărată Arcă a lui Noe a biodiversității europene, dar tot mai multe specii riscă să fie aruncate peste bord.

Schimbările climatice, poluarea și pierderea suprafețelor împădurite sunt principalele amenințări aici – și pe întreaga planetă. Încălzirea globală ne afectează deja de mulți ani, iar efectele sunt vizibile la fiecare pas: ierni mai scurte, lipsa zăpezii și perioade de secetă prelungită. Anul acesta, am văzut cum Dunărea a secat într-un mod rar întâlnit până acum. Toate acestea pun o presiune mare asupra animalelor și habitatelor. Este posibil ca poluarea industrială să fi scăzut în ultimii ani; multe complexe comuniste sunt închise, iar cele rămase sunt aliniate la standardele europene, dar problema plasticului rămâne. Este trist să te plimbi prin natură și să vezi atât de mult gunoi aruncat la întâmplare, mai ales în apropierea orașelor. Pierderea pădurilor este, de asemenea, o problemă. Să fim serioși: nu putem trăi fără lemn, iar țara noastră are din belșug această resursă. Trebuie doar să-l exploateze cu moderație și într-un mod echitabil față de natură. Pe de altă parte, lemnul este singurul material de construcție care stochează carbon, ceea ce îl face deosebit de important de protejat pentru a face trecerea la o societate care limitează eliberarea de CO2 în atmosferă. Deși suntem amenințați de aceleași probleme globale, putem prospera la nivel local dacă ne gestionăm resursele în mod responsabil.

Conectarea pădurilor cu muzica: O conversație cu Nico de Transilvania

Cuvinte: Lavinia Gogu
Fotografii: Marius Sumlea
August 2023

O zicală veche spune că într-o viață trebuie să construiești o casă, să faci un copil și să plantezi un copac. DJ-ul și producătoarea Nicoleta Cărpineanu le-a bifat pe toate. Prin implicarea socială în conservarea pădurilor, ea a sprijinit plantarea a 150.000 de copaci în Marea Britanie și România..

Pentru Nico, cunoscută mai bine după numele ei de scenă, Nico de Transilvania, pădurea este leagănul copilăriei, o sursă de inspirație creativă și un spațiu pentru dezvoltarea unei misiuni nobile: conservarea și reîmpădurirea peisajelor forestiere degradate. 

Nico a emigrat în Marea Britanie în urmă cu 25 de ani. În prezent trăiește în Brighton cu fiul ei, Rumi. Însă, în perioada în care și-a dedicat timp construindu-și o viață acolo, în vreme ce a cutreierat lumea producând muzică electronică și predând yoga, sufletul ei a rămas acasă, în România. Artista compune un stil muzical pe care îl numește „folkloric electronic.” Ea promovează tezaurul folcloric transilvănean, alături de artiști locali, care încă păstrează tradițiile românești, precum sunetul flautului.

Artista și-a înființat propria casă de producție, Musică Without Frontiers, în 2018. După ce a cutreierat plaiurile natale, adunând povești și sunete, a compus primul său album, Be One. În 2019, a fondat Forests Without Frontiers, o iniţiativă caritabilă care are ca misiune reîmpădurirea peisajelor forestiere. A fost numită Ambasadoare a Munților Făgăraș de către Fundația Conservation Carpathia în 2021. A inițiat campanii pentru strângerea de fonduri pentru plantarea copacilor și pentru promovarea inițiativei regenerării peisajelor forestiere degradate astfel încât să răspândescă nivelul de conștientizare privind această cauză. Și, în 2022, și-a finalizat cel mai recent album, Interbeing.

Am cunoscut-o pe Nico în Centrul Vechi din București, la o cafea. Deși, de data aceasta, venea în țară într-un moment dificil, pentru a participa la parastasul mamei ei, mi-a explicat că vrea să meargă și la Nucșoara, o comună în nodrul țării, la baza celui mai înalt vârf al său. A simțit nevoia să fie înconjurată de natură pentru a înregistra sunetele pădurii și elemente de folclor pentru noul său album, o rezidență creativă finanțată de Universitatea Cambridge și AFCN. 

I-am admirat rochia înflorată, asortată cu o geacă de blugi și o eșarfă cu ciucuri portocalii, o ținută care inspiră un aer boem – un spirit liber. Mi-am dat seama că are un grad mare de empatie chiar dinainte să aflu că s-a dedicat muncii caritabile, doar din felul în care s-a adresat chelneriței. Mi-a spus despre călătoria ei muzicală și despre dorința ei de a ajuta pădurile României să înflorească. Dar a împărtășit și o frântură din evenimentele care au inspirat-o să se apuce de actele de caritate și să obțină o nouă perspectivă asupra vieții.

Au trecut douăzeci de ani de când te-ai mutat în Anglia. Povestește-mi despre perioada în care ai plecat din Romnânia.

Dintotdeauna am fost altruistă. Am început să fac muncă de voluntariat la 17 ani. După ce se terminau orele, mergeam la sala de lectură să învăț, iar apoi la un orfelinat din Zalău, în Transilvania, aproape de orașul meu natal, să petrec timp și să ajut cu copiii de acolo. Prin acea experiență, am luat legătura cu o organizație caritabilă din Marea Britanie. Organizația m-a invitat să vorbesc în școli și în locațiile unde strângeau fonduri. Când am împlinit 18 ani, am plecat în Anglia și m-am alăturat echipei ca voluntară în timp ce am continuat să studiez – și am rămas acolo pentru că m-am îndrăgostit de un englez. 

Cu ce amintiri ai plecat din România?

Am crescut la poalele munților Meseș, înconjurată de natură, într-un sat numit Ortelec, cu bunica Rozalia. Am învățat foarte multe de la ea, inclusiv cum să trăiesc în armonie cu natura, cu pădurea, cu tradițiile, cu cântecele și poveștile locului. Bunica a murit la 80 de ani, pe când eu aveam 10 ani. În ultimii ei ani de viață nu prea putea să meargă, așa că a petrecut mai mult timp cu familia mea. Avea părul alb, lung, și îmi amintesc cum îl pieptănam, apoi îi făceam două codițe pe care le uneam într-un coc. Îmi cânta cântece de pe vremuri și îmi povestea despre copiii ei numeroși. A crescut 15 copii, 10 născuți de ea și 5 vitregi. Nu m-am plictisit niciodată cu ea. 

După câțiva ani în Marea Britanie, când aveam 21 de ani, a început să-mi fie atât de dor de casă încât am vrut să mă întorc. Însă mi-am dat seama că pot face mai multe pentru țara mea locuind în Marea Britanie. Acum, când mi-e dor de casă, gătesc preparate românești. Îmi place să fac sarmale și mămăligă.

Cum e viața în Brighton?

Trăiesc în Brighton de 20 de ani. Viața aici este senină. Locuiesc lângă mare alături de băiatul meu, care are 18 ani și urmează să meargă la facultate. Brightonul este la aproape o oră de Londra, și tot acolo am și biroul pentru ONG-ul pe care l-am lansat acum patru ani, Forest Without Frontiers. E un oraș multicultural – cu oameni din lumea întreagă – iar din punct de vedere muzical și artistic e un loc bogat, boem și eclectic.

Spune-mi cum te-ai lansat pe scena muzicală.

Tatăl meu a lucrat în industria ospitalității, a fost bucătar. Mama era pasionată de muzică; a fost binecuvântată cu o voce deosebită și cânta la biserica noastră. Practic, am fost crescută cu fanfară, cu cântece străvechi și lăutari.

Când am ajuns în Anglia, am studiat coregrafie, terapie prin dans, artele spectacolului, și comunicare. Practic, toate cursurile pe care nu puteai să le faci aici. Pasiunea pentru DJ-ing a început în acea perioadă. Aveam un prieten carea iubea muzica și am cumpărat împreună un mixing desk și am început să mixez. Pot spune că această pasiune a izvorât din ideea de a creea mixuri pe care să îmi placă mie să dansez. Așa că am început să-mi compun propria colecție de piese acasă.

Mi-am dat seama că îmi place și câțiva ani mai târziu am început să mixez muzică balcanică. 

Și cum ai decis să începi să mixezi muzică din Balcani?

Am fost în Asia cu prietenul meu Nick Carling, care acum e DJ în Brighton. Călătoria a început în Sri Lanka, apoi am fost în India și Nepal, pe urmă ne-am reîntors în Sri Lanka. Am făcut primul curs de yoga intensiv de o lună, iar noaptea mixam. În perioada aceea, am redescoperit o parte din minte pe care cred că o uitasem de când eram copil, un fel de libertate emoțională. Când am revenit în Anglia, Nick mi-a dat un CD cu Fanfara Ciocârlia. Mi-a spus: „Nico, știu că ți-e dor de casă, uite ce ți-am cumpărat!”. Am început să îl mixez la petreceri – pe vremea aceea organizam foarte multe petreceri. Apoi am cumpărat și mai multe CD-uri cu muzică balcanică.

Pe urmă am călătorit 10 ani în lumea întreagă și am mixat muzică electronică balcanică. Însă până când DJ-ing-ul a început să devină tot mai cerut, mi-am continuat munca în calitate de instructor de yoga și și pe cea caritabilă. În cele din urmă, am ajuns să lucrez ca producător asociat la filmul Wild Carpathia timp de cel puțin patru ani. Am contribuit la primele trei episoade. Am făcut cercetare, am ales povești, locații unde să filmăm și am ales și muzică. Așa am descoperit oamenii care fac treabă bună aici, în România, în conservarea mediului și a pădurilor.

De ce ai ales să te numești Nico de Transilvania?

Mă numesc așa de aproape 12 ani. Eram în Sydney și am cunoscut niște localnici care erau impresionați că sunt din Transilvania, pentru că nu le venea să creadă că acest loc chiar există. Așa că am decis să-mi spun Nico de Transilvania pentru a-mi reprezenta locul de origine.

Cum ai descrie stilul tău muzical și muzica pe care o compui?  

Iubesc hip-hop, funk, blues și muzica dance electronică. Elementele folclorice sunt inima muzicii pe care o produc. Îi spun folk electronic cu note jazzy. Îmi plac trompeta și saxofonul. Mixez un melanj pe care îl numesc „muzică electronică globală.” Călătorind în jurul lumii, mi-am dat seama cât de interconectate este muzica: flautul egiptean este asemănător cu cel al indianului, aducându-mi aminte în același timp de elemente mexicane și românești.

Îmi place să pun muzică la evenimente culturale. Odată am pus muzică la Târgul de Artă din Dubai. Am început cu un cântec din Pakistan, apoi a urmat unul din România, pe urmă altul din Franța, apoi cântece din Egipt și India. După show, cineva a venit la mine și m-a întrebat despre un cântec care-i plăcuse mult. I-am spus că este un cântec din Palestina; persoana era din Israel. Așa a apărut și numele casei mele de producție: Musică Without Frontiers. Nu există granițe pe ringul de dans, toți suntem ca unul. Și așa am avut și inspirația de a-mi numi primul meu albumul Be One, care este despre unitate și umanitate.

Ce îmi mai poți spune despre al doilea tău album?

Interbieng e un proiect finanțat de AFCN și de Universitatea Cambridge prin programul de rezidențiat dedicat artiștilor, Endangered Landscapes Artist Residencies. Am lucrat cu Silvia Dan, care cântă pe album și pe care o vedeți în fotografii. Tot albumul e înregistrat în natură, în zona Nucșoara, unde plantăm copaci. Muzica și acțiunile caritabile sunt pasiunea mea, sunt fericită că am reușit să le îmbin, alături de iubirea mea pentru tradiție și grija pentru oamenii mai în vârstă.

Cum ai început să te implici în protejarea pădurilor din România și ce rol are muzica ta în povestea asta?

Având dintotdeauna o conexiune puternică cu natura și o înclinație către acțiunile caritabile, am simțit mereu nevoia să protejez pădurile. Și să îmbin asta cu muzica mi-a venit foarte natural. În 2018 am fost la Sarmisegetusa, în Munții Orăștiei, cu prilejul unui proiect de conservare a pădurilor virgine din acea zonă și am vorbit cu un jurnalist care mi-a sugerat să ascult un fluier din zonă. Așa l-am cunoscut pe Babu Ion, artistul care mi-a inspirat inițiativa – și unul dintre flautiștii cu care am colaborat pentru albumul Be One. Și-a luat fluierul și mi-a spus că trebuie să îl ascult în mijlocul codrului, pentru că doar așa voi „simți magia.” A fost incredibil. Recitalul de fluier a fost inspirațional, dar și el, ca artist și om, așa că i-am promis că voi găsi o cale să fac talentul lui cunoscut. 

Câteva luni mai târziu, am câștigat o finanțare și l-am înregistrat împreună cu alți fluierași din zonă. Mi-au sugerat să o cunosc și pe Buna Ana, care e cântăreața satului. Din păcate, când am cunoscut-o pe Buna Ana, își pierduse vocea. Din fericire, e și o poetă talentată, așa că am rugat-o să-mi scrie niște versuri. Așa a prins viață primul cântec de pe primul album, „Doina.” 

În timpul petrecut acolo, am vorbit cu mulți localnici care mi-au povestit despre îngrijorările lor privind despăduririle. Așa am decis să donez tot ce am câștigat din album pentru a planta copaci în zona Orăștiei. 

Din păcate, nu am reușit să plantăm în munții Orăștiei. Nu am găsit o zonă pentru care să se semneze un contract de protecție, să ne asigurăm că pomii nu vor fi tăiați. Din fericire, aveam deja contacte de când lucram la Wild Carpathia, și așa am înființat Forest Without Frontiers. Acum plantăm copaci în zone protejate. 

Cum au reacționat oamenii alături de care ai creat albumul când l-au ascultat?

Le-am prezentat albumul în avanpremieră. Le-am făcut o surpriză lui Babu și Bunei Ana, când a împlinit 90 de ani, arătându-le filmul. Ambii au fost încântați. A fost cu adevărat un moment unic în viața mea. Mai ales că că nu le venea să creadă că oamenii le apreciază tradițiile, că vor să cumpere albumul și că banii vor fi donați pentru plantarea copacilor.

În ce alte moduri ajuți comunitatea locală?

În perioada pandemiei, când am împlinit 40 de ani, am orgaizat o petrecere la mine acasă numită Music for Earth. Alături de muzicieni și artiști din lumea întreagă, am mixat de la mine din sufragerie pentru a răspândi bucuria și pentru a ne distra. De asemenea, am strâns fonduri și am trimis cutii cu mâncare la 51 de bătrâni, săptămânal, timp de o lună de zile, pentru a-i susține pe oamenii în vârstă din Transilvania. 

Ce te inspiră să fii atât de dedicată activităților caritabile?

Acum opt ani, m-am trezit admirând o plajă superbă din Phuket, Thailanda, de la balconul unui hotel de lux. Am înțeles că trăiesc într-o bulă. Cu o seară înainte mixasem la o nuntă cu pretenții și, deși făcusem un show bun, mă simțeam goală în interior. Atunci am decis că trebuie să dedic mai mult timp activității caritabile pentru că îmi aduce cea mai multă bucurie. Amprenta mea de carbon de-a lungul vieții s-a acumulat, și am început să devin mai conștientă de impactul pe care schimbările climatice îl are asupra mediului.

Apoi a fost și momentul când fiul meu a împlinit 16 ani. Mă tot gândeam ce să îi fac cadou. La vremea aceea, trebuia să decid ce să fac cu banii obținuți în urma vânzării unui teren moștenit. L-am întrebat pe fiul meu: „Ar trebui să investim într-o campanie de strângere de fonduri pentru a planta copaci sau să luăm altă decizie?” La care el mi-a spus: „Mama, trebuie să investim în copaci.” Așa că am plantat 15.000 de copaci de ziua lui.

Câți pomi ai plantat, indirect, până acum?

Am plantat pomi și-n Marea Britanie. Până acum, în mod indirect, am plantat 150.000 de copaci în Marea Britanie și România, datorită muzicii.

