Cuvinte: Ioana Negoescu
Fotografii: Rareș Beșliu
Noiembrie 2024
„Nici la Polul Nord nu am simțit că respir atât de intens cum mi se întâmplă diminețile în pădure sau pe barcă, în Deltă”, spune fotograful de wildlife Rareș Beșliu, după ce a fotografiat în ultimii ani natura din peste 10 țări, multe dintre ele în regiunea arctică. Deși par la secole distanță, România și Arcticul au mai multe în comun decât ne putem imagina – dar ne întoarcem la asta mai târziu.
E atât de ușor să ne obișnuim cu ce avem, încât nu mai vedem frumosul la noi acasă. Uităm să ne bucurăm de natură, de peisaje, când am putea să ne mirăm încontinuu, ca niște copii mici. Când călătorim, totul ne fascinează. Rareș a descoperit cu adevărat România în pandemie, când, din cauza restricțiilor nu a mai putut să plece în străinătate. Până atunci era antreprenor, iar fotografia era doar un hobby în concedii. În câteva luni de explorare a țării, Rareș a devenit fotograf full time, iar această pasiune s-a transformat rapid în meseria căreia i se dedică acum complet. În tot acest timp a realizat două albume fotografice – „Dor de Viscri”, despre viața simplă a satului românesc și locul unde i-ar fi plăcut să fi copilărit, și albumul „emoții”, o colecție a celor mai bune fotografii de wildlife. Sunt imagini cu animale de când Rareș a devenit unul cu natura și a fotografiat îndeaproape viața sălbatică, nu doar observând comportamentele animalelor, ci fiind în același timp atent la trăirile avute în preajma lor și, totodată, imaginându-și cum se simt ele și ce emoții ar putea avea.
Dragostea pentru natură și înțelegerea ei în profunzime l-au făcut pe Rareș să construiască „La NORD de cuvinte”, un proiect de educație în privința efectelor schimbărilor climatice, prin care prezintă o paralelă între regiunile arctice și România. Deși nu avem ghețari care se topesc, iernile noastre au devenit vizibil mai scurte și mai blânde, iar zăpada a devenit tot mai rară chiar și în regiunile unde, odinioară, stratul de omăt era consistent. Verile, în schimb, sunt din ce în ce mai caracterizate de căldură extremă, România se confruntă cu valuri de caniculă mai frecvente, secete prelungite și temperaturi arzătoare care afectează grav agricultura. În plus, frecvența fenomenelor meteorologice extreme a crescut semnificativ. La fel ca în Arctica, și noi asistăm la schimbări care pun la încercare ecosistemele și modul nostru de viață. Sunt efecte regionale ce fac parte dintr-o tendință mai amplă, Europa încălzindu-se de două ori mai repede decât media globală.
Toate acestea sunt lucruri cărora fotograful nu le-a dat atenție până să petreacă mult timp în natură. Așa cum spunea și Sir David Attenborough referindu-se la copiii noștri – „dacă nu petrec timp în natură, nu o vor înțelege, iar dacă nu o vor înțelege, atunci nu o vor proteja”. Rareș (care are acum 45 de ani) a înțeles asta la 40 de ani și speră că, prin exemplul propriu, poate să-i mobilizeze atât pe cei indiferenți la ce se petrece cu Planeta, cât și pe cei mai tineri, care să înțeleagă că nu mai e timp de așteptat.
Am stat la povești cu Rareș într-un restaurant liniștit și primitor din București. A venