Categorie: Natură

Cuvinte: Ioana Negoescu
Fotografii: Rareș Beșliu
Noiembrie 2024

„Nici la Polul Nord nu am simțit că respir atât de intens cum mi se întâmplă diminețile în pădure sau pe barcă, în Deltă”, spune fotograful de wildlife Rareș Beșliu, după ce a fotografiat în ultimii ani natura din peste 10 țări, multe dintre ele în regiunea arctică. Deși par la secole distanță, România și Arcticul au mai multe în comun decât ne putem imagina – dar ne întoarcem la asta mai târziu.

E atât de ușor să ne obișnuim cu ce avem, încât nu mai vedem frumosul la noi acasă. Uităm să ne bucurăm de natură, de peisaje, când am putea să ne mirăm încontinuu, ca niște copii mici. Când călătorim, totul ne fascinează. Rareș a descoperit cu adevărat România în pandemie, când, din cauza restricțiilor nu a mai putut să plece în străinătate. Până atunci era antreprenor, iar fotografia era doar un hobby în concedii. În câteva luni de explorare a țării, Rareș a devenit fotograf full time, iar această pasiune s-a transformat rapid în meseria căreia i se dedică acum complet. În tot acest timp a realizat două albume fotografice – „Dor de Viscri”, despre viața simplă a satului românesc și locul unde i-ar fi plăcut să fi copilărit, și albumul „emoții”, o colecție a celor mai bune fotografii de wildlife. Sunt imagini cu animale de când Rareș a devenit unul cu natura și a fotografiat îndeaproape viața sălbatică, nu doar observând comportamentele animalelor, ci fiind în același timp atent la trăirile avute în preajma lor și, totodată, imaginându-și cum se simt ele și ce emoții ar putea avea.

Dragostea pentru natură și înțelegerea ei în profunzime l-au făcut pe Rareș să construiască „La NORD de cuvinte”, un proiect de educație în privința efectelor schimbărilor climatice, prin care prezintă o paralelă între regiunile arctice și România. Deși nu avem ghețari care se topesc, iernile noastre au devenit vizibil mai scurte și mai blânde, iar zăpada a devenit tot mai rară chiar și în regiunile unde, odinioară, stratul de omăt era consistent. Verile, în schimb, sunt din ce în ce mai caracterizate de căldură extremă, România se confruntă cu valuri de caniculă mai frecvente, secete prelungite și temperaturi arzătoare care afectează grav agricultura. În plus, frecvența fenomenelor meteorologice extreme a crescut semnificativ. La fel ca în Arctica, și noi asistăm la schimbări care pun la încercare ecosistemele și modul nostru de viață. Sunt efecte regionale ce fac parte dintr-o tendință mai amplă, Europa încălzindu-se de două ori mai repede decât media globală.

Toate acestea sunt lucruri cărora fotograful nu le-a dat atenție până să petreacă mult timp în natură. Așa cum spunea și Sir David Attenborough referindu-se la copiii noștri – „dacă nu petrec timp în natură, nu o vor înțelege, iar dacă nu o vor înțelege, atunci nu o vor proteja”. Rareș (care are acum 45 de ani) a înțeles asta la 40 de ani și speră că, prin exemplul propriu, poate să-i mobilizeze atât pe cei indiferenți la ce se petrece cu Planeta, cât și pe cei mai tineri, care să înțeleagă că nu mai e timp de așteptat.

Am stat la povești cu Rareș într-un restaurant liniștit și primitor din București. A venit, ca de obicei, cu butelca lui de 2 litri, plină cu apă de la robinet, fără de care nu mai pleacă nicăieri. A devenit un fel de simbol pentru el, un semn clar al angajamentului său pentru protejarea mediului. Pe măsură ce discutam, ochii i se luminau de fiecare dată când aduceam vorba de natură sau fotografie. Nu era vorba doar de Polul Nord sau Delta Dunării, ci de legătura lui profundă cu fiecare loc și fiecare vietate. La început vorbea calm, dar pe măsură ce discuția mergea mai departe despre planetă și problemele ei, vocea lui devenea mai fermă, mai pasionată și chiar gravă. Puteai să simți că fiecare fotografie pe care o face are o poveste, un mesaj puternic pe care vrea să-l împărtășească lumii.

Ce urmează este o discuție despre viață, muncă și misiunea lui de a inspira schimbarea.

Cum s-a născut pasiunea ta pentru fotografia de wildlife?

Pentru că de fel nu am stare, în pandemie m-am ridicat de pe canapea și m-am hotărât să descopăr România, cu aparatul la gât. Nu puteam sta în casă, așa că am plecat prin țară. Prima oprire fotografică a fost la Viscri, sat despre care am publicat și un album. Apoi drumul m-a dus spre fotografia de peisaj și am urcat un munte pentru prima oară în viața mea – Ciucaș, mai exact, după care am ajuns în Delta Dunării și am înțeles ce înseamnă viața sălbatică. M-am îndrăgostit irecuperabil de ea și de atunci nu m-am mai abătut de la fotografia de wildlife, doar pe alocuri, pentru câte un peisaj spectaculos. 

După ce ai dedicat mai mult de patru ani fotografiei de wildlife, ne poți spune ce-ți oferă această pasiune și cum ar arăta viața ta fără ea?

Cu fiecare an ce trece simt că, atât natura, cât și fotografia, îmi oferă din ce în ce mai mult. Eu, la rându-mi, le înțeleg mai bine odată cu trecerea timpului și dezvolt proiecte în jurul lor, care-mi dau sensul în viață. Când nu sunt afară la fotografiat, editez imaginile, scriu povești, organizez expoziții, vorbesc cu oameni despre natură. Tot timpul meu se învârte în jurul acestei pasiuni și nici măcar nu vreau să mă gândesc cum aș trăi altfel. Probabil m-aș ofili fără lumina pe care mi-o dă.

Ai fotografiat în peste 10 țări din întreaga lume. Cum vezi natura din România acum, în comparație cu celelalte țări? Ce are ea și e doar al ei?

În primul rând, aerul tare. Nici la Polul Nord nu am simțit că respir atât de intens cum mi se întâmplă diminețile în pădure sau pe barcă, în Deltă. Apoi, deși am învățat încă din clasele mici că România e una dintre țările cu cea mai mare biodiversitate, nu am înțeles cu adevărat ce înseamnă asta până când nu le-am văzut și pe celelalte. Polul Nord înseamnă pentru mine urși polari, vulpi polare, pescăruși și alte câteva animale arctice. Islanda și Insulele Feroe sunt despre pufini, Scoția e țara vidrelor și a codalbilor, Cipru e renumit pentru flamingi și lista poate continua. Dar când spun România, nu mă pot limita la doar câteva viețuitoare. Asta este bogăția României – și sper că nepoții noștri vor putea spune același lucru.

Ce îi povestești unui străin despre țara noastră? 

Discuția inevitabil ajunge la urșii noștri, mai ales că recent am fost în nord, ceea ce face trecerea de la urșii polari la cei bruni firească. Apoi, nu prea e nevoie să le povestesc foarte multe pentru că deschid telefonul și le arăt fotografiile din România. Nu cred că s-a întâmplat o dată să nu-mi spună că trebuie neapărat să vină și ei în vizită.

Cu aproape un an în urmă (în decembrie 2023), ai lansat albumul fotografic „emoții”. Din observațiile tale în timpul petrecut cu animalele, ce emoții trăiesc ele și ce stări au reușit să-ți transmită ție de-a lungul timpului?

Le-am admirat atât de mult încât am ajuns să le respect foarte tare și să apreciez fiecare mișcare pe care o fac. E un sentiment pe care nu l-am trăit cu mulți oameni, însă lumea animalelor e una simplă, sinceră și autentică, exact calitățile pe care le caut la cei din jurul meu. Poate de aia m-am și atașat atât de tare de wildlife. 

Cât despre emoții, în natură se poate observa cel mai ușor iubirea în toate formele ei și se manifestă de la ritualurile de curtare, care mai de care mai ingenioase și spectaculoase – unele perechi își fac daruri, altele dansează, unii masculi construiesc cuiburi care să impresioneze femelele – până la grija mamelor pentru pui, atât de intensă de multe ori încât aș numi-o sacrificiu. Mă gândesc la corcodeii care-și duc bobocii în spate, la chirele teritoriale care atacă oamenii și se găinățează ca să-i alunge sau la ursoaicele din Churchill care pot rezista până la opt luni nemâncate, atunci când sunt gravide și când alăptează puii. Pe lângă iubire, animalele simt și frica, sunt triste când pierd un membru al familiei lor, sunt curioase când ceva le trezește interesul, sunt fericite și unele pot exprima asta mai bine (cum sunt cele care dau din coadă). Din păcate, tot ce nu pot ele face e să vorbească. Așa cum spuneam și pe coperta albumului, să credem că animalele nu au emoții e ca și cum am crede că suntem singuri pe lume.

Care a fost cea mai puternică emoție pe care ai avut-o după lansarea albumului?

S-a întâmplat chiar la evenimentul de lansare, când fata mea m-a luat în brațe plângând și mi-a spus că e mândră de mine.

Aștepți cu orele o fotografie bună, câteodată chiar zile în șir. Ce ai învățat de la animalele observate în tot acest timp?

Că trăiesc într-o casă fragilă – care, odată dărâmată, nu mai poate fi reconstruită. Iar buldozerul suntem noi și tot noi manevrăm telecomanda cu butoanele „start” și „stop”. 

Se vorbește despre cei „5 P” în fotografia de natură – purpose, patience, practice, preparation, passion (obiectiv, răbdare, practică, pregătire, pasiune). Cât e de adevărat? 

Recunosc că nu știam asta, dar toate „P”-urile sunt foarte adevărate. Aș zice că practica a fost cea mai importantă pentru mine, chiar înainte ca fotografia să devină cea mai mare pasiune. A fost suficient să pun obiectivul la ochi și să trag cadre la întâmplare câteva zile la rând, ca apoi să mă molipsesc. Cu cât exersam mai mult, cu atât descopeream tainele ei și-mi plăcea și mai tare. După ce a devenit pasiune, răbdarea și pregătirea au venit la pachet, altfel nu puteam să-mi îndeplinesc obiectivele (pe care nu mi le-am setat niciodată de la început, ci le aflu pe parcurs și le ajustez din mers – azi vreau să fotografiez un urs polar, mâine ajung să construiesc un proiect în jurul lui).

Care e fotografia realizată în România pe care o apreciezi mult, însă a fost mai puțin înțeleasă/ apreciată de publicul tău? 

Sunt multe, din păcate. Și spun asta pentru că social media ne-a făcut să vedem cu alți ochi fotografia. Derulăm zeci, sute de cadre pe minut, și ne atrage atenția doar senzaționalul, cadrele cu multă culoare (câteodată saturate excesiv) și cele care umplu ecranul. Fotografia în formatul orizontal, așa cum sunt majoritatea cadrelor de peisaj, aproape s-a pierdut complet în fața imaginilor verticale. E unul dintre motivele principale pentru care am scos albumele fotografice, care ne întorc la fotografia printată și ne dau timp să studiem imaginile, să ne oprim asupra celor care ne plac, să le înțelegem poveștile, să lăsăm cartea pe masă și să ne întoarcem la ea când avem mai mult chef și tot așa. 

Dar, revenind, dacă ar fi să aleg o fotografie care mie îmi place mult, aș alege stârcul de noapte ascuns printre copaci. Nu țin minte să fi avut reacții „wow” la el, însă eu îl consider o capodoperă și o imagine care spune o mie de cuvinte.

Cum ai ajuns să fii unul dintre avocații naturii și ce înseamnă rolul ăsta pentru tine?

Fotografia a fost profesorul meu de „ecologie și protecția mediului”. Până atunci, nu știam nici măcar abecedarul, deși aveam o vârstă care începea cu cifra 4. Fotografia m-a apropiat de natură și m-a făcut să vreau s-o protejez, dar conștient cu adevărat de schimbările climatice am devenit anul trecut, în timp ce căutam informații despre urșii polari pe care îmi doream să-i văd. Atunci am înțeles că nu pot să ajung până la Polul Nord fără să documentez ce se întâmplă. Așa a ajuns ca o singură expediție planificată pentru Svalbard să se transforme în trei expediții în țările arctice și să cuprindă Groenlanda și Churchill, Canada. Proiectul se numește La NORD de cuvinte, la fel și asociația pe care am înființat-o, iar planul e să vin cu idei și să construiesc inițiative (așa cum este #delaRObinet) prin care oricine să realizeze că poate ajuta Planeta și să înceapă să facă lucruri concrete pentru protejarea ei.

Vocea mea e prea slabă ca să poată ajunge la 8 miliarde de oameni de pe Planetă. Pentru mine, Michael Jackson a fost cel mai mare ambasador al naturii. Prin muzica lui care provoacă dependență și versurile simple dar cu mesaje puternice, a reușit să ajungă în inimile a miliarde de oameni. Acum a devenit din ce în ce mai greu să-ți faci loc prin mulțimea de informații false sau goale de conținut, iar noi suntem acaparați de ele din toate părțile. De asta e nevoie de cât mai multe voci care să provoace ecouri și să se vadă o schimbare, la un moment dat, dar înainte să fie prea târziu. 

Care au fost lucrurile care te-au marcat în expedițiile arctice?

Încep cu ce-i frumos – liniștea când am ajuns cu spărgătorul de gheață la 81,5 grade latitudine nordică, în mijlocul gheții, unde nu mai era nicio formă de viață, nici măcar pescărușii omniprezenți. Apoi, măreția aisbergurilor din Groenlanda și cel mai frumos apus pe care l-am văzut vreodată, parcă pictat de Dumnezeu cu cele mai scumpe acuarele. După care, am devenit aproape obsedat de urșii polari, iar la Churchill am putut să-i observ de la câțiva metri, ba chiar am asistat la o arestare și o evadare din singura închisoare a urșilor polari din lume. A fost ireal! 