Vama Veche, o călătorie spre tine însuți

Cuvinte și Fotografie: Mihnea Turcu
August 2023

Era o după-amiază fierbinte din vara lui 1999 când autostopul m-a lăsat la marginea șoselei. Nu o puteam vedea, dar știam că marea era în stânga mea. O simțeam după vântul cald, mirosul de alge uscate și aerul alb, plin cu un praf fin de scoici amestecate cu sare. Dacă aș fi luat-o pe ulița nepietruită pe atunci care ducea direct către mare, aș fi văzut câteva căsuțe mici cu gard din piatră de mare, o terasă sau două cu mese vechi, încropite din lemn și niște băncuțe. Dar eu nu știam încă de acel drum, așa că am luat-o prin lanul de porumb din fața mea, direct către mare. Pășeam atunci, fără să știu, pentru prima oară, pe tărâmul Vămii, spre ceea ce avea să fie o călătorie fermecătoare, prin etapa întrebărilor profunde și a universurilor interioare. 

Am ieșit câțiva metri mai încolo, pe o plajă de un alb sălbatic, străină de tot ceea ce mai văzusem până atunci. Plaja părea a fi nu mai lungă de vreo doi, trei kilometri. Un vânt puternic dinspre mare; miros de nisip fin; valuri, multe valuri albastre care se spărgeau de mal aruncând înspre tine particule ude cu răcoare. Am simțit un învăluitor sentiment de libertate. La stânga, mai departe, niște corturi singure se luptau cu orizontul. În drepta mea, pe o dună de nisip un băiat și o fată, goi, se îmbrățișau. Acela a fost momentul care a rămas în mine pentru totdeauna. Atunci, acolo, mă îndrăgosteam. Simțeam că am ajuns în sfârșit. Că nu trebuia să mai caut. Că totul avea sens, farmec și consistență și că tot ce trebuia să fac era să las natura, satul și oamenii din jurul meu să mă îndrume.

Aveam să îmi dau seama mult mai tîrziu că aceștia erau pasii mei prin care mă despărțeam de adolescență. Tot ceea ce trăiam părea nou acolo, și se simțea intens, ca o lovitură în mijlocul pieptului. Era ca și cum o parte nevăzută din mine, din viață, se chinuia să iasă la suprafață. Libertatea primea alte înțelesuri. Iar Vama Veche a acelor ani era însuși locul în care toate astea mi se întâmplau.

oază de libertate

Noi, cei născuți în România anilor ’70, ne-am petrecut tinerețea printre momentele importante ale istoriei. Regimul lui Ceaușescu ne-a ascuns mare parte din realitățile lumii exterioare. Ne-am început copilăria în crisparea ultimilor ani ai comunismului și ne-am trăit adolescența într-o Românie care încerca cu greu să învețe democrația. În 1989, căderea comunismului ne-a găsit timizi, introverți, tăcuți și plini de rușine. Era ceea ce sistemul, părinții și societatea ne inoculaseră. Iar golul din noi începea să se simtă și mai intens, pe măsură ce societatea românească se deschidea. Pentru noi toți, așadar, Vama Veche, micul sat de la colțul graniței României cu Bulgaria, devenea un loc special, un tărâm aparte pentru noi explorări. 

Numele vechi al satului era „șerpărie.” Iar pe atunci, era descrierea perfectă a unui amalgam etnografic. România s-a aflat pentru secole la rând la intersecția mai multor imperii. Zona ei de sud din care Vama Veche face parte a trecut pe rând sub adminisitrația turcă, rusă și în final română. Comunități de turci, tătari și ruși au trăit aici, amestecate cu bulgari și ciobani români. 

Pe vremea monarhiei, între anii 1913-1940 când granița României se întindea mult mai spre sud decât acum, elitele artistice și politice românești își petreceau vara în atmosfera fermecătoare a Balcicului, un orășel pe atunci românesc, care astăzi aparține însă Bulgariei. Scriitori, pictori și poeți, fugeau vara de căldura Bucureștiului, adăpostindu-se în răcoarea mării și a colinelor împădurite ale Balcicului. 

În 1940 România pierdea partea de sud și cîțiva ani mai tărziu umbra comunsimului se lăsa peste țară. Vama Veche devenea așadar paznicul graniței de sud, în timp ce nordul litoralului avea să se îmbarce într-o amplă călătorie de „modernizare arhitecturală”. Vama Veche, împreună cu satul său vecin, 2 Mai, rămân astfel înghețate în timp. Cele două încep să atragă parte dintre boemii estivali care recent pierduseră Balcicul. 

Doamna Sultana Dumitrache, la cei peste 80 de ani ai săi, este o localnică cu o privire vie, pătrunzătoare, și mișcări încete, calculate. Ne povestește că în tinerețea ei, viața în satul Vama Veche era legată în mare parte de munca pământului și creșterea animalelor. „Prin anii 1940 eram cam 30 de familii aici, iar în sat nu existau nici magazin, nici biserică și nici măcar un autobuz care sa ne lege de restul lumii.” Amintirea primilor turiști care au sosit în Vama Veche în anii ’60-’70 îi este încă proaspătă în minte: „Un doctor a ajuns atunci, la noi, pentru prima oară. Era din București și s-a îndrăgostit pe loc de sat.” În vara viitoare, camerele-i erau pline, iar grădina împânzită cu corturi. Nu exista curent pe vremea aceea, iar doamna Sultana gătea ziua pentru toți turiștii. „Păstram mâncarea și băutura într-o găleată, legată cu un lanț, jos, în răcoarea fântânii. Viața era foarte simplă pe atunci.” 

O mare parte dintre turiști au continuat să vină în Vama Veche vară de vară, iar relațiile lor cu localnicii se transformă în adevărate prietenii peste ani. „Încă mai primesc vederi, chiar și după atâta timp, de la doctori, profesori și alți oameni importanți care au trecut prin casa mea. Era respect între noi, pe vremea aceea, să știți, și țineam unii la alții,” își aduce aminte suspinînd. „Dar vremurile s-au schimbat. Acum totul este numai despre bani și lăcomie.”

Era cam în jurul acelor ani, cei din amintirile doamnei Sultana, când Vama Veche se transforma într-un spațiu cultural ascuns și nonconformist, o oază de libertate care rezista în fața controlului și sufocării securității comuniste. Artiști, doctori, studenți și intelectuali au început să vină aici. Arta, literatura necenzurată, nudismul, discuțiile politice anti-regim sau influența muzicii hippie au prins aici rădăcini de exprimare in anii ’70-’80. Regimul comunist era conștient de acest fenomen și a încercat să-l controleze prin metodele sale de urmărire clasice. Ani mai tîrziu, desecretizarea dosarelor securității, a scos la iveală prezența informatorilor printre grupurile de turiști sau chiar în rândul localnicilor. Nu erau rare scenele în care ofițeri în cămașă albă încercau să supravegheze activitățile de pe plajă, apărând într-o discordanță hilară față de aspectul boem al grupului de nudiști. Sistemul nu avea arme și nici nu era pregătit să lupte împotriva simbolisticii părului lung sau a metaforei ascunse în acorduri de chitară. Partidul nu putea decât să stea și să observe.   

În perioada anilor ’70-’80, plaja sălbatică te îndemna la visare și la contemplare. Odată întors în curtea răcoroasă, la masa pregătită de gazdă, sau în liniștea cortului, noaptea, atmosfera satului te îndemna înspre liniștea din interiorul tău și înspre meditație. Pe urmele acestor ecouri intram eu în Vamă, ani mai târziu. Și nu știam, pe atunci, că aveam să fiu martorul unor schimbări accelerate, de stare și de generații.

Vama Veche după anii 90: un refugiu hippie 

La începutul anilor 2000 Vama Veche era încă un loc mic și liniștit. Pe ulițele prăfuite întâlneai câte un cal obosit trăgând la o căruță, iar de-o parte și de alta, nu mai mult de câteva zeci de case. Câteva terase și baruri din care se auzeau invariabil acordurile vechi de Pink Floyd și Led Zeppelin. Stăteam toată noaptea acolo, plecam doar la prima rază de soare. 

Mult timp, în anii mei de început, îmi puneam cortul aproape de mare. Ajungeam în Vamă de obicei noaptea, târziu, pășind încet printre sfori, atent să nu mă împiedic în corturile care erau deja acolo, pe plajă. Dimineața soarele răsărea din mare și trecea repede prin prelata verde a cortului. Te atingea întâi pe pleoape și oricât te-ai fi întors de pe-o parte pe cealaltă, câteva momente mai tîrziu soarele te împingea afară cu căldura lui. Aveai o singură șansă, să te arunci direct în mare. Se trăia în afara timpului în Vamă, iar zilele păreau fiecare ca versuri dintr-o poezie.

Interacționam cu oameni cu care poate în oraș, nu aș fi avut nicio treabă; aici ne împărtășeam opinii și purtam discuții adânci. Vama Veche ne transforma pe toți într-o comunitate. Aici am învățat să las natura să mă îndrume. Aici am simțit că suntem spirit, emoție și suflet înainte de orice altceva.     

Vama ne scotea din fluxul amețitor al orașului și ne învăța să stăm, să mai și cugetăm. Se vorbea despre hippie, muzică și Woodstock. Apropierea mării ne făcea mai profunzi, iar întinderea infinită a orizontului ne liniștea gândurile. Vama Veche era locul perfect în care toată această stare putea să înflorească. Un sat mic, uitat la un capăt de Europă, pe malul Mării Negre. Natura și sălbăticia i-au atras de la început pe cei care aveau nevoie să respire, sa găsească un moment de evadare din tensiunea și încleștarea regimului comunist. Vama a fost un loc de reîncărcare, de curățare și de rezistență pentru generația dinaintea mea. Trei decade mai târziu era rândul nostru să rezistăm, să protestăm, de data aceasta împotriva kitsch-ului, a materialismului, a consumerismului și a superficialului. Satul, locul, ne uneau și scoteau în evidență tot ceea ce noi aveam în comun. 

Gentrificare și nostalgie

În anii ’80 Vama Veche a fost declarată rezervație naturală, atât maritimă cât și terestră. Însă guvernul nu a înțeles niciodată faptul că ar fi trebuit să fie protejată și ca rezervație culturală. Cele câteva inițiative publice, „Salvați Vama Veche” sau festivalul „Stufstock” nu au găsit susținerea necesară în timp. Mișcările s-au stins singure, lipsite de forță într-o societate neobișnuită să lupte în fața valului de democrație prost înțeleasă, politicieni lacomi și a goanei avide după câștig. 

Într-un mod ironic Vama Veche a devenit însăși victima propriului renume. La începutul anilor 2010 farmecul locului se schimba. Plaja a fost împărțită și concesionată, marea acoperită de umbreluțe, baldachine si șezlonguri, toate acestea înlocuind farmecul simplu al dimineților la cort. Pensiuni moderne și înalte au apărut în locul grădinilor vechi și ascunse, terase, baruri și restaurante noi au făcut ca Vama să își schimbe amprenta de loc meditativ și liniștit. Majoritatea celor nou veniți erau „investitori” total străini de esența Vămii. 

Vechea comunitate, încet, se disipa. O parte probabil că au plecat din țară în căutarea unui viitor pe care România nu îl putea oferi, iar alții și-au căutat liniștea verilor în altă parte. În inerția istoriei însă, a schimbării și rotirii generațiilor, spațiul, locul, a rămas întotdeauna de unul singur în jocul părerilor și preferințelor. Ar avea oare vreun rost să mă întreb cum mă priveau pe mine, ca nou venit, cei care ajunseseră în Vamă cu ani înaintea mea? Pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare generație, Vama a fost și va rămâne o legătură unică și foarte personală. 

Mă întorc în Vamă în fiecare vară. În cei peste 25 de ani de când ne-am întâlnit, atât ea, cât și eu, desigur, ne-am tot schimbat. De fiecare dată când ajung acolo însă, rămân surprins, pentru că în privirile celor tineri mă reîntâlnesc cu aceeași bucurie de viață pe care am simțit-o și eu cu ani în urmă. Este aceeași poveste care se repetă în fiecare vară și care nu poate avea sfârșit. Pentru că farmecul Vămii este în ochiul privitorului. Depinde numai de noi să alegem, fie a rămâne ancorați în melancolia trecutului, fie să ne lăsăm purtați de vraja acestui loc care se reinventează în continuu și care nu dispare niciodată.