Cuvinte: Catalin Gruia
Fotografii: Dan Dinu
August 2023
În teorie, lucrurile pot arăta perfect: 13 parcuri naționale, 14 parcuri naturale, două geoparcuri, câteva sute de situri Natura 2000 (care includ speciile și habitatele cele mai valoroase și amenințate din România) și rezervații de interes local. În România se află Delta Dunării, cea mai mare zonă umedă din Europa (și care reprezintă 33% din lungimea Dunării), 50% din lanțul Carpaților și 65% din pădurile virgine ale Uniunii Europene. Aproape un sfert din țară este declarată zonă protejată. Dar, dacă te uiți puțin mai atent, vezi că parcurile naționale ocupă doar 1% din teritoriul țării, iar zonele strict protejate sunt foarte puține.
Da, România este o „adevărată Arcă a lui Noe” a biodiversităţii continentului, dar tot mai multe specii riscă să dispară, de la râsul eurasiatic (Lynx lynx) la zimbrul european (Bison bonasus) sau chiar la hamsterul românesc (Mesocricetus newtoni). Natura noastră este bogată, dar dedicăm prea puțini bani pentru a o proteja – și se pare că nu ne grăbim deloc să schimbăm ceva.
Cine ne poate explica cum stau lucrurile în realitate? După ce a petrecut 450 de zile de-a lungul a 10 ani – însumând 45.000 de kilometri – în 30 dintre cele mai importante arii protejate din țară, fotograful de natură Dan Dinu cunoaște situația de pe teren mai bine decât majoritatea oamenilor. Este, de asemenea, regizorul celui mai faimos și elaborat film documentar românesc, „România Sălbatică”, care oferă imagini unice, din regiuni spectaculoase, și povești fără precedent despre biodiversitatea țării. Dan Dinu practică fotografia wildlife (n.red.: de natură) de peste 20 de ani, învățând adevăratul sens al perseverenței: să aștepți și să asculți ce are de spus natura, până când îți apare cadrul perfect.
Cum a început pasiunea ta pentru fotografie?
Totul a început cu interesul meu pentru natură, alimentat de micile peripeții din copilărie, când mă aventuram prin păduri. Mai târziu am descoperit Atlasul zoologic, o carte care a influențat mulți copii din generația mea, făcându-ne să visăm la aventuri în jungle exotice sau în deșerturi îndepărtate. Deși am cochetat inițial cu mai multe genuri fotografice, am rămas dedicat naturii, iar, mai nou, am făcut un pas spre filmul documentar. A fost o tranziție naturală. Totul s-a închegat în 2010, când am început proiectul „România Sălbatică,” care a devenit piatra de temelie a carierei mele. În prezent folosesc fotografia și filmul atât pentru proiecte de conservare, cât și pentru proiecte educaționale. Dincolo de orice măsură coercitivă, educația ne va ajuta cel mai mult să ne schimbăm percepția asupra importanței naturii în viața noastră.
Cât de greu sunt de fotografiat animalele sălbatice în România, în comparație cu fauna din alte părți?
Nu este ușor să fii fotograf de natură sălbatică în România. Față de alte zone ale lumii în care am călătorit, România mi s-a părut cea mai dificilă. Animalele noastre sunt mult mai timide și greu de văzut. Am făcut prima poză bună unui urs abia după ce aveam deja imagini frumoase cu cimpanzei, rinoceri negri, sau chiar cu o balenă albastră, care sunt, cu siguranță, animale mult mai rare! Dintre speciile indigene emblematice, râsul și lupii sunt cel mai greu de fotografiat. Râșii, ca orice felină, știu să se camufleze – probabil că am trecut pe lângă ei de multe ori fără să-i bag în seamă. Pe de altă parte, lupii te simt (și te evită) de la o distanță foarte mare.
Pentru a fotografia un râs în munții Piatra Craiului, a trebuit să aștept o dată 24 de ore (câte 12 ore pe zi), iarna, la -10°C. Am folosit un cort de camuflaj și eram înghețat și amorțit pentru că nu puteam să ies sau să mă mișc mult. După două zile, când abia mai rămăsese o fărâmă de lumină, un râs a venit cu încredere înspre cort și mi-a oferit un portret magic. O imagine la care nu îndrăznisem să visez și care a devenit emblema proiectului România Sălbatică.