Cât despre partea mai puțin frumoasă, m-au marcat acțiunile împotriva naturii, chiar și acolo, în cele mai nordice locuri, care se topesc văzând cu ochii. Norvegia a votat în ianuarie pentru exploatarea mineralelor de pe fundul Mării Arctice. Chiar dacă nu au studii care să spună că e ok, chiar dacă toți activiștii sunt contra, chiar dacă animalele au cu siguranță de suferit. Tot Norvegia e țara care se declară, cu orice ocazie, cea mai sustenabilă. Străzile din Oslo sunt pline cu Tesla, iar oamenii iau cina la lumina lumânărilor. Dar la Svalbard, cea mai nordică așezare a Norvegiei și arhipelagul de unde se pleacă spre Polul Nord, încă funcționează mina de cărbuni. Anul trecut, în Groenlanda se construiau trei noi aeroporturi care să le permită americanilor să zboare direct și să crească turismul. 

Din păcate, lista e lungă și tocmai pentru asta trebuie să fim cât mai bine informați și educați – pentru că dacă oamenii ar înțelege gravitatea lucrurilor, atunci ar lua măsuri și s-ar împotrivi distrugerii. 

Ce știai despre urșii polari înainte de a începe proiectul și ce ne poți spune despre ei acum, după ce le-ai aflat poveștile atât la Polul Nord, cât și la Churchill, în Canada?

Recunosc că nu știam foarte multe înainte, dar acum am tolba plină cu povești. Știați că cei mai mulți urși polari sunt în Canada, nu la Polul Nord? Și că tot acolo există singura închisoare din lume dedicată lor, unde cei neascultători sunt închiși pentru o lună sau două și apoi eliberați, după ce și-au învățat lecția? Mai țineți minte clipul acela filmat din dronă unde un urs polar dormea printre florile mov? Majoritatea dintre noi credea că e un semn al încălzirii globale (asta apropo de fake news-urile care se răspândesc cu viteza luminii și din cauza cărora ajungem ca noi să nu mai fim credibili). Ei bine, acel cadru e un lucru firesc. După ce se dezgheață oceanul, urșii se întorc la Churchill și petrec acolo vara până la începutul iernii. Problema nu sunt urșii printre flori, ci faptul că în ultimii ani golful Hudson îngheață mai târziu și se dezgheață mai repede, iar în felul ăsta ei petrec mai puțin timp la vânătoare de foci. 

Te-au ajutat străinii cu care ai interacționat să înțelegi mai bine natura de aici, din România? Dacă da, cum?

M-au ajutat confirmându-mi că e o țară unde avem de toate, cu natura bogată și biodiversitatea despre care vorbeam. Nu de alta, dar câteodată uiți ce-i al tău și iei lucrurile de-a gata, așa cum facem când ne obișnuim cu ce avem. Și apoi vine un străin care-ți povestește că a fost în România și că s-a îndrăgostit de ea sau că a auzit multe povești și, plin de entuziasm, îți spune că abia așteaptă s-o viziteze. Acela e momentul în care îți amintești că e bine aici și, mai ales din punct de vedere fotografic, nu e nevoie să te duci în cele mai îndepărtate sau exotice locuri ca să găsești emoțiile.

Ce-i recomanzi unui fotograf la început de drum? Cât de important este echipamentul versus exercițiul?

Îi recomand să exerseze mult, apropo de „P”-urile din fotografie și importanța lui „practice”. Mai mult, „E-ul” de la echipament nici nu există. Mai întâi trebuie să se descopere, să afle ce tip de fotografie îi place, să aștepte o perioadă până vede dacă rămâne la acel stil sau trece la altul, să-și dea seama care-i obiectivul lui (mă refer la scop) și abia apoi să caute un echipament potrivit. Până atunci, e binevenită aproape orice aparatură. 

Eu nu sunt un exemplu bun în sensul ăsta, fiindcă dintotdeauna mi-a plăcut tehnologia și mi-am dorit ultimul model, chiar dacă nu am avut nevoie de el. Când am descoperit fotografia de wildlife, foloseam un sistem crop (aparat și obiective mici) și a trebuit să-l înlocuiesc de la zero atunci când mi-am dat seama că momentele pe care le surprind în natură nu se repetă – atunci am făcut pasul către Canon. Acum investesc mult în echipament, pentru că nu-mi permit să ajung în locuri unde am șansa să fiu o dată sau maximum de două ori în viață și să mă întorc cu cadre slabe din cauza tehnologiei. La temperaturi extreme, bateriile nu țin, iar aparatele se deteriorează foarte ușor. De asta e bine ca mai întâi să știi de ce te apuci și apoi să stabilești ce-ți cumperi.

Care-i locul tău preferat din România pentru fotografia de wildlife și de ce?

Delta Dunării a fost primul meu contact cu fotografia de wildlife și pentru asta o să rămână mereu locul meu de suflet. Într-un singur an, am fost acolo de șapte ori – atât de mult m-a fascinat. Iar într-una dintre acele dăți am obținut primul cadru cu emoție, un moment de referință pentru mine. A fost imaginea care am simțit că strigă la mine si-mi zice să nu mă opresc din a căuta momente ca acesta – când în minte mi s-a derulat un întreg scenariu și o poveste complexă despre ce îmi transmite piciorongul. Îl vedeam la galop pe un cal în Vestul Sălbatic și în cap îmi răsuna „L’estasi dell’oro” a lui Ennio Morricone. L-am numit „cowboy-ul cu picioare lungi”. De fapt, era un simplu piciorong fotografiat în lumina apusului, dar atmosfera, simetria paielor din apă, atitudinea păsării m-au făcut să înțeleg ce caut de la o fotografie. 

Delta e casă pentru mai bine de 300 de specii de păsări și peste 40 de mamifere, dar printre cele care mi-au atras atenția se numără piciorongul – pentru semnificația acelei prime fotografii, egreta mică – cea mai elegantă pasăre din Deltă, pescărașul albastru – pentru culoare și țiuitul lui de care mi-e dor în fiecare primăvară, popândăul – orele petrecute împreună sunt terapie curată, codalbul – cea mai impunătoare pasăre de la noi, care m-a făcut să merg până în Scoția ca s-o fotografiez mai bine, corcodeii – pentru cum își cară bobocii pe spate, țigănușul – pentru că a devenit coperta albumului „emoții”. 

Munții și pădurile noastre nu sunt deloc mai prejos decât Delta. Dimpotrivă, sunt locuri mai accesibile (atât ca distanță, cât și ca bani), unde mă pot duce tot anul, indiferent de anotimp. 

Cum arată industria fotografiei de wildlife din România și unde se poziționează față de cea internațională? 

Cred că stăm din ce în ce mai bine. Observ tot mai mulți fotografi pasionați de natură și wildlife, cu un portofoliu impresionant. Din păcate, mulți dintre ei nici nu vor să se declare fotografi pentru că jobul lor principal e altul. Acest tip de fotografie e privit doar ca un hobby, fiindcă e foarte greu să obții venituri de pe urma lui. Fotografii internaționali colaborează cu publicații ca National Geographic, care la noi nici măcar nu mai există. Apoi, principala sursă de venit a multora provine din vânzarea de printuri și albume fotografice, un lucru aproape utopic pentru România. Încă mai avem de învățat cum să apreciem arta și importanța ei, încât să fim dispuși să și plătim pentru ea. Iar asta se aplică și companiilor care, deși au suficiente fonduri, preferă să le direcționeze în alte părți și nu către proiecte fotografice de natură. 

Tocmai pentru că e așa de greu să te remarci și să reușești în acest domeniu, dar și pentru că ne privim ca pe niște competitori, am făcut un prim pas spre apropierea fotografilor români. Periodic, postez pe blogul meu interviuri cu cei pe care-i apreciez și a căror muncă mă inspiră. E foarte important să ne avem aproape și să reușim ca, de acum încolo, să avem colaborări care să reprezinte cât mai frumos și unic România în ochii celorlalți (nu știu să fi existat proiecte notabile până acum). 

Prin intermediul proiectului La NORD de cuvinte, dai glas animalelor prin mesajele de sustenabilitate pe care acestea le oferă oamenilor (în care ne mulțumesc anticipat că avem grijă de natură). Dacă animalele ar vorbi pe înțelesul nostru, ce ne-ar spune mai exact?

„Învățați să aveți grijă de voi. Așa ne veți proteja și pe noi!”

Cuvinte: Anca Dumitrescu
Fotografii: Alice Voinea
August 2024

Fiecare vară aduce cu sine un ritual pe care îl respect cu sfințenie de 8 ani. Călătoria anuală în satul Sfântu Gheorghe din Delta Dunării, pentru o săptâmână de filme, mare, pește și smochine. Festivalul de film Anonimul e motivul pentru care, acum 8 ani, am ajuns pentru prima oară în acest loc, unde timpul face ce știe el mai bine: lenevește la umbra verii. 

VENI, VIDI, AMAVI – cam așa pot rezuma prima mea întâlnire cu acest loc. Dragoste la prima vedere, un sentiment care, în timp, a pus posesiune asupra mea transformându-se într-o nevoie anuală de a fi aici, de a mă face una cu el, de a mă hrăni cu energia, lumina și liniștea lui. 

Fiecare cu colțul lui de paradis, îmi place să spun. La fel și eu cu-acest sat unde Dunărea sărută marea. Un loc în care lumina conturează fiecare detaliu, îi dă viață și formă. Copilărind la țară, într-un sat aproape de Dunăre, am crescut cu un peisaj asemănător cu cel de la Sfântu. Poate de aceea, atunci când sunt aici, mă simt de parcă m-am urcat în mașina timpului și m-am întors înapoi în acele zile cu miros de bălegar și de grâu proaspăt secerat, acele zile cu gust de mămăligă aburindă și lapte proaspăt muls de bunica, pe care îl beam dintr-o cană roșie de tablă cu smalțul sărit din loc în loc. 

De îndată ce te dai jos din barcă și vezi casele cu acoperiș din stuf, știi că ai ajuns unde trebuie: întâi e verdele stufărișului, verdele acela crud care îți invadează retina, apoi e lumina, lumina aia trimisă din ceruri ca să nu fim singuri, iar mai apoi apa. Dunărea curge lin, nu se mai grăbește, căci în curând își găsește finalul. Marea o cheamă, o ademenește, o îmbrățișează și o cuprinde într-un gest tandru, aproape familial. O plimbare cu barca în locul unde brațul Sfântu Gheorghe se varsă în Marea Neagră e obligatorie, iar, dacă ai puțin noroc, poți vedea și delfini. 

La Sfântu Gheorghe e liniște. O liniște care se instalează în tine de cum ajungi și te însoțește cuminte pe toată durata șederii. Aici nu auzi mașini cu motorul ambalat, claxoane ale unor șoferi agitați și nici sirene de ambulanțe.  La Sfântu aerul e invadat de ciripitul lăstunilor care te trezesc dimineața. Îi auzi cum forfotesc pe sârmele de curent electric, înghesuiți unii în alții, așteptând zilele să curgă, întunericul să ia locul luminii și tot așa, fără vreo presiune a trecerii timpului. 

Zilele-s ușoare la Sfântu, cum ar putea fi altfel. Dimineața te trezești cu ciripitul lăstunilor, pășești desculț pe pământul uscat, furi câteva smochine din copacii de pe uliță și pașii te poartă spre locul acela din sat în care dimineața se strâng mare parte din turiști: Delta Cafe, van-ul cu cafea de specialitate deschis de un iubitor de cafea bună chiar în curtea bunicii sale din Sfântu.

După cafea, e timpul să faci o baie și să îți întinzi trupul la soare. În aproximativ 20 de minute ajungi  la plajă. Lungă de câțiva zeci de kilometri, plaja de la Sfântu e printre puținele din țară unde urechile nu-ți sunt “violate” cu muzica ce urlă în boxe, unde încă mai poți sta cu cearșaful pe nisip (doamne, cine a inventat șezlongurile?!) și unde e loc pentru toată lumea, purtătoare sau nu de costume de baie.

La prânz, peștele gătit în toate formele sale e răsfățul suprem pentru papile. Meniul zilnic conține obligatoriu storceag, o ciorbă de pește realizată după o rețetă lipovenească de la Sfântu Gheorghe. Desigur, nu poți spune nu la cele mai bune chifteluțe de pește, la icre de știucă sau crap cu pâine prăjită, la un vin alb rece și, desigur, la încă un castron de smochine proaspăt culese. 

Seara, ridici privirea și cerul plin de stele cade pe tine. Niciodată nu am văzut cer mai frumos ca la Sfântu. Iar dacă mergi la Sfântu exact în perioada festivalului Anonimul, seara ai spectacol de stele pe cer și maraton de filme în aer liber, deci ce poți să ceri mai mult de la o vacanță?

Nu-i de ratat o plimbare cu barca pe canale, la apus. Sau poate o tură cu caiacul, orice numai să fii cu ochii pe soarele care fuge, să te umpli de toată lumina lui. Rar ți-e dat să vezi așa o bilă în flăcări cum se duce lin pe după păpuriș să-și caute odihna până a doua zi. 

Cuvinte: Lavinia Ionescu
Fotografii: Robert Blaj
Iulie 2024

O CĂLĂTORIE APARTE / Orașul și ce ni se ascunde privirii

Deschid ochii și mă uit la oraș. Orașul clădirilor. Orașul șoselelor. Orașul tumultului urban. Orașul viu, în care pășesc alert. Și, în imediata sa apropiere — ca un portal afectiv — orașul privat pe care îl descopăr cu restul simțurilor. Închid ochii. Orașul îmi șoptește o poveste. Îmi spune povestea plantelor lui, și-a farmecului lor subtil. Mă trimite într-o expediție sensibilă pe urma frumuseții sale botanice. Te invit, dragă cititoareo, să parcurgem împreună un tur cu suflet și să descoperim Bucureștiul altfel: orașul ca o grădină discretă, care luminează semnificații enigmatice și ne deschide noi trasee senzoriale. 

ORAȘUL SAU NATURA / Orașul și natura

Despre oraș s-a înrădăcinat o narativă specifică. O formă de așezare umană dezvoltată nu doar pe orizontală, dar și pe verticală, orașul este deseori perceput în imaginarul colectiv în antiteză cu natura. Doi poli narativi: orașul și natura, orașul versus natura. O contra-perspectivă, care vrea să recupereze orașul și să-l redea naturii, pune în prim plan plantele și forța pe care acestea, deși de multe ori la margine în povestea urbană, o au asupra sa și a locuitorilor săi. Viața urbei este în mod esențial legată de viața plantelor care o populează. Parcurile, grădinile publice, serele sau grădinile botanice sunt martore ale conexiunii profunde dintre spațiul urban și cei care îl locuiesc. 

O resursă inestimabilă, zonele verzi din interiorul orașului ajută mediul urban să devină un spațiu locuibil, durabil și funcțional. Dacă ținem cont că până în 2050, 7 din 10 locuitori ai planetei vor locui în mediu urban, legătura plantelor cu orașul devine cu atât mai relevantă. Spațiile înverzite acționează ca zonă de protecție între drumurile aglomerate și sectorul rezidențial. Combat poluarea fonică, ajută la reducerea valurilor de căldură datorate încălzirii globale, participă la eliminarea poluanților și la îmbunătățirea calității aerului. În plus, sporesc biodiversitatea și oferă habitate pentru diferite specii de animale și plante.

În ceea ce privește conexiunea plantelor cu oamenii, numeroase studii clarifică multiplele efecte fiziologice și psihologice de recuperare și de relaxare. Atingerea uneia oferă nu doar un sentiment de confort, dar are influență pozitivă asupra sistemului imunitar și asupra sistemului nervos. Mirosul plantelor joacă un rol la fel de important: declanșează mecanisme fiziologice de calmare a activității cerebrale. Putem accesa studii experimentale despre modul în care stimulul vizual al naturii și al plantelor se reflectă benefic în mintea și corpul uman. În relația cu plantele, toate simțurile ne sunt implicate. 

RELAȚIA MEA CU ORAȘUL / Când pământul are o formă ludică

Când m-am mutat în București, acum mai bine de douăzeci de ani, dintr-un orășel de provincie colț cu Bulgaria, mi-am imaginat nemărginirea lui. Explozia sa urbană m-a acaparat. Am fost sedusă de învolburarea sa. Cadrele largi, bulevardele intimidante, blocurile munți geometrici, parcuri gigant – toate în întâmpinarea mea, o tânără studentă dornică să-și lărgească universul. Așa că, încet-încet, deceniu după alt deceniu, an după an, am descoperit cu tenacitate, dar și cu sensibilitate, vrejurile sale, voluptatea ascunzișurilor verzi și încântarea, savoarea spațiilor deschise. Am aflat despre un București sensibil. Bucureștiul verde – un oraș al ramurilor și al florilor. Al frunzelor, al umbrei, al culorilor. Bucureștiul aerului curat. Bucureștiul aerului liber.

BUCUREȘTI, PESTE 50 DE PARCURI / Unghiuri curbe de verde înflorit

Itinerariul nostru începe cu deschiderea simțurilor. Respirăm adânc și ne adâncim în marele oraș. Ne lăsăm pe mâna lui nevăzută și caldă. El nu mai este doar un ansamblu de drumuri, asfalt, clădiri și traiecte. E o voce ce ne vorbește pe tonuri dulci și șoptite și, pe măsură ce ne scufundăm în circuitele sale citadine, ne lasă să-i aflăm misterele înverzite. Întinderi și intervale unde verdele prinde viață și se îngrijește de viață. Unde plantele cresc, se extind și emană viață.

Grădina Japoneză / Cireși înfloriți și vibe de primăvară

Prima noastră oprire este în aprilie, în Grădina Japoneză. Când florile de cireș japonez, de un roz insolit și amețitor, ne invadează senzațiile. Când iarba, culorile, zumzetul primăverii aduc o nouă energie pământului. Ne putem racorda. Oricine își dorește un picnic molcom printre pomii înfloriți, îl poate savura aici. Grădina este situată în partea de sud-vest a celui mai mare parc din București, numit acum Regele Mihai I al României, dar cunoscut încă sub numele de Parcul Herăstrău. Inaugurat în 1936, se întinde pe o suprafață de peste 100 de hectare, dintre care 74 sunt ocupate de Lacul Herăstrău. În proximitate, se poate vizita și Arcul de Triumf, ridicat în perioada interbelică după modelul celui din Paris, pentru că, da, București era pe vremuri supranumit chiar „Micul Paris”. 

Grădina Cișmigiu / O oază de verde în inima orașului

Un alt loc iconic al orașului este Grădina Cișmigiu. Inaugurată în 1854, Grădina Cișmigiu este primul parc urban al Bucureștiului. Un spațiu în care relația cu verdele este într-o continuă redescoperire. Un iz plăcut de vreme bună ne îmbie să-i parcurgem cărările, să ne lăsăm purtați printre ramurile moi abia ivite, să ne destindem sub aureola înfrunzită a copacilor seculari. Aici orașul se eliberează de propria-i greutate, se flexibilizează și ne revelează latura sa suavă, calmă, regenerativă. 

De-a lungul timpului, peste 30.000 de arbori și alte plante au fost plantate aici: tei, arțari, ulmi, platani, brazi sau frasini. Cișmigiu, cu aleile sale cu miros de tei toamna, este amplasat ultracentral, la doar câteva sute de metri de Universitatea București. În interiorul grădinii, putem alege activitățile dorite. O plimbare idilică cu barca pe lac sau o partidă de badminton, pe timpul verii. O promenadă pe sub teii înfloriți, toamna. Un vin fiert la Zona Liberă Butic, iarna.. sau în orice alt anotimp. Lăsându-ne purtate pe aleile înverzite, putem da și peste La Cetate, un loc unde se găsesc ruinele unei mănăstiri construite în 1756. Sau de colțul șahiștilor, acolo unde seniorii se întâlnesc, când e vremea bună, să se bucure de socializare.

Parcul Izvor / Un imens loc de joacă cu vedere la Casa Poporului

Și dacă tot suntem în plin centrul Bucureștiului, ar fi păcat să nu dăm o fugă și în Parcul Izvor. Aici am jucat prima oară ping pong. Aici am petrecut câteva aniversări în aer liber. Aici veneam în timpul pandemiei să ne aerisim în grup răsfirat și ne puteam lua distanța socială necesară. Pomi și arbuști răzleți acoperă terenul parcului și ne dau o senzație plăcută de deschidere. Căței de toate rasele și mărimile aleargă în voie pe toată întinderea lui. Latura nordică este flancată de Palatul Parlamentului, cunoscută sub numele de Casa Poporului. O clădire-mastodont construită între 1984-1989 la comanda lui Nicolae Ceaușescu, peste fostul cartier de case Uranus. Aceasta câștigă locul trei pentru „cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume”. Este prima cea mai scumpă clădire administrativă din lume – și cea mai grea clădire de pe mapamond. Ca imaginea să fie perfect excentrică, aici este găzduit și Muzeul Național de Artă Contemporană. Merită făcută o vizită. Terasa cafenelei-centru comunitar a MNAC ne invită să savurăm un ceai cald și priveliștea de deasupra Bucureștiului de la etajul 4 al acestei clădiri supradimensionate.

Parcul Titan / Un parc relaxat „de cartier”

6 km mai spre est, se întinde Parcul IOR sau Parcul Titan (actualmente, Alexandru Ioan Cuza), al doilea cel mai mare parc al orașului. Un parc „de cartier”. Secolul trecut, în perioada postbelică, odată cu industrializarea, s-au căutat soluții pentru acomodarea populației venite din mediul rural – forța de muncă pentru noile fabrici și uzine. Astfel că ample cartiere muncitorești au luat naștere începând cu anii ‘60 în București. „Cartierele dormitor”, așa cum au fost cu tentă peiorativă supranumite, erau inițial niște mici orășele satelit ale centrului, fiecare cu câte un parc central în apropiere, cu spații de joacă și alte zone de agrement, menite să ofere confort și odihnă. Aici, în cartierul Titan, parcul IOR împreună cu lacul natural pe care îl înconjoară a rămas decenii la rândul spațiul verde atribuit populației cartierului și al celor din zonele limitrofe. 

Mă gândesc din nou la această imensă resursă: mediul natural și puterea sa terapeutică. Numeroase studii fac dovada efectului său restaurator și de reducere a stresului și oboselii mintale prevalente odată cu creșterea urbanizării. Un studiu publicat în Journal of Environmental Psychology raportează că furia a scăzut după 50 de minute de mers într-o rezervație naturală și că s-au obținut efecte emoționale pozitive – atenție non-vigilantă, restricționarea gândurilor negative și aducerea răspunsului autonom la niveluri mai moderate. Influența terapiei naturii face obiectul unei atenții deosebite și din punct de vedere epidemiologic, iar studiile demonstrează o legătură între lipsa spațiilor verzi în vecinătatea zonelor rezidențiale și incidența bolilor. Expunerea la natură pare a avea un extraordinar impact benefic asupra stării de spirit, a concentrării, a sănătății fizice și psihice a persoanelor ce locuiesc la oraș. 

Parcul Natural Delta Văcărești / O poveste despre reziliența naturii

Puțin mai spre sud, se întinde pe o suprafață de aproape 200 de hectare, Parcul Natural Delta Văcărești – o arie naturală protejată, a cărui ecosistem se află într-un incredibil echilibru natural. Da, o mică deltă, nu foarte departe de centrul orașului. O mică deltă între blocuri și bulevarde, unde natura și-a reintrat în drepturi, spre surprinderea multora. În 1988, pe locul unde cândva se afla o regiune mlăștinoasă, la marginea mahalalelor Bucureștiului de altădată, s-a demarat o amplă lucrare hidrotehnică: amenajarea lacului de acumulare Văcărești. Proiectul avea să facă parte din rețeaua de apărare a orașului împotriva inundațiilor. Odată cu evenimentele politice din decembrie 1989, lucrările industriale s-au sistat, iar pe ruinele acestora, în aproximativ un deceniu, natura și-a revendicat teritoriul. Ușor, ușor perimetrul a fost populat de nenumărate tipuri de plante și animale. 

După 2012, când National Geographic i-a dedicat Deltei Văcărești un număr al revistei, în care se evidenția unicitatea și biodiversitatea acestui nou ecosistem din inima orașului, zona a intrat în atenția opiniei publice și a activiștilor de mediu. În 2016, în urma unui migălos proces de lobby, și mobilizare civică, Parcul Natural Văcărești a fost înscris de Guvern în lista ariilor naturale protejate. În ultimele decenii, teritoriul renaturat a devenit un magnific ecosistem acvatic, gazdă a peste 100 de specii de plante și habitat al nenumărate specii de reptile, pești, insecte, mamifere și peste 170 de specii de păsări. Conform Societății Ornitologice Române, Delta Văcărești este cel mai bun loc de observare a păsărilor din București. În perioadele migrațiilor de primăvară sau toamnă, grupuri mai mici sau mai mari de păsări dau adevărate spectacole mai ales dis de dimineață, când sunt cele mai active. Doritorii se pot bucura, în această perioadă, și de tururi ornitologice ghidate de specialiști. Parcul este, de asemenea, amenajat cu cărări, poteci și trasee de jogging, unde vizitatorii se pot plimba, alerga, recreea în mijlocul naturii.

Grădina Botanică / Calmul atemporal și farmecul istoriei

Și pentru că vorbim de natură, nu am putea omite o vizită la Grădina Botanică Dimitrie Brândză. Înființată în 1860, a avut ca prim director pe renumitul botanist Ulrich Hoffmann. După o serie de schimbări, din 1884, sub conducerea lui Dimitrie Brândză – unul dintre întemeietorii școlii botanice românești – grădina și-a găsit locația permanentă în imediata vecinătate a Palatului Cotroceni (reședința regală ce servește azi ca sediu al Președinției României). 

Intrăm. Aici, cumva paradoxal, calmul atemporalității vegetale se îmbină cu șarmul istoric al clădirilor din incintă, ridicate special pentru studierea și prezervarea a mii de specii de plante. Muzeul botanic, Sera veche (cu ambianța sa tropicală) și Sera nouă sunt trei dintre refugiile pe care merită să le explorăm odată ajunse aici. Pășind pe aleile unduite, ni se deschide în față un labirint călăuzitor spre forța alchimică a țesuturilor vegetale. O multitudine de forme, texturi și culori abundă în jurul nostru. Îmi dau seama – farmecul plantelor nu rezidă doar în frumusețea lor estetică, ci cel mai mult în reziliența lor, în puterea tandră pe care ele o radiază. 
Plimbându-ne mai departe, în adierea statică a zilei calde de primăvară târzie, ajungem la Rosarium, unul dintre sectoarele ornamentale ale grădinii. Peste 200 de specii și soiuri de trandafiri din toate zonele lumii ne înviorează deodată promenada și ne oferă în dar magia lor florală. Nu departe de aici, dăm peste sectorul Grădina Istorică. Descoperim teritoriul „unor specii și varietăți botanice consumate de-a lungul istoriei alimentare europene”, așa cum este prezentat de Mona Petre, autoarea cărții Ierburi uitate și una dintre fondatoarele grădinii. Găsim aici legume și alte condimente rare care nu se mai plantează astăzi și care constituiau cândva – „înainte de invazia legumelor din Lumea Nouă” – mâncarea obișnuită a românilor.

BUCUREȘTI, ORAȘUL GRĂDINILOR / Fortăreața verde și comunitatea

Dacă părăsim perimetrul Grădinii Botanice și urcăm în sus spre Militari, avem posibilitatea de a vedea un alt layer al orașului. Oricine vine în București și alege să exploreze un pic zonele din afara ariei centrale, este întâmpinat de prezența statornică a „blocurilor comuniste” – cartiere întregi construite, după cum ziceam, pentru a primi forța de muncă de la sat. Impunătoare și reci la suprafață, fremătătoare și înghesuite „în spate”, blocurile și împrejurimile lor ascunse privirii dinspre bulevard, au constituit de-a lungul deceniilor o fortăreață înverzită pentru locuitorii lor. Odată mutați la oraș, noii locatari nu au părăsit definitiv practicile vieții la curte, reformulându-le pentru traiul și condițiile de la bloc. Așa cum aflăm dintr-o cercetare mai amănunțită despre grădinile comunitare ale orașului, Bucureștiul a fost mereu un oraș al grădinilor: „utilitare ori estetice, adică de legume, de zarzavat, de flori, sau doar pentru socializare (…) curțile plantate supraviețuiesc, se adaptează modernizărilor succesive și funcționează ca elemente structurante ale urbanismului autohton. (…) Amenajând spațiile verzi, noii locuitori transformă peisajul proiectat de arhitecți într-un peisaj trăit.” – așa cum aflăm din Discovering the Vernacular Landscape, cartea lui John Brinckerhoff, care ne arată cum spațiul în care trăim reflectă cultura din care facem parte.

Oamenii se apropie în dorința de a fi mai aproape de natură. Se adună în parcuri când e vremea frumoasă, amenajează grădinile din jurul blocurilor, cresc plante de apartament sau își decorează scările blocurilor cu plante ornamentale. Își oferă flori de sărbători și onomastici, merg în excursii la munte sau la mare, pentru a se conecta la elementele naturale. O căutare perpetuă indispensabilă vieții, indiferent unde trăim. Oamenii fac artă cu gândul la natură și la viață. Într-un sat limitrof din zona metropolitană a capitalei, Stația experimentală de cercetare pentru artă și viață a luat naștere datorită „dorințelor și credințelor comune ale unei mici comunități construite în jurul dragostei pentru artă, respectului pentru natură, al prieteniei și încrederii reciproce”. Un grup de artiști, curatori și alții dețin și coadministrează un teren în satul Siliștea Snagovului și conlucrează, pornind de la principii durabile, ecologice și etice, la construirea unui „spațiu interdisciplinar pentru o înțelegere integrată a culturii și a naturii”. Stația de cercetare își propune să devină, în timp, „un centru de artă și cercetare contemporană, un centru pentru studiul naturii și un centru de resurse și rezidență”. Mi-a plăcut mult cum se autodefinesc, pentru că și eu cred în puterea conlucrării artei și naturii: (stația) „este construită în jurul artei, pentru că, la fel ca natura, arta nu există în sine, ci într-o rețea de relații și contaminări; pentru că păstrează memoria și deschide imaginația; pentru că arta poate construi comunități.”

Parcul Ioanid / Plimbarea se termină sub clar de lună

Și ca un ultim popas, vă invit să vizităm Parcul Ioanid, un părculeț mic și cochet, cu aer misterios, foarte aproape de Institutul Francez din București Elvira Popescu, unde deseori vin cu prietenii la cinema. Îmi place cel mai mult să vin în Ioanid noaptea, când parcă, ca într-un vis, acest spațiu domol se destăinuie călătorilor. Felinare cu lumini calde, un foișor și un lac artificial, chiar în mijloc, se etalează ca un platou de filmare protejat de ramuri umbroase și parcă, conturat cu o precizie feng shui. Ne întoarcem, astfel, în centru, mai plini de speranță și încredere în noi posibilități de a conviețui și de a ne da motive de destindere și bucurie.
Îmi place să termin articolele cu o notă de optimism. Scriind despre spațiile verzi din orașul meu, m-am bucurat să le revizitez, dar m-am confruntat și cu senzația că unele lucruri se pot face mult mai bine, că municipalitatea poate avea mai multă grijă de ele și de locuitorii orașului lor. Avem nevoie să apreciem ce avem, să înțelegem unde ne aflăm și care sunt posibilitățile de schimbare. Avem nevoie să credem că lucrurile se pot schimba în bine. Avem nevoie de gesturi de curaj care revizitează „relația cu natura”. Avem nevoie de instituții care să recunoască importanța ecologică și umană a grădinilor, parcurilor și pădurilor urbane. La nivel comunitar, avem nevoie de verde și de emoția aducătoare de viață, pe care el o exprimă. Avem nevoie de solidaritate în a înțelege că doar împreună se pot mișca lucrurile spre mai bine. Avem nevoie să prezervăm ce avem și să ne regăsim în dorința de a trăi într-un oraș curat, calm și înverzit, pe care-l prețuim și care, la rândul său, ne prețuiește pe noi toate.

Cuvinte: Catalin Gruia
Fotografii: Dan Dinu
Octombrie 2023

Imaginează-ți un loc atât de special încât până și unui călător veteran cum e fotograful NatGeo Costas Dumitrescu, care a străbătut lumea în lung și-n lat, îi dă senzația că se află pe „o altă planetă.” Și această destinație uimitoare, Delta Dunării, unde exploratorul român revine „măcar odată pe an,” se află chiar în țara sa. „Pentru cineva crescut la oraș, abundența ireală de pește și păsări, mirosul specific și senzația de nemărginire și mister, a fost un șoc la prima întâlnire, și le resimt și acum, de câte ori mă aflu într-o bărcuță înconjurat de pereți înalți de stuf,” spune Dumitrescu.

În capul listei cu recomandări pentru orice vizitator străin, Delta Dunării – cel mai tânăr pământ românesc (apărut în ultimii 15-20.000 de ani) – este o colecție de superlative: sit UNESCO, RAMSAR, NATURA 2000, are 15 situri de patrimoniu (incluzând castre, cetăți grecești, bizantine), 30 de tipuri de ecosisteme, peste 9.500 de specii de plante și animale, cea mai mare colonie de pelicani, cea mai mare zonă compactă de paturi de stuf de pe planetă. 

Cele peste 400 de lacuri din complexul lagunar învelite vara cu covoare de nuferi, ciulini de baltă, mentă, și câte alte plante și alge acvatice, sunt întrerupte de grinduri nisipoase ale câmpurilor marine. Există și corpuri de pădure cu o diversitate uimitoare de arbori întrețesuți de liane, viță sălbatică, hamei și curpen care te fac să te simți ca într-o junglă. Și desigur, cel mai important, Delta e locul unde vin să cuibărească milioane de păsări din Europa, Asia, Africa – un rai pentru cei îndrăgostiți de birdwatching. De fapt, Delta e acasă pentru 360 de specii de păsări.

Carmina Nițescu care împreună cu soțul ei Călin Stan, organizează ture foto cu caiacul în destinația numărul 1 a României descrie farmecul unic al zonei: „Dimineața e frig chiar și în lunile de vară. Ceața face lucrurile mai interesante: dai peste tot felul de păsări aproape imposibil de văzut ziua – cum e stârcul de noapte. La intrarea în Lacul Rădăcinos, pescarii veniseră să verifice plasele. Câte un pescăruș sau un pelican pluteau agale pe apă lângă bărci așteptând să le pice și lor ceva.”

La Pătlăgeanca (un sat românesc cu circa 130 de locuitori), marele fluviu se bifurcă. Brațul Chilia, spre nord, transportă de-a lungul a 104 km cam 60% din apele și aluviunile Dunării. Brațul Tulcea, spre sud, curge până la Ceatal (Furca) Sfântu Gheorghe, unde se desparte în brațul Sulina și brațul Sfântu Gheorghe. Sulina, drumul scurt, din mijloc, e permanent dragat și întreținut pentru navigație de-a lungul celor 71 km. Brațul Sfântu Gheorghe se abate spre sud-est și după 112 km se varsă în mare, formând insulele Sacalin. Iată desenate sumar liniile mari de apă ale celei de-a doua delte ca mărime din Europa (5800 kmp), un organism viu, în continuă reconfigurare, care crește anual cu circa 40 mp grație celor 67 milioane de tone de aluviuni aduse de Dunăre.

Delta se află într-o regiune mobilă a scoarței terestre numită Platforma Deltei Dunării, cu o structură geologică de fundament cristalin peste care e dispusă o cuvertură sedimentară de depozite succesive paleozoice, triasice, jurasice, cretacice, neogene și cuaternare. După un proces de formare care a durat milioane de ani, iată-ne în situația de a distruge într-o fracțiune de secundă (raportat la timpul geologic), vârful acestui eșafodaj geo-biologic.

Cicatricele Deltei

Oamenii au locuit-o încă de la începuturi, fără ca amprenta lor să conteze. Duhul devorator al Antropocenului a pogorât peste Deltă abia începând cu anul 1857, când, după Tratatul de la Paris, Comisia Europeană a Dunării a fost înființată la Sulina. Între anii 1865-1902 brațul Sulina, ajuns azi cel mai sărac din punct de vedere al biodiversității, a fost îndiguit și făcut navigabil. Dar abia intervenția economiei planificate socialiste pentru exploatarea intensivă a resurselor naturale a pus Delta cu adevărat la încercare. În cele peste patru decenii de industrializare forțată din comunism 100.000 ha au fost îndiguite, 85.000 transformate în amenajări piscicole, agricole și silvicole, localnicii au fost angajați în fabrici de tot felul, de la cele de conserve până la cele de nisip. În urma unei vizite din 1991, exploratorul Jacques-Yves Cousteau spunea că a văzut un „amestec de superb și oribil” și că i se pare „incredibil cum de-a rămas vie după câte i-ați făcut.”

Deși comunismul a trecut, rănile acelor vremuri se găsesc la tot pasul, fie sărind în ochi precum ruinele mohorâte ale carierei de nisip sau blocurile dărăpănate unde s-au aciuat măgari sălbăticiți la Caraorman, fie ascunse ochiului în țesătura sfâșiată a biodiversității ecosistemelor palustre, fluviale și costiere. În post-comunism, în primii ani de libertate, descurcăreală și dispreț față de lege, braconajul și activitățile economice au început să pună presiune pe biosferă. 

„Delta e supravegheată de cinci organisme cu rol de control și protecție. Ele sunt însă aproape neutralizate de braconieri. Mi-aduc aminte cum șeful Poliției Deltei își frângea mâinile, neștiind cum să facă să-i schimbe pe șoferii mașinilor din dotare, majoritatea bătrâni securiști transformați, contra cost, în informatori ai braconierilor,” scria jurnalistul Liviu Mihaiu, fost guvernator al Deltei Dunării, într-un articol publicat în 2009 în ediția locală a revistei National Geographic.

După Revoluție, oameni cu bani din România și-au ridicat aici vile de vacanță somptuoase, tulburând apele și sufletul locului cu opulență, rapacitate și bărci de mare viteză. Ei au dat startul goanei după înavuțire pentru localnicii care au purces să-i imite, unii îmbrățișând braconajul, alții modelul de dezvoltare distrugător al turismul haotic de weekend. Poți înțelege dintr-o privire ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani trecând din barcă pe lângă satul Crișan care înșiră pe faleză 7 km pestriți de vile, cabane, pensiuni și pontoane elegante, lângă case pescărești prăpădite. Sau plimbându-te agale pe poteca deja deformată de dale de beton prin șantierulperpetuu al vilelor, pensiunilor și clădirilor în construcție din satul lipovenesc Mila 23, cel mai căutat de turiști.

Salvând Delta

Ghidul Iliuță Goean se teme că în câțiva ani nu-i va mai rămâne nimic de arătat vizitatorilor. Umbra unei noi forme de turism încruntă obrazul Deltei – un very fast travel, în care încerci să cuprinzi totul într-o singură zi. „Vara, când lacurile și canalele au și sub un metru adâncime, mii de bărci zipuie în fiecare minut pe canale ca niște fermoare, 8 ore pe zi. Aproape tot volumul de apă dintr-un canal îngust e trecut prin conul elicei unui motor de 200-300 de cai-putere, care vine cu 70-80 km/h. Imaginează-ți cât pește intră la tocat în elicea aia. Câte viețuitoare, broaște, raci, păsări! Se rupe lanțul trofic, se distruge vegetația, tot! Nu mai vorbim despre microorganisme, de poluare, de evacuarea gazelor sub apă. E ucigător! Și dacă rupi o za din lanțul vieții, s-a terminat,” spune el. 

Bucureștean îndrăgostit de Deltă din copilărie, Goian s-a mutat aici în urmă cu vreo 20 de ani și se bate pentru dreptul călătorului la natură sălbatică savurată într-o formă de slow travel. El crede că vizitatorii pot decide, în bună măsură viitorul Deltei, prin algerile pe care le fac. „În primul rând alege un operator autorizat, care să fie listat pe site-ul Ministerului Turismului,” sugerează ghidul. „Sunt foarte multe reclame pe net ale unor PFA-uri obscure care se dau drept agenții de turism. Barca să fie de viteză mică/medie, sub 25-30 km/h. Apoi, să fii atent la trei lucruri: vrei tur ghidat, slow travel și barcă neacoperită. Dacă ai ales corect aceste trei elemente, până și transferul de la mal la Baltă poate fi o experiență minunată.”

Goean nu este singurul care se bate pentru turism responsabil în zonă. În ultimul deceniu a apărut o mișcare axată pe salvarea Deltei și reînvierea identității comunității locale. Multiplul campion la caiac-canoe, Ivan Patzaichin, și arhitectul Teodor Frolu au înființat în 2010 un ONG care să-i învețe ecoturism pe localnici. Conform lui Teodor Frolu, vicepreședintele Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23, „ca să existe echilibru între valorificarea Deltei și păstrarea ei ca ecosistem natural trebuie să revii la tradiții,” pe care să le aduci în actualitate prin soluții generatoare de venituri, ca locanicii „să-și recupereze moștenirea pe care au aruncat-o la gunoi, fără să-și dea seama că e valoroasă.”

Localnicii sunt urmașii lipovenilor ruși și ai haholilor urainieni ajunși în Delta Dunării în secolul 18. În jur de 8000 de cazaci (numiți și haholi) au venit aici la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după ce țarina Ecaterina a-II-a a distrus centrul militar al cazacilor zaporojeni din Ucraina. Lipovenii sunt foști pescari de pe Don și Nipru, plecați din Rusia tot în secolul al XVIII-lea, prigoniți după ce au refuzat modernizarea bisericii ruse. După secole de semiizolare, când Delta a devenit, după 1989, aproape peste noapte, atractivă pentru turiștii cu bani mulți, acești localnicii debusolați de disoluția lumii lor tradiționale începută în comunism au fost aruncați în malaxorul turismului de weekend.

Pentru Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23, dincolo de orice măsuri bune s-ar decide la București, păstrarea echilibrului din Delta Dunării e în mâna localnicilor dacă vor reuși să se re-echilibreze ei înșiși, păstrându-și atât tradiția, cât și venituri decente.

Pentru acești localnici, care au ajuns să se rușineze de vâslă sau de casa părintească tradițională, văzute ca simboluri ale înapoierii, Asociația a inventat și brevetat canotca (o combinație între canoe și lotcă) de închiriat turiștilor, a încurajat pescaturismul în care oaspeții sunt plimbați cu lotcile, apoi sunt duși să mănânce o ciorbă gătită pe loc la un refugiu, a construit infrastructura de ecoturism din Crișan, a amenajat Sanctuarul Păsărilor pentru fotografii de wildlife, la Caraorman, a organizat traseul gastronomic din Mila 23. Și multe, multe altele.

Peștele e mâncarea de bază a lipoveanului, gătit la perfecțiune de localnici. Mila 23 e probabil locul unde se mănâncă cel mai bine. Bucătăresele de aici au câștigat toate concursurile culinare organizate în Deltă. În casele mici se gătește în regim de meniul zilei, dar se gătește dumnezeiește! Cu cât mai mică pensiunea, cu atât mai mari șansele să mănânci pește proaspăt din Deltă. Și cu cât mai mare hotelul, cu atât mai de peste mări și țări riști să-ți vină peștele. De ce? Ne introduce în tainele încurcate din legi, cherhanale și bucătăriile restaurantelor tot ghidul Iliuță Goean. „Niciun hotel nu poate cumpăra pește direct de la pescar. Legea îl obligă să ducă peștele la cherhana. Aici se adună atât peștele bun, numit de localnici valută (crap, somn, știucă, șalău, care e în cantități tot mai mici), dar și toată babușca (peștele ieftin: caras, roșioară, etc). Mai departe, cherhanalele impun cumpărătorilor: îți dau x kg de pește-valută, dar numai la pachet cu y kg de babușcă. La un hotel unde ai nevoie de 200 kg de pește zilnic, închipuie-ți cât personal ți-ar trebui la curățat, filetat, porționat atâta babușcă. Și atunci, hotelurile preferă să cumpere de la supermarket produsele semipreparate, care le oferă și un flux mai rapid al gătitului. Există distribuție de Metro, de Selgros: vine vaporul până la tine în Deltă, trage la ponton, îți aruncă baxurile cu pește congelat importat din Asia, Africa etc. Și de aici drama: te trezești că din pangasius ți se gătește un minunat file de șalău, din biban de Nil iese o saramură de pește local, și așa mai departe.”

Există totuși speranță

Pelicanul, simbolul Deltei, întruchipează la perfecțiune amestecul spectaculos și vulnerabil, de forță și de fragilitate, de stângăcie și eleganță al acestui ecosistem. Ditamai păsările, cu anvergura aripilor de până la 3 m, cu ciocul lung, ca o specie de pterozauri răciți de pe altă lume, sunt extrem de vulnerabile după ce au aterizat în modernitate. Acum câteva sute de ani, stolurile lor maiestuoase brăzdau grațios cerul întregii Europe. Pe măsură ce civilizația a cucerit Occidentul, pelicanii s-au retras spre sud-estul continentului, unde au dus-o relativ bine până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Naturalistul austriac Eduard Hodek, care a făcut câteva excursii de cercetare în zonă între anii 1869-1886 scria, exagerând probabil, despre „milioanele” depelicani dintre Dunăre și mare.

Colonia de pelicani-comuni de la Rezervația Roșca-Buhaiova, cea mai mare din Europa, numără azi circa 21.000 de exemplare, conform unei inventarieri făcute de Societatea Ornitologică Română în 2018. Neapărat să cauți să vezi o horă de pelicani cât ești în Deltă. Parcă nimic nu distilează mai bine spectacolul măreț al vieții sălbatice din biosferă. Îți trebuie un ghid bun, dar și noroc și răbdare, la fel cum le trebuie și pelicanilor la această vânătoare cu reguli precise într-un script pe care Evoluția l-a perfecționt în zeci de mii de ani de încercări. “Uite-i, uite-i cum aruncă apa în sus. Ăsta e stilul lor de pescuit. Se adună mai mulți și formează un cerc dacă sunt în mijlocul apei sau un semicerc dacă au un mal aproape,” exclamă Iliuță Goean.

Pelicanii sunt foarte răbdători la vânătoare. Înconjoară un banc de pești pe de departe și încep, pas cu pas, să strângă cercul. Deodată, bagă toți capul în apă – și aruncă apa să sperie peștii. Așa îi împing spre mijloc. După ce au restrâns cercul suficient, începe marea frenezie a micului dejun! La suprafață se mai văd doar cozile, apoi, îi vezi că se ridică iar, toți la unison. Repetă schema, până își umplu burțile. Și gușile.„Avem această comoară de biodiversitate, nu se poate să ne batem joc de ea,” spune Goean. „Asta ar trebui să fie o excursie în Deltă: o lecție de biologie în cel mai frumos amfiteatru acvatic al României, în care oamenii să înțeleagă importanța păstrării habitatelor.”

Cuvinte: Lavinia Gogu & Andrea Dimofte
Fotografii: Bogdan Balaceanu
August 2023

Facinația pentru lupi i-a adus împreună, însă iubirea pentru pădurile abundente din România – dar și a unuia pentru celălalt – i-a făcut pe Christoph și Barbara Promberger să construiască unul dintre cele mai ample proiecte de conservare din Europa. Christoph Promberger a avut întotdeauna o pasiune pentru conservarea naturii. După ce și-a făcut lucrarea de disertație despre comportamentul lupilor în Yukon, Canada, biologul german a demarat în România The Carpathian Large Carnivor Project (CLCP), în 1993. A fost primul proiect care a studiat lupii din Carpați și celelalte carnivore mari din zonă, de la urși până la lincși. Câțiva ani mai târziu, Barbara Fuerpass s-a alăturat echipei. A fost captivată de frumusețea sălbatică a României anilor ’90, dar ulterior și întristată de despăduririle abuzive.

România are cea mai mare regiune continuă de pădure din toată Europa, peste 6 milioane de hectare. Este posibil ca până la 500.000 de hectare să fie încă virgine sau cel puțin într-o stare apropiată de cea originală. Munții Carpați găzduiesc cea mai variată faună sălbatică în România, cu peste 3.500 de specii de animale. Cristoph și Barbara au schițat un plan ambițios de conservare: să protejeze zona munților Făgăraș, o parte a munților Carpați, transformându-l în cel mai mare parc național format din pădure din Europa – „Yellowstone-ul european,” cum îl numesc ei cu drag. Cuplul a pus bazele Fundației Conservation Carpathia (FCC) în 2009 pentru a preveni defrișările și a creat o rezervație de natură sălbatică de clasă mondială, care protejează biodiversitatea și o sprijină să prospere. 

Au început să cumpere pământ în 2007. Scopul lor este să achiziționeze 35.000 de hectare pentru a opri exploatarea forestieră nesustenabilă, practicile abuzive de exploatare și pentru a sprijini refacerea florei și faunei sălbatice. Zonele pe care le-au cumpărat includ situl Natura 2000 din munții Făgăraș și Parcul Național Piatra Craiului, determinând astfel protejarea integrală a 200.000 de hectare. În 1996, după ce Piatra Craiului a fost desemnat parc național, guvernul a început să restituie părți din acesta unor persoane private, ceea ce a dus, în consecință, la tăierea copacilor. De aceea, Christoph și Barbara au putut să cumpere, la rândul lor, părți din el. Urmând modelul altor filantropi internaționali care se ocupă de conservare, intenția lor este ca, în cele din urmă, să doneze pământul statului pentru administrare, cu un cadru legal solid, care să fie respectat, pentru a garanta păstrarea ecosistemului și faunei sălbatice pentru generațiile viitoare. Ei cred că parcurile naționale trebuie să aparțină națiunii.

Pe lângă cumpărarea de pământ, FCC derulează foarte multe proiecte de conservare. Ei replantează pomi în zonele afectate de despăduriri și se concentrează pe repopularea cu animale sălbatice, reușind să reintroducă zimbrii și castorii în habitatul lor natural. Următorul pas este să aducă înapoi vulturii în pădurile României. De asemenea, au inițiative puternice pentru a sprijini comunitățile locale prin dezvoltarea de oportunități economice sustenabile. Ei creează locuri de muncă și proiecte educaționale, încurajând în același timp turismul conștient. 

Deși s-au confruntat cu multe provocări, Barbara și Christoph sunt pe cale să-și transforme inițiativele de conservare în realitate împreună cu comunitățile locale. După aderarea României la UE în 2007, aceștia au putut accesa fonduri europene. Odată cu redresarea economică generală a țării, aprecierea populației pentru natură se schimbă. Astfel, ei au învățat să aprecieze mai mult natura. Astăzi, mulți români sunt mândri de pădurile lor natale, care găzduiesc cea mai mare populație europeană de carnivore mari și unul dintre cele mai importante hotspot-uri de biodiversitate din Europa. Generația tânără, în special, înțeleg din ce în ce mai mult importanța protejării mediului.

După câteva zile în care am făcut drumeții împreună, am stat de vorbă cu Christoph și Barbara în sufrageria lor decorată boem la centrul de echitație Equus Silvania, pensiunea pe care au finalizat-o la începutul anilor 2000, din apropierea satului Șinca Nouă. Spațiul era plin cu cărți dedicate faunei sălbatice, cu un pian cu partituri de cântece romantice, iar pisicile răsfățate umblau peste tot și ni se cuibăreau în poală în timp ce vorbeam. Pe măsură ce energia lor umplea camera, abia așteptam să aflu mai multe despre povestea lor: să înțeleg mai bine de ce un german și o austriacă și-au dedicat viața conservării pădurilor României.

Care a fost primul vostru contact cu România?

Christoph: Îmi făceam lucrarea de disertație despre comportamentul lupilor în Yukon, în nord-vestul Canadei. Sunt niște animale uimitoare și sunt îndrăgostit de ei, așa că am decis să studiez relația dintre ei și corbi. Eram curios în legătură cu subiectul, deoarece nativii din Yukon știu că există o conexiune profundă între cele două specii și mulți cercetători au relatat observații anecdotice despre ei, după ce au petrecut timpul împreună iarna. Când am revenit în Europa să scriu despre descoperirile mele, nu am știut ce să fac în continuare. Îmi doream să continui să lucrez cu lupii, așa că la începutul anilor ‘90, Cortina de Fier tocmai căzuse, deci Europa de Est devenise accesibilă. Vestul avea mai mulți bani și competențe, dar lupii erau în est. Italia avea 150, Suedia 100, Portugalia 300… pe când România avea 3000. Din fericire, am ajuns să cunosc pe cineva care lucra la Institutul de Cercetare a Pădurilor din Brașov și împreună am format o echipă pentru a explora munții Carpați. Așa am ajuns prima dată în România în 1993. Am început de jos, însă de-a lungul anilor s-au alăturat echipei mai mulți membri și voluntari, așa că am decis să mai rămân câțiva ani. 

Barbara: Am crescut într-o zonă rurală în Austria: mi-a plăcut mereu să petrec timpul la țară, în natură – viața la oraș pentru mine ar fi fost o tragedie. Deși nu am copilărit la fermă, am avut mereu o relație strânsă cu animalele. Deci a fost evident pentru mine că voi fi veterinar. Dar, în adolescență, mi-am dat seama că această profesie nu este despre animale, ci despre proprietarii lor. Am fost foarte dezamăgită. La vremea aceea, citeam destul de mult despre știința comportamentului animalelor și mi-am dat seama că asta e calea pe care vreau să o urmez în viață, așa că am ajus să studiez biologia la Viena. Îmi doream să lucrez cu animalele sălbatice, nu să stau într-un laborator. Precum Christoph, voiam să aflu mai multe despre lupi. Desigur, m-am îndreptat către America de Nord și Yukon, Canada. 

Și Christoph a lucrat în acea zonă din Canada. Acolo v-ați întâlnit?

Barbara: Nu. În Yukon am cunoscut pe cineva care mi l-a recomandat pe Christoph, pentru că lucra cu lupii în Europa. Mi-a dat adresa și numărul lui de telefon. E o poveste lungă, pentru că toate datele primite erau greșite, iar asta se întâmpla înainte de internet, deci nu-l puteam găsi pe Facebook. În cele din urmă, am descoperit locul lui de muncă din Germania. Când, în sfârșit, am dat de el, mi-am dat seama că e bavarez, după dialect, și mi-am imaginat că lucrează cu lupii captivi din parcurile naționale din pădurile bavareze. Din fericire, lucra cu lupii sălbatici și mi-a spus că are nevoie urgent de cineva. Când s-a încheiat conversația, mi-am dat seama că uitasem să întreb unde trebuia să vin. De fapt, chiar în acea zi, primisem o scrisoare de acceptare pentru un proiect din Polonia la care aplicasem. Dar m-a intrigat mai mult propunerea lui Christoph. 

L-am sunat din nou pe Christoph și am aflat că locul este România. Tot ce știam la vremea respectivă despre România era: Ceaușescu, orfelinatele și, desigur, Carpații. N-o să uit niciodată: Christoph a spus că România are formă de lămâie și, chiar în mijloc, e Brașovul. O săptâmână mai târziu, am ajuns în Brașov. Era târziu, întuneric, iar oamenii păreau reținuți. Dar primele zile în care am descoperit zona și satele au fost minunate. La vremea aceea, deși nu vorbeam româna și nici localnicii nu înțelegeau germana, cumva am reușit să comunicăm unii cu alții. Mai întâi m-am îndrăgostit de țară, apoi de Christoph. 

Christoph: S-a întâmplat în timp. Barbara și cu mine am lucrat în echipă câțiva ani înainte să fim un cuplu. Asta s-a întâmplat în 1997 și un an mai târziu ne-am căsătorit. Câteodată pur și simplu știi.

Amândoi spuneți că v-ați îndrăgostit de România imediat. Ce v-a fascinat cel mai mult la această țară?

Christoph: Cred că sălbăticia țării, așa cum era în anii ‘90. Dar și a oamenilor, și spun asta într-un mod pozitiv. Oamenii erau atât de conectați cu mediul lor! Desigur, erau și aspecte negative, precum uciderea puilor de lupi, dar românii erau atât de autentici, neatinși de modul vestic de viață. Copil fiind, am petrecut mult timp în pădurile bavareze, iar când am ajuns aici prima dată și am văzut codrul, alături de urși, lupi, râși, am înțeles ce e de fapt pădurea: dincolo de natură, e un ecosistem. Iar când m-am întors în Germania, pădurile supra-gestionate de acolo mi s-au părut fără suflet.

Barbara: Lucrurile nu erau atât de reglementate în România anilor ‘90. Am apreciat asta foarte mult, pentru că exista un simț al realității. Câteodată, o viață lipsită de reguli poate fi haotică. Dar poate și să permită anumite libertăți și idei creative, concepte noi în domenii care erau încă neexplorate în țară la acea vreme. Ne-a plăcut ideea unui nou început adevărat.

Și ce v-a motivat să rămâneți aici?

Christoph: În 2003 am finalizat Large Carnivore Project. Am primit o ofertă să mergem împreună în Scoția să lucrăm în conservare. Dar când am fost în vizită, am descoperit un peisaj mohorât. Un localnic ne-a spus că suntem norocoși de o zi frumoasă. „E prima zi de jumate de an când nu plouă,” a zis el. Prefer o iarnă cu zăpadă decât una ploioasă. În plus, mă atașasem foarte mult de România; îmi dă un sentiment al apartenenței. Mi-am dat seama că România a devenit acasă când vizitam Germania. În România, am vrut să deschidem un centru de echitație și să dezvoltăm turismul ecvestru, pentru că Barbara iubește caii. Eram foarte naivi cu privire la ce înseamnă să deschizi o casă de oaspeți, dar în 2004 am deschis centrul. A fost interesant, dar foarte intens, pentru că aveam doi copii mici. Făceam aproape totul singuri. Aveam grijă de cai și de copii, găteam și încercam să câștigăm și bani. Astfel, am lucrat și în proiecte internaționale.

Cum ați creat Fundația Conservation Carpathia și care este misiunea acesteia?

Christoph: În 2006, am fost în Parcul Național Piatra Craiului pentru a printa o hartă mare. Din întâmplare, am stat de vorbă cu directorul parcului care mi-a povestit că, odată cu retrocedarea pădurilor din cadrul parcului către cei care le-au deținut înainte de naționalizarea lor în timpul comunismului, oamenii au început să taie copacii fără ca cineva să-i oprească – toată lumea, de la pădurar la autorități, fusese mituită. Era șocant și frustrant, pentru că noi fusesem implicați cu proiectul de cercetare acolo, iar parcurile naționale ar trebui să existe pentru a proteja natura. Odată cu căderea comunismului în 1989, guvernul a privatizat multe dintre pădurile sale naționalizate. Regia Națională a Pădurilor a oferit părți din parcul protejat persoanelor fizice, care puteau face cu ele ce își doreau. Mulți și-au dorit să facă bani, așa că le-au vândut companiilor de exploatare forestieră. Curând, toată lumea din zonă s-a implicat: de la polițiști la pădurari. Așa s-a născut mafia lemnului.

Încercând să găsesc soluții, l-am întrebat în acea zi pe directorul parcului dacă nu putem face ceva, iar el a zis: „Singura soluție e să găsești pe cineva care să cumpere aceste păduri și să le protejeze.” Am râs împreună, deoarece nu credeam că asta se poate întâmpla. Dar câteva săptămâni mai târziu am găsit un donator elvețian care a decis să se implice. Așa am obținut primele fonduri cu care am creat fundația pentru a salva Parcul Național Piatra Craiului. Asta a fost înainte să punem ochii pe munții Făgăraș, care au potențialul de a deveni cel mai mare parc național din Europa, un „Yellowstone european.”

Barbara: De fapt, viziunea de a crea un parc național în munții Făgăraș s-a conturat în timp. Totul a început ca un proiect de achiziție de pământ cu scop de conservare, nu am comunicat nimic despre proiectul nostru pentru a nu influența prețurile pieței. Dar când am început să cumpărăm și zone despădurite, am avut alte provocări. De exemplu, legea pădurilor cere ca replantările să fie realizate la doi ani de la despădurire. Apoi, ne-am dat seama că pământul cumpărat trebuie protejat de tăierile abuzive, așa că am strâns fonduri pentru a finanța paza pădurilor. Așa am început să comunicăm despre proiect. 

Cum ați fost percepuți de comunitatea locală și ce provocări ați întâmpinat?

Christoph: Numele pe care l-am primit de la oamenii din zonă e Neamțu’. Am apărut așa chiar și în titluri de ziar, deci probabil vom fi întotdeauna considerați străini, chiar dacă vom trăi aici tot restul vieții noastre. Dar ne înțelegem bine cu comunitatea. Oamenii apreciază că am învățat limba și că promovăm țara. Însă faptul că suntem străini a fost folosit ca propagandă și de mafia lemnului. Ne-au demonizat, ne-au acuzat că furăm resursele și că vindem țara. Oamenii care nu ne cunosc au fost înclinați să creadă asta. 

Barbara: Când spunem oamenilor că scopul nostru este să cumpărăm pământ pentru a-l conserva, unii ne-au bănuit că am găsit aur. Ideea că scopul nostru este pur filantropic a fost dubios pentru mulți români, pentru că acest tip de proiecte nu sunt o practică obișnuită aici.

Cum implicați românii în proiectele FCC?

Barbara: Avem un program de voluntariat și, deși, ni s-a spus foarte des că nu avem suficienți voluntari români, acest lucru se schimbă rapid. Mulți tineri români cred acum că voluntariatul e o activitate în beneficiul dezvoltării lor personale. Din CV-urile pe care le primim, putem să ne dăm seama că mulți oameni au experiență în voluntariat. Echipa noastră are acum 130 de oameni și toți sunt foarte pasionați de cauză, chiar dacă este o muncă plină de provocări, fie că lucrezi ca paznic, plantezi pomi sau organizezi evenimente. 

Care dintre proiectele voastre de conservare credeți că vor avea cel mai puternic impact în viitor?

Barbara: Cumpărăm încă pământ, dar, probabil, ne vom opri la un moment dat. Vom proteja pădurile și vom găsi moduri de a-i răsplăti pe proprietarii de păduri pentru a-i convinge să opteze pentru conservare, nu pentru tăiere. Vom continua să reîmpădurim peisajele degradate, să completăm verigile lipsă din ecosistem – am început cu reintroducerea zimbrilor și castorilor în sălbăticie. Reintroducerea vulturilor este următorul pas. Aceștia au dispărut din cauza omorârii și otrăvirii lor; oamenii otrăveau lupii, vulturii consumau leșurile și mureau, la rândul lor, prin otrăvire. Pe vremuri, oamenii considerau lupii, nu urșii, principalul dușman pentru că atacau turmele (n.red. de oi).

Care este cea mai stringentă problemă de conservare: tăierea pădurilor sau vânătoarea ilegală?

Barbara: Tăierea pădurilor este mai problematică pentru că are un impact pe termen lung: dacă tai o pădure, aceasta nu se va reface în următorii 120 de ani. Deși trebuie controlată, vânătoarea nu dăunează atât de mult ecosistemului precum pierderea habitatului. Multe populații de animale se regenerează mai repede decât pădurea. 

Christoph: Eu nu sunt la fel de relaxat în legătură cu vânătoarea. Funcțiile ecosistemului depind de animalele sălbatice. 

Ce părere aveți despre problema urșilor din România?

Barbara: Se spune că populația de urși a explodat, însă nimeni nu are nicio dovadă în legătură cu asta. Îi vedem pe social media și la marginea drumurilor, dar ce vedem de fapt? Opinia publică e influențată de media, așa că a devenit un subiect de dezbatere. Vânătorii sunt supărați fiindcă vânătoarea de trofee e acum ilegală, deci au transformat urșii în subiect de știre pentru a arăta că, din cauza lor, se întâmplă tot felul de nenorociri. Trăiesc în România de 25 de ani și știu că aceste lucruri se întâmplau și înainte. În fiecare an, oamenii au fost uciși de urși. Doar că atunci, lucrurile astea erau o mențiune într-un colț de ziar. Pe vremuri, oamenii se temeau de lupi cu mult mai mult decât se tem de urși azi.

Christoph: Noi nu spunem că nu sunt mai mulți urși- noi spunem că nu știm și nimeni nu știe asta. Credem că urșii au început să apară în zone în care nu au fost văzuți în ultimii 20-30 de ani. 

Barbara: În plus, înainte oamenii nu prea aveau obiceiul să meargă în pădure. Acum, oamenii fac drumeții, mountain biking – deci urșii sunt văzuți mai des. 

Ați studiat comportamentul animalelor sălbatice din Carpați timp de zece ani, cum ar trebui să reacționăm dacă ne întâlnim cu un urs?

Christoph: Sunt două situații în care urșii pot fi periculoși. Când surprinzi o ursoaică cu pui, ar putea să te atace pentru a-i proteja. În al doilea caz, care poate fi ușor întâlnit în multe părți din România, precum Sinaia, Predeal, Băile Tușnad, Transfăgărășan și altele, urșii sunt hrăniți de turiști și și-au pierdut frica de om. În plus, odată ce ajung să asocieze oamenii cu hrana, totul este bine atât timp cât o primesc. Dar dacă nu sunt hrăniți, orice îi poate face să devină agresivi.

Barbara: De aceea oamenii trebuie să nu lase gunoiul la îndemâna urșilor. Deocamdată, tot ceea ce guvernul pare că încearcă este să găsească o soluție pentru legalizarea vânătorii de trofee pentru a reduce populația de urși, dar din fericire legislația europeană îi constrânge. Sunt convinsă că, și dacă ar dispărea jumătate dintre urși, situația nu s-ar schimba foarte mult. Vânătorii de trofee nu vor împușca puii de urs, ci vor viza urșii mari, care arată mai impresionant pe perete. Trebuie să ne asigurăm că gunoiul nu e accesibil pentru urși, că existe patrule care să îi sperie și că nu sunt hrăniți de oameni. Aceste metode sunt folosite peste tot în lume. În cele din urmă, un urs hărnit este un urs mort.

De ce și când intenționați să donați statului pământul achiziționat prin FCC?

Barbara: Când am fondat FCC, am pus accent pe faptul că pământul nu va fi al fundației pentru totdeauna, ci va fi restituit românilor, cu condiția ca zona să fie protejată. Guvernul va trebui să ofere un plan foarte concis de a administra și finanța parcul național în viitor.

Christoph: Douglas Tompkins, un conservator și filantrop celebru, a spus: „Prin definiție, un parc național trebuie să fie al națiunii.” Am urmat exemplul lui. El a cumpărat un milion de hectare în Patagonia, America de Sud, și a creat mai multe parcuri naționale, iar apoi a oferit pământul statului cu condiția să îl administreze și eventual să adauge teritoriu zonei conservate. Asta intenționăm să facem și noi. 

Ați fost mereu ecologiști? Care este stilul vostru de viață în prezent?

Barbara: Cred că învățăm toată viața. Îmi amintesc că în facultate nu eram conștientă de toate consecințele acțiunilor mele. Am învățat multe lucruri mai târziu. Însă când vine vorba de conservarea naturii, am învățat asta de la părinții mei. Ei m-au învățat să reciclez. Cum să nu fac niciun fel de risipă. Când avem evenimente sau conferințe, încercăm să oferim un meniu complet vegetarian. Dacă oferim carne, ne interesăm de unde provine. 

Christoph: Însă viețile și joburile noastre au o amprentă de carbon destul de mare. Anul acesta am avut deja multe zboruri legate de fundație, ceea ce e desigur un dezastru. Deci nu pot arăta pe nimeni cu degetul, pentru că nici noi nu suntem perfecți. Dar sunt conștient și încerc să înclin balanța pe cât posibil prin acțiuni mici și constante. Dacă pot schimba ceva în bine, o fac. Folosim telefoane de la o companie olandeză care le produce cu materiale din zone în care nu este permisă exploatarea copiilor. Nu folosesc resurse din zone de război, totul este reciclat, și orice componentă a telefonului poate fi schimbată/reparată: de exemplu, dacă mi s-a spart camera, o pot înlocui. Există o mulțime de astfel de exemple, și cu cât adoptăm mai multe dintre ele, cu atât mai bine. 

Când devii conștient de consecințele acțiunilor tale și de importanța conservării naturii, începi să-ți pui întrebări în legătură cu orice decizie iei.

Cuvinte: Catalin Gruia
Fotografii: Dan Dinu
August 2023

În teorie, lucrurile pot arăta perfect: 13 parcuri naționale, 14 parcuri naturale, două geoparcuri, câteva sute de situri Natura 2000 (care includ speciile și habitatele cele mai valoroase și amenințate din România) și rezervații de interes local. În România se află Delta Dunării, cea mai mare zonă umedă din Europa (și care reprezintă 33% din lungimea Dunării), 50% din lanțul Carpaților și 65% din pădurile virgine ale Uniunii Europene. Aproape un sfert din țară este declarată zonă protejată. Dar, dacă te uiți puțin mai atent, vezi că parcurile naționale ocupă doar 1% din teritoriul țării, iar zonele strict protejate sunt foarte puține.

Da, România este o „adevărată Arcă a lui Noe” a biodiversităţii continentului, dar tot mai multe specii riscă să dispară, de la râsul eurasiatic (Lynx lynx) la zimbrul european (Bison bonasus) sau chiar la hamsterul românesc (Mesocricetus newtoni). Natura noastră este bogată, dar dedicăm prea puțini bani pentru a o proteja – și se pare că nu ne grăbim deloc să schimbăm ceva.

Cine ne poate explica cum stau lucrurile în realitate? După ce a petrecut 450 de zile de-a lungul a 10 ani – însumând 45.000 de kilometri – în 30 dintre cele mai importante arii protejate din țară, fotograful de natură Dan Dinu cunoaște situația de pe teren mai bine decât majoritatea oamenilor. Este, de asemenea, regizorul celui mai faimos și elaborat film documentar românesc, „România Sălbatică”, care oferă imagini unice, din regiuni spectaculoase, și povești fără precedent despre biodiversitatea țării. Dan Dinu practică fotografia wildlife (n.red.: de natură) de peste 20 de ani, învățând adevăratul sens al perseverenței: să aștepți și  să asculți ce are de spus natura, până când îți apare cadrul perfect.

Cum a început pasiunea ta pentru fotografie?

Totul a început cu interesul meu pentru natură, alimentat de micile peripeții din copilărie, când mă aventuram prin păduri. Mai târziu am descoperit Atlasul zoologic, o carte care a influențat mulți copii din  generația mea,  făcându-ne să visăm la aventuri în jungle exotice sau în deșerturi îndepărtate. Deși am cochetat inițial cu mai multe genuri fotografice, am rămas dedicat naturii, iar, mai nou, am făcut un pas spre filmul documentar. A fost o tranziție naturală. Totul s-a închegat  în 2010, când am început proiectul „România Sălbatică,” care a devenit piatra de temelie a carierei mele. În prezent folosesc fotografia și filmul atât pentru proiecte de conservare, cât și pentru proiecte educaționale. Dincolo de orice măsură coercitivă, educația ne va ajuta cel mai mult să ne schimbăm percepția asupra importanței naturii în viața noastră.

Cât de greu sunt de fotografiat animalele sălbatice în România, în comparație cu fauna din alte părți?

Nu este ușor să fii fotograf de natură sălbatică în România. Față de alte zone ale lumii în care am călătorit, România mi s-a părut cea mai dificilă. Animalele noastre sunt mult mai timide și greu de văzut. Am făcut  prima poză bună unui urs abia după ce aveam deja imagini frumoase cu cimpanzei, rinoceri negri, sau chiar cu o balenă albastră, care sunt, cu siguranță, animale mult mai rare! Dintre speciile indigene emblematice, râsul și lupii sunt cel mai greu de fotografiat. Râșii, ca orice felină, știu să se camufleze – probabil că am trecut pe lângă ei de multe ori fără să-i bag în seamă. Pe de altă parte, lupii te simt (și te evită) de la o distanță foarte mare.

Pentru a fotografia un râs în munții Piatra Craiului, a trebuit să aștept o dată 24 de ore (câte 12 ore pe zi), iarna, la -10°C. Am folosit un cort de camuflaj și eram înghețat și amorțit pentru că nu puteam să ies sau să mă mișc mult. După două zile, când abia mai rămăsese o fărâmă de lumină, un râs a venit cu încredere înspre cort și mi-a oferit un portret magic. O imagine la care nu îndrăznisem să visez și care a devenit emblema proiectului România Sălbatică.

Apropo de România Sălbatică, care a fost cea mai memorabilă sau mai amuzantă aventură din timpul filmării documentarului?

Am avut nenumărate aventuri de-a lungul celor 10 ani de muncă la proiectul România Sălbatică. Am fost surprinși de o inundație în Peștera Ponicova. Ne-a plouat și ne-a udat până la piele de nenumărate ori pe munte. Am fost puși la încercare de vânturi puternice în Făgăraș și Ciucaș. Și câte și mai câte! Chiar dacă uneori ne-a fost greu, ne-am distrat. La finalul proiectului, am decis să includem toate aceste aventuri într-un film care să spună povestea noastră și povestea realizării documentarului. A fost foarte bine primit de public și sper să îi încurajeze pe cei care vor să facă primii pași în acest domeniu.

Care crezi că a fost impactul proiectului?

Cele două componente principale ale proiectului, albumul foto și filmul documentar, au jucat un rol important în crearea unei comunități de oameni pasionați, care ne-au susținut la fiecare pas. Albumul foto trebuia să aibă inițial un tiraj mai mic, dar am dublat tirajul inițial în urma precomenzilor. Am avut astfel ocazia să donăm peste 600 de albume școlilor, bibliotecilor și ONG-urilor de mediu și să tipărim până acum 9.000 de albume. Mă bucur că această carte unică despre biodiversitatea țării noastre a fost atât de bine primită și sper că va influența noile generații să aprecieze și să protejeze natura.

Documentarul „România Sălbatică”, primul film de această anvergură creat exclusiv de o echipă românească, a fost foarte bine primit de public. A fost lansat la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), în fața a peste 2.500 de oameni. A fost acceptat la 20 de festivaluri majore și a câștigat opt premii. A fost o oportunitate unică pentru mulți spectatori și iubitori de film de a înțelege mai bine biodiversitatea României.

La aceste componente principale se adaugă expoziții de fotografie, conferințe, o aplicație mobilă și multe alte lucruri  mici, care au dus proiectul mai departe. Mai mult, am înființat Asociația România Sălbatică pentru a ne putea implica în proiecte care vizează protecția și conservarea naturii, printr-o componentă vizuală. Prin acest proiect și prin cele care vor urma, vom aduce, de asemenea, o contribuție necesară la păstrarea unei naturi sănătoase.

La ce te-ai gândit când ai început să lucrezi în România Sălbatică?

Am pornit cu o idee foarte altruistă: să arătăm altora ce țară frumoasă avem. Nu a trecut mult până mi-am dat seama că nici eu eram conștient  pe deplin de acest lucru. Acest proiect m-a făcut să înțeleg mai bine natura. Am aflat mai multe despre acest domeniu și am făcut toate conexiunile necesare pentru a-i aprecia cu adevărat importanța în viața noastră. Adesea uităm că nu putem exista fără natură și că facem parte din ea. Nu ne aparține; noi îi aparținem. Aroganța noastră ne-a dus pe culmi uriașe, făcându-ne să inventăm confortul absolut în spatele orașelor de beton și sticlă. Dar ne-a făcut și să uităm că respirăm natura, mâncăm natură și suntem natură. Fără cei 10 ani petrecuți în sălbăticie pentru acest proiect, probabil că nu aș fi avut timp să privesc lucrurile atât de filozofic.

Hai să o luăm filosofic: de ce avem nevoie de sălbăticie?

Pentru că am evoluat, ca specie, împreună cu alte animale și am depins de ele. Nu putem merge mai departe spre un viitor cu totul distopic, în care mâncăm doar produse sintetice și respirăm aer artificial. Am putea fi capabili – am arătat că omenirea poate depăși orice provocare – dar acum este momentul să ne întoarcem la rădăcini și să ne punem toată inteligența la muncă pentru a proteja sălbăticia. Nu este greu să facem asta. Uneori, trebuie doar să lăsăm natura să prospere singură, să nu-i facem rău. Ea ne ajută necondiționat, uneori fără să ne dăm seama. Te-ai întrebat vreodată de câte insecticide suplimentare ar avea nevoie un oraș pentru a scăpa de țânțari, dacă nu ar exista lilieci urbani sau ciocănitoare și alte păsări insectivore care să-i  mănânce? Sau câte rozătoare ar trăi pe străzi dacă păsările de pradă nocturne sau șoimii nu le-ar ține în frâu reproducerea necontrolată? Probabil că am pune niște difuzoare dacă nu am mai auzi păsările cântând în parcuri. Se spune că nu apreciem cu adevărat ceea ce avem până nu pierdem acel lucru. Hai să nu ajungem acolo; hai să protejăm ceea ce avem. Eforturile de a aduce înapoi sălbăticia vor fi mult mai mari decât cele de a o păstra așa cum este acum.

Bănuiesc că au mai rămas puține specii locale pe care nu le-ai întâlnit în explorările tale. Există vreuna  greu de prins, la care visezi pentru atlasul tău foto personal?

După ce am reușit să fotografiez râsul, lupul ocupă acum primul loc pe lista mea. Am avut ocazia să văd unul foarte de aproape, în timp ce urmărea un căprior, dar din păcate l-am văzut doar din mașină. Lupul nu s-a speriat; s-a uitat la noi câteva clipe și apoi s-a îndepărtat încet. Aș fi putut face o fotografie fără probleme, dacă nu aș fi avut toate echipamentele în portbagaj! Am învățat, cel puțin, să am mereu camera la îndemână pe drumuri în mijlocul naturii. Căutarea continuă, așadar.

Care este, pentru tine, principala bogăție naturală a României? 

România are încă un nucleu de sălbăticie bine definit și protejat. Acest nucleu sălbatic este principala bogăție a țării, un hotspot de biodiversitate care păstrează, nealterate, valorile naturale. Este, în principiu, la nivel local, dar și pentru întregul continent, deoarece avem o bancă genetică pentru aproape toată fauna și flora Europei.

Unde i-ai recomanda să meargă unui turist străin într-o singură vizită în țara noastră și de ce?

Este greu să alegi un singur loc, dar Delta Dunării ne face unici la nivel european. Este unul dintre puținele locuri de pe continent în care există faună sălbatică pe care o poți găsi doar în savanele africane sau în timpul marilor migrații; momentul în care câteva mii de păsări, pelicani și cormorani deopotrivă, merg la pescuit,, este remarcabil! Sute de pescăruși însoțesc grupul, iar zeci de egrete sau de stârci stau la marginea stufului, pentru a prinde un pește derutat de ambuscadă. Este un moment care nu te poate lăsa indiferent.

Ne poți  oferi mai multe recomandări de locuri sau de programe de observare a vieții sălbatice accesibile turistului obișnuit?

Carpații sunt cu siguranță pe locul doi. Nu poți să nu te gândești la sălbăticia lor când te plimbi prin natura României. Aș recomanda în special Regiunea Alpină, fie din Făgăraș, din Retezat sau din Piatra Craiului. Deși nu sunt cei mai înalți munți din Europa și nici cei mai întinși, compensează prin diversitatea peisajului lor. Un tur ghidat la un observator al urșilor – unul realizat în mod corespunzător și etic, unde animalele nu sunt abuzate – este o opțiune fascinantă  de a vedea aceste animale în mediul lor natural.

O a treia recomandare ar fi pădurile virgine. Țara noastră deține aproximativ 65% din pădurile neatinse ale Uniunii Europene, iar aceste resurse inepuizabile de frumusețe se află în centrul biodiversității noastre.  Să „simți”, cu adevărat, un astfel de loc este fascinant. La fel cum sunt legate între ele firele dintr-o țesătură strânsă, sunt fabuloase nenumăratele relații dintre elementele sale, de la cei mai înalți fagi la cele mai mici ciuperci. Cu un ghid excelent care să ți le explice, poți înțelege importanța unui astfel de loc care funcționează ca un organism gigantic.

Nu în ultimul rând, aș adăuga pe listă alte trei zone fascinante: Munții Apuseni – cu mii de peșteri și unele dintre cele mai mari complexe carstice din această parte a Europei,Dobrogea – cu peisajele sale unice de stepă și Munții Măcin, printre cei mai vechi munți ai continentului și Parcul Natural Porțile de Fier. Este locul în care Dunărea întâlnește Carpații și formează un peisaj absolut spectaculos.

Toate aceste recomandări sunt uimitoare pentru turism, dar să revenim la sustenabilitate: care ar fi prima ta măsură importantă dacă ai deveni următorul ministru al mediului?

Aș avea nu una, ci trei măsuri. Prima ar fi o reglementare strictă a exploatării lemnului și o obligație de replantare și reconstrucție ecologică a zonelor dezafectate. Astfel am pune bazele pentru o mai bună gestionare a resurselor, iar cei implicați vor înțelege că obligațiile lor trebuie să includă măsuri de conservare pe termen lung. Al doilea pas ar fi interzicerea utilizării inutile a plasticului. Dacă natura a „împachetat” bananele sau portocalele într-o coajă protectoare, de ce le învelim într-o folie de plastic nereciclabilă? A treia măsură ar fi renaturarea tuturor zonelor umede de-a lungul râurilor mari sau a Deltei Dunării.Acestea pot fi cea mai rapidă modalitate de a stoca carbon și de a ajuta la dezvoltarea biodiversității, deoarece sunt un sanctuar pentru reproducerea peștilor. Ca măsură bonus, aș returna ONG-urilor custodia asupra ariilor naturale protejate, eventual în parteneriat cu autoritățile statului, care le gestionează acum. Aș găsi o soluție ca parcurile naturale și naționale să aibă finanțare directă de la minister și să nu depindă de Romsilva (Direcția Națională a Pădurilor), o întreprindere de stat, responsabilă de pădurile aflate în proprietatea statului român, și de gestionarea zonelor de vânătoare și de pescuit.

Care sunt, după părerea ta, principalele amenințări la adresa biodiversității României?

Avem o natură binecuvântată, dar nu avem bani și nici nu ne grăbim să o păstrăm. Un sfert din România este declarată zonă protejată, dar dacă te uiți cu atenție, conectarea peticelor de habitat este o problemă. Parcurile naționale ocupă doar 1% din teritoriul național, cu foarte puține zone protejate cu strictețe. Da, suntem o adevărată Arcă a lui Noe a biodiversității europene, dar tot mai multe specii riscă să fie aruncate peste bord.

Schimbările climatice, poluarea și pierderea suprafețelor împădurite sunt principalele amenințări aici – și pe întreaga planetă. Încălzirea globală ne afectează deja de mulți ani, iar efectele sunt vizibile la fiecare pas: ierni mai scurte, lipsa zăpezii și perioade de secetă prelungită. Anul acesta, am văzut cum Dunărea a secat într-un mod rar întâlnit până acum. Toate acestea pun o presiune mare asupra animalelor și habitatelor. Este posibil ca poluarea industrială să fi scăzut în ultimii ani; multe complexe comuniste sunt închise, iar cele rămase sunt aliniate la standardele europene, dar problema plasticului rămâne. Este trist să te plimbi prin natură și să vezi atât de mult gunoi aruncat la întâmplare, mai ales în apropierea orașelor. Pierderea pădurilor este, de asemenea, o problemă. Să fim serioși: nu putem trăi fără lemn, iar țara noastră are din belșug această resursă. Trebuie doar să-l exploateze cu moderație și într-un mod echitabil față de natură. Pe de altă parte, lemnul este singurul material de construcție care stochează carbon, ceea ce îl face deosebit de important de protejat pentru a face trecerea la o societate care limitează eliberarea de CO2 în atmosferă. Deși suntem amenințați de aceleași probleme globale, putem prospera la nivel local dacă ne gestionăm resursele în mod responsabil.

Cuvinte: Lavinia Gogu
Fotografii: Marius Sumlea
August 2023

O zicală veche spune că într-o viață trebuie să construiești o casă, să faci un copil și să plantezi un copac. DJ-ul și producătoarea Nicoleta Cărpineanu le-a bifat pe toate. Prin implicarea socială în conservarea pădurilor, ea a sprijinit plantarea a 150.000 de copaci în Marea Britanie și România..

Pentru Nico, cunoscută mai bine după numele ei de scenă, Nico de Transilvania, pădurea este leagănul copilăriei, o sursă de inspirație creativă și un spațiu pentru dezvoltarea unei misiuni nobile: conservarea și reîmpădurirea peisajelor forestiere degradate. 

Nico a emigrat în Marea Britanie în urmă cu 25 de ani. În prezent trăiește în Brighton cu fiul ei, Rumi. Însă, în perioada în care și-a dedicat timp construindu-și o viață acolo, în vreme ce a cutreierat lumea producând muzică electronică și predând yoga, sufletul ei a rămas acasă, în România. Artista compune un stil muzical pe care îl numește „folkloric electronic.” Ea promovează tezaurul folcloric transilvănean, alături de artiști locali, care încă păstrează tradițiile românești, precum sunetul flautului.

Artista și-a înființat propria casă de producție, Musică Without Frontiers, în 2018. După ce a cutreierat plaiurile natale, adunând povești și sunete, a compus primul său album, Be One. În 2019, a fondat Forests Without Frontiers, o iniţiativă caritabilă care are ca misiune reîmpădurirea peisajelor forestiere. A fost numită Ambasadoare a Munților Făgăraș de către Fundația Conservation Carpathia în 2021. A inițiat campanii pentru strângerea de fonduri pentru plantarea copacilor și pentru promovarea inițiativei regenerării peisajelor forestiere degradate astfel încât să răspândescă nivelul de conștientizare privind această cauză. Și, în 2022, și-a finalizat cel mai recent album, Interbeing.

Am cunoscut-o pe Nico în Centrul Vechi din București, la o cafea. Deși, de data aceasta, venea în țară într-un moment dificil, pentru a participa la parastasul mamei ei, mi-a explicat că vrea să meargă și la Nucșoara, o comună în nodrul țării, la baza celui mai înalt vârf al său. A simțit nevoia să fie înconjurată de natură pentru a înregistra sunetele pădurii și elemente de folclor pentru noul său album, o rezidență creativă finanțată de Universitatea Cambridge și AFCN. 

I-am admirat rochia înflorată, asortată cu o geacă de blugi și o eșarfă cu ciucuri portocalii, o ținută care inspiră un aer boem – un spirit liber. Mi-am dat seama că are un grad mare de empatie chiar dinainte să aflu că s-a dedicat muncii caritabile, doar din felul în care s-a adresat chelneriței. Mi-a spus despre călătoria ei muzicală și despre dorința ei de a ajuta pădurile României să înflorească. Dar a împărtășit și o frântură din evenimentele care au inspirat-o să se apuce de actele de caritate și să obțină o nouă perspectivă asupra vieții.

Au trecut douăzeci de ani de când te-ai mutat în Anglia. Povestește-mi despre perioada în care ai plecat din Romnânia.

Dintotdeauna am fost altruistă. Am început să fac muncă de voluntariat la 17 ani. După ce se terminau orele, mergeam la sala de lectură să învăț, iar apoi la un orfelinat din Zalău, în Transilvania, aproape de orașul meu natal, să petrec timp și să ajut cu copiii de acolo. Prin acea experiență, am luat legătura cu o organizație caritabilă din Marea Britanie. Organizația m-a invitat să vorbesc în școli și în locațiile unde strângeau fonduri. Când am împlinit 18 ani, am plecat în Anglia și m-am alăturat echipei ca voluntară în timp ce am continuat să studiez – și am rămas acolo pentru că m-am îndrăgostit de un englez. 

Cu ce amintiri ai plecat din România?

Am crescut la poalele munților Meseș, înconjurată de natură, într-un sat numit Ortelec, cu bunica Rozalia. Am învățat foarte multe de la ea, inclusiv cum să trăiesc în armonie cu natura, cu pădurea, cu tradițiile, cu cântecele și poveștile locului. Bunica a murit la 80 de ani, pe când eu aveam 10 ani. În ultimii ei ani de viață nu prea putea să meargă, așa că a petrecut mai mult timp cu familia mea. Avea părul alb, lung, și îmi amintesc cum îl pieptănam, apoi îi făceam două codițe pe care le uneam într-un coc. Îmi cânta cântece de pe vremuri și îmi povestea despre copiii ei numeroși. A crescut 15 copii, 10 născuți de ea și 5 vitregi. Nu m-am plictisit niciodată cu ea. 

După câțiva ani în Marea Britanie, când aveam 21 de ani, a început să-mi fie atât de dor de casă încât am vrut să mă întorc. Însă mi-am dat seama că pot face mai multe pentru țara mea locuind în Marea Britanie. Acum, când mi-e dor de casă, gătesc preparate românești. Îmi place să fac sarmale și mămăligă.

Cum e viața în Brighton?

Trăiesc în Brighton de 20 de ani. Viața aici este senină. Locuiesc lângă mare alături de băiatul meu, care are 18 ani și urmează să meargă la facultate. Brightonul este la aproape o oră de Londra, și tot acolo am și biroul pentru ONG-ul pe care l-am lansat acum patru ani, Forest Without Frontiers. E un oraș multicultural – cu oameni din lumea întreagă – iar din punct de vedere muzical și artistic e un loc bogat, boem și eclectic.

Spune-mi cum te-ai lansat pe scena muzicală.

Tatăl meu a lucrat în industria ospitalității, a fost bucătar. Mama era pasionată de muzică; a fost binecuvântată cu o voce deosebită și cânta la biserica noastră. Practic, am fost crescută cu fanfară, cu cântece străvechi și lăutari.

Când am ajuns în Anglia, am studiat coregrafie, terapie prin dans, artele spectacolului, și comunicare. Practic, toate cursurile pe care nu puteai să le faci aici. Pasiunea pentru DJ-ing a început în acea perioadă. Aveam un prieten carea iubea muzica și am cumpărat împreună un mixing desk și am început să mixez. Pot spune că această pasiune a izvorât din ideea de a creea mixuri pe care să îmi placă mie să dansez. Așa că am început să-mi compun propria colecție de piese acasă.

Mi-am dat seama că îmi place și câțiva ani mai târziu am început să mixez muzică balcanică. 

Și cum ai decis să începi să mixezi muzică din Balcani?

Am fost în Asia cu prietenul meu Nick Carling, care acum e DJ în Brighton. Călătoria a început în Sri Lanka, apoi am fost în India și Nepal, pe urmă ne-am reîntors în Sri Lanka. Am făcut primul curs de yoga intensiv de o lună, iar noaptea mixam. În perioada aceea, am redescoperit o parte din minte pe care cred că o uitasem de când eram copil, un fel de libertate emoțională. Când am revenit în Anglia, Nick mi-a dat un CD cu Fanfara Ciocârlia. Mi-a spus: „Nico, știu că ți-e dor de casă, uite ce ți-am cumpărat!”. Am început să îl mixez la petreceri – pe vremea aceea organizam foarte multe petreceri. Apoi am cumpărat și mai multe CD-uri cu muzică balcanică.

Pe urmă am călătorit 10 ani în lumea întreagă și am mixat muzică electronică balcanică. Însă până când DJ-ing-ul a început să devină tot mai cerut, mi-am continuat munca în calitate de instructor de yoga și și pe cea caritabilă. În cele din urmă, am ajuns să lucrez ca producător asociat la filmul Wild Carpathia timp de cel puțin patru ani. Am contribuit la primele trei episoade. Am făcut cercetare, am ales povești, locații unde să filmăm și am ales și muzică. Așa am descoperit oamenii care fac treabă bună aici, în România, în conservarea mediului și a pădurilor.

De ce ai ales să te numești Nico de Transilvania?

Mă numesc așa de aproape 12 ani. Eram în Sydney și am cunoscut niște localnici care erau impresionați că sunt din Transilvania, pentru că nu le venea să creadă că acest loc chiar există. Așa că am decis să-mi spun Nico de Transilvania pentru a-mi reprezenta locul de origine.

Cum ai descrie stilul tău muzical și muzica pe care o compui?  

Iubesc hip-hop, funk, blues și muzica dance electronică. Elementele folclorice sunt inima muzicii pe care o produc. Îi spun folk electronic cu note jazzy. Îmi plac trompeta și saxofonul. Mixez un melanj pe care îl numesc „muzică electronică globală.” Călătorind în jurul lumii, mi-am dat seama cât de interconectate este muzica: flautul egiptean este asemănător cu cel al indianului, aducându-mi aminte în același timp de elemente mexicane și românești.

Îmi place să pun muzică la evenimente culturale. Odată am pus muzică la Târgul de Artă din Dubai. Am început cu un cântec din Pakistan, apoi a urmat unul din România, pe urmă altul din Franța, apoi cântece din Egipt și India. După show, cineva a venit la mine și m-a întrebat despre un cântec care-i plăcuse mult. I-am spus că este un cântec din Palestina; persoana era din Israel. Așa a apărut și numele casei mele de producție: Musică Without Frontiers. Nu există granițe pe ringul de dans, toți suntem ca unul. Și așa am avut și inspirația de a-mi numi primul meu albumul Be One, care este despre unitate și umanitate.

Ce îmi mai poți spune despre al doilea tău album?

Interbieng e un proiect finanțat de AFCN și de Universitatea Cambridge prin programul de rezidențiat dedicat artiștilor, Endangered Landscapes Artist Residencies. Am lucrat cu Silvia Dan, care cântă pe album și pe care o vedeți în fotografii. Tot albumul e înregistrat în natură, în zona Nucșoara, unde plantăm copaci. Muzica și acțiunile caritabile sunt pasiunea mea, sunt fericită că am reușit să le îmbin, alături de iubirea mea pentru tradiție și grija pentru oamenii mai în vârstă.

Cum ai început să te implici în protejarea pădurilor din România și ce rol are muzica ta în povestea asta?

Având dintotdeauna o conexiune puternică cu natura și o înclinație către acțiunile caritabile, am simțit mereu nevoia să protejez pădurile. Și să îmbin asta cu muzica mi-a venit foarte natural. În 2018 am fost la Sarmisegetusa, în Munții Orăștiei, cu prilejul unui proiect de conservare a pădurilor virgine din acea zonă și am vorbit cu un jurnalist care mi-a sugerat să ascult un fluier din zonă. Așa l-am cunoscut pe Babu Ion, artistul care mi-a inspirat inițiativa – și unul dintre flautiștii cu care am colaborat pentru albumul Be One. Și-a luat fluierul și mi-a spus că trebuie să îl ascult în mijlocul codrului, pentru că doar așa voi „simți magia.” A fost incredibil. Recitalul de fluier a fost inspirațional, dar și el, ca artist și om, așa că i-am promis că voi găsi o cale să fac talentul lui cunoscut. 

Câteva luni mai târziu, am câștigat o finanțare și l-am înregistrat împreună cu alți fluierași din zonă. Mi-au sugerat să o cunosc și pe Buna Ana, care e cântăreața satului. Din păcate, când am cunoscut-o pe Buna Ana, își pierduse vocea. Din fericire, e și o poetă talentată, așa că am rugat-o să-mi scrie niște versuri. Așa a prins viață primul cântec de pe primul album, „Doina.” 

În timpul petrecut acolo, am vorbit cu mulți localnici care mi-au povestit despre îngrijorările lor privind despăduririle. Așa am decis să donez tot ce am câștigat din album pentru a planta copaci în zona Orăștiei. 

Din păcate, nu am reușit să plantăm în munții Orăștiei. Nu am găsit o zonă pentru care să se semneze un contract de protecție, să ne asigurăm că pomii nu vor fi tăiați. Din fericire, aveam deja contacte de când lucram la Wild Carpathia, și așa am înființat Forest Without Frontiers. Acum plantăm copaci în zone protejate. 

Cum au reacționat oamenii alături de care ai creat albumul când l-au ascultat?

Le-am prezentat albumul în avanpremieră. Le-am făcut o surpriză lui Babu și Bunei Ana, când a împlinit 90 de ani, arătându-le filmul. Ambii au fost încântați. A fost cu adevărat un moment unic în viața mea. Mai ales că că nu le venea să creadă că oamenii le apreciază tradițiile, că vor să cumpere albumul și că banii vor fi donați pentru plantarea copacilor.

În ce alte moduri ajuți comunitatea locală?

În perioada pandemiei, când am împlinit 40 de ani, am orgaizat o petrecere la mine acasă numită Music for Earth. Alături de muzicieni și artiști din lumea întreagă, am mixat de la mine din sufragerie pentru a răspândi bucuria și pentru a ne distra. De asemenea, am strâns fonduri și am trimis cutii cu mâncare la 51 de bătrâni, săptămânal, timp de o lună de zile, pentru a-i susține pe oamenii în vârstă din Transilvania. 

Ce te inspiră să fii atât de dedicată activităților caritabile?

Acum opt ani, m-am trezit admirând o plajă superbă din Phuket, Thailanda, de la balconul unui hotel de lux. Am înțeles că trăiesc într-o bulă. Cu o seară înainte mixasem la o nuntă cu pretenții și, deși făcusem un show bun, mă simțeam goală în interior. Atunci am decis că trebuie să dedic mai mult timp activității caritabile pentru că îmi aduce cea mai multă bucurie. Amprenta mea de carbon de-a lungul vieții s-a acumulat, și am început să devin mai conștientă de impactul pe care schimbările climatice îl are asupra mediului.

Apoi a fost și momentul când fiul meu a împlinit 16 ani. Mă tot gândeam ce să îi fac cadou. La vremea aceea, trebuia să decid ce să fac cu banii obținuți în urma vânzării unui teren moștenit. L-am întrebat pe fiul meu: „Ar trebui să investim într-o campanie de strângere de fonduri pentru a planta copaci sau să luăm altă decizie?” La care el mi-a spus: „Mama, trebuie să investim în copaci.” Așa că am plantat 15.000 de copaci de ziua lui.

Câți pomi ai plantat, indirect, până acum?

Am plantat pomi și-n Marea Britanie. Până acum, în mod indirect, am plantat 150.000 de copaci în Marea Britanie și România, datorită muzicii.