Apropo de România Sălbatică, care a fost cea mai memorabilă sau mai amuzantă aventură din timpul filmării documentarului?
Am avut nenumărate aventuri de-a lungul celor 10 ani de muncă la proiectul România Sălbatică. Am fost surprinși de o inundație în Peștera Ponicova. Ne-a plouat și ne-a udat până la piele de nenumărate ori pe munte. Am fost puși la încercare de vânturi puternice în Făgăraș și Ciucaș. Și câte și mai câte! Chiar dacă uneori ne-a fost greu, ne-am distrat. La finalul proiectului, am decis să includem toate aceste aventuri într-un film care să spună povestea noastră și povestea realizării documentarului. A fost foarte bine primit de public și sper să îi încurajeze pe cei care vor să facă primii pași în acest domeniu.
Care crezi că a fost impactul proiectului?
Cele două componente principale ale proiectului, albumul foto și filmul documentar, au jucat un rol important în crearea unei comunități de oameni pasionați, care ne-au susținut la fiecare pas. Albumul foto trebuia să aibă inițial un tiraj mai mic, dar am dublat tirajul inițial în urma precomenzilor. Am avut astfel ocazia să donăm peste 600 de albume școlilor, bibliotecilor și ONG-urilor de mediu și să tipărim până acum 9.000 de albume. Mă bucur că această carte unică despre biodiversitatea țării noastre a fost atât de bine primită și sper că va influența noile generații să aprecieze și să protejeze natura.
Documentarul „România Sălbatică”, primul film de această anvergură creat exclusiv de o echipă românească, a fost foarte bine primit de public. A fost lansat la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), în fața a peste 2.500 de oameni. A fost acceptat la 20 de festivaluri majore și a câștigat opt premii. A fost o oportunitate unică pentru mulți spectatori și iubitori de film de a înțelege mai bine biodiversitatea României.
La aceste componente principale se adaugă expoziții de fotografie, conferințe, o aplicație mobilă și multe alte lucruri mici, care au dus proiectul mai departe. Mai mult, am înființat Asociația România Sălbatică pentru a ne putea implica în proiecte care vizează protecția și conservarea naturii, printr-o componentă vizuală. Prin acest proiect și prin cele care vor urma, vom aduce, de asemenea, o contribuție necesară la păstrarea unei naturi sănătoase.
La ce te-ai gândit când ai început să lucrezi în România Sălbatică?
Am pornit cu o idee foarte altruistă: să arătăm altora ce țară frumoasă avem. Nu a trecut mult până mi-am dat seama că nici eu eram conștient pe deplin de acest lucru. Acest proiect m-a făcut să înțeleg mai bine natura. Am aflat mai multe despre acest domeniu și am făcut toate conexiunile necesare pentru a-i aprecia cu adevărat importanța în viața noastră. Adesea uităm că nu putem exista fără natură și că facem parte din ea. Nu ne aparține; noi îi aparținem. Aroganța noastră ne-a dus pe culmi uriașe, făcându-ne să inventăm confortul absolut în spatele orașelor de beton și sticlă. Dar ne-a făcut și să uităm că respirăm natura, mâncăm natură și suntem natură. Fără cei 10 ani petrecuți în sălbăticie pentru acest proiect, probabil că nu aș fi avut timp să privesc lucrurile atât de filozofic.
Hai să o luăm filosofic: de ce avem nevoie de sălbăticie?
Pentru că am evoluat, ca specie, împreună cu alte animale și am depins de ele. Nu putem merge mai departe spre un viitor cu totul distopic, în care mâncăm doar produse sintetice și respirăm aer artificial. Am putea fi capabili – am arătat că omenirea poate depăși orice provocare – dar acum este momentul să ne întoarcem la rădăcini și să ne punem toată inteligența la muncă pentru a proteja sălbăticia. Nu este greu să facem asta. Uneori, trebuie doar să lăsăm natura să prospere singură, să nu-i facem rău. Ea ne ajută necondiționat, uneori fără să ne dăm seama. Te-ai întrebat vreodată de câte insecticide suplimentare ar avea nevoie un oraș pentru a scăpa de țânțari, dacă nu ar exista lilieci urbani sau ciocănitoare și alte păsări insectivore care să-i mănânce? Sau câte rozătoare ar trăi pe străzi dacă păsările de pradă nocturne sau șoimii nu le-ar ține în frâu reproducerea necontrolată? Probabil că am pune niște difuzoare dacă nu am mai auzi păsările cântând în parcuri. Se spune că nu apreciem cu adevărat ceea ce avem până nu pierdem acel lucru. Hai să nu ajungem acolo; hai să protejăm ceea ce avem. Eforturile de a aduce înapoi sălbăticia vor fi mult mai mari decât cele de a o păstra așa cum este acum.
Bănuiesc că au mai rămas puține specii locale pe care nu le-ai întâlnit în explorările tale. Există vreuna greu de prins, la care visezi pentru atlasul tău foto personal?
După ce am reușit să fotografiez râsul, lupul ocupă acum primul loc pe lista mea. Am avut ocazia să văd unul foarte de aproape, în timp ce urmărea un căprior, dar din păcate l-am văzut doar din mașină. Lupul nu s-a speriat; s-a uitat la noi câteva clipe și apoi s-a îndepărtat încet. Aș fi putut face o fotografie fără probleme, dacă nu aș fi avut toate echipamentele în portbagaj! Am învățat, cel puțin, să am mereu camera la îndemână pe drumuri în mijlocul naturii. Căutarea continuă, așadar.
Care este, pentru tine, principala bogăție naturală a României?
România are încă un nucleu de sălbăticie bine definit și protejat. Acest nucleu sălbatic este principala bogăție a țării, un hotspot de biodiversitate care păstrează, nealterate, valorile naturale. Este, în principiu, la nivel local, dar și pentru întregul continent, deoarece avem o bancă genetică pentru aproape toată fauna și flora Europei.
Unde i-ai recomanda să meargă unui turist străin într-o singură vizită în țara noastră și de ce?
Este greu să alegi un singur loc, dar Delta Dunării ne face unici la nivel european. Este unul dintre puținele locuri de pe continent în care există faună sălbatică pe care o poți găsi doar în savanele africane sau în timpul marilor migrații; momentul în care câteva mii de păsări, pelicani și cormorani deopotrivă, merg la pescuit,, este remarcabil! Sute de pescăruși însoțesc grupul, iar zeci de egrete sau de stârci stau la marginea stufului, pentru a prinde un pește derutat de ambuscadă. Este un moment care nu te poate lăsa indiferent.
Ne poți oferi mai multe recomandări de locuri sau de programe de observare a vieții sălbatice accesibile turistului obișnuit?
Carpații sunt cu siguranță pe locul doi. Nu poți să nu te gândești la sălbăticia lor când te plimbi prin natura României. Aș recomanda în special Regiunea Alpină, fie din Făgăraș, din Retezat sau din Piatra Craiului. Deși nu sunt cei mai înalți munți din Europa și nici cei mai întinși, compensează prin diversitatea peisajului lor. Un tur ghidat la un observator al urșilor – unul realizat în mod corespunzător și etic, unde animalele nu sunt abuzate – este o opțiune fascinantă de a vedea aceste animale în mediul lor natural.
O a treia recomandare ar fi pădurile virgine. Țara noastră deține aproximativ 65% din pădurile neatinse ale Uniunii Europene, iar aceste resurse inepuizabile de frumusețe se află în centrul biodiversității noastre. Să „simți”, cu adevărat, un astfel de loc este fascinant. La fel cum sunt legate între ele firele dintr-o țesătură strânsă, sunt fabuloase nenumăratele relații dintre elementele sale, de la cei mai înalți fagi la cele mai mici ciuperci. Cu un ghid excelent care să ți le explice, poți înțelege importanța unui astfel de loc care funcționează ca un organism gigantic.
Nu în ultimul rând, aș adăuga pe listă alte trei zone fascinante: Munții Apuseni – cu mii de peșteri și unele dintre cele mai mari complexe carstice din această parte a Europei,Dobrogea – cu peisajele sale unice de stepă și Munții Măcin, printre cei mai vechi munți ai continentului și Parcul Natural Porțile de Fier. Este locul în care Dunărea întâlnește Carpații și formează un peisaj absolut spectaculos.
Toate aceste recomandări sunt uimitoare pentru turism, dar să revenim la sustenabilitate: care ar fi prima ta măsură importantă dacă ai deveni următorul ministru al mediului?
Aș avea nu una, ci trei măsuri. Prima ar fi o reglementare strictă a exploatării lemnului și o obligație de replantare și reconstrucție ecologică a zonelor dezafectate. Astfel am pune bazele pentru o mai bună gestionare a resurselor, iar cei implicați vor înțelege că obligațiile lor trebuie să includă măsuri de conservare pe termen lung. Al doilea pas ar fi interzicerea utilizării inutile a plasticului. Dacă natura a „împachetat” bananele sau portocalele într-o coajă protectoare, de ce le învelim într-o folie de plastic nereciclabilă? A treia măsură ar fi renaturarea tuturor zonelor umede de-a lungul râurilor mari sau a Deltei Dunării.Acestea pot fi cea mai rapidă modalitate de a stoca carbon și de a ajuta la dezvoltarea biodiversității, deoarece sunt un sanctuar pentru reproducerea peștilor. Ca măsură bonus, aș returna ONG-urilor custodia asupra ariilor naturale protejate, eventual în parteneriat cu autoritățile statului, care le gestionează acum. Aș găsi o soluție ca parcurile naturale și naționale să aibă finanțare directă de la minister și să nu depindă de Romsilva (Direcția Națională a Pădurilor), o întreprindere de stat, responsabilă de pădurile aflate în proprietatea statului român, și de gestionarea zonelor de vânătoare și de pescuit.
Care sunt, după părerea ta, principalele amenințări la adresa biodiversității României?
Avem o natură binecuvântată, dar nu avem bani și nici nu ne grăbim să o păstrăm. Un sfert din România este declarată zonă protejată, dar dacă te uiți cu atenție, conectarea peticelor de habitat este o problemă. Parcurile naționale ocupă doar 1% din teritoriul național, cu foarte puține zone protejate cu strictețe. Da, suntem o adevărată Arcă a lui Noe a biodiversității europene, dar tot mai multe specii riscă să fie aruncate peste bord.
Schimbările climatice, poluarea și pierderea suprafețelor împădurite sunt principalele amenințări aici – și pe întreaga planetă. Încălzirea globală ne afectează deja de mulți ani, iar efectele sunt vizibile la fiecare pas: ierni mai scurte, lipsa zăpezii și perioade de secetă prelungită. Anul acesta, am văzut cum Dunărea a secat într-un mod rar întâlnit până acum. Toate acestea pun o presiune mare asupra animalelor și habitatelor. Este posibil ca poluarea industrială să fi scăzut în ultimii ani; multe complexe comuniste sunt închise, iar cele rămase sunt aliniate la standardele europene, dar problema plasticului rămâne. Este trist să te plimbi prin natură și să vezi atât de mult gunoi aruncat la întâmplare, mai ales în apropierea orașelor. Pierderea pădurilor este, de asemenea, o problemă. Să fim serioși: nu putem trăi fără lemn, iar țara noastră are din belșug această resursă. Trebuie doar să-l exploateze cu moderație și într-un mod echitabil față de natură. Pe de altă parte, lemnul este singurul material de construcție care stochează carbon, ceea ce îl face deosebit de important de protejat pentru a face trecerea la o societate care limitează eliberarea de CO2 în atmosferă. Deși suntem amenințați de aceleași probleme globale, putem prospera la nivel local dacă ne gestionăm resursele în mod responsabil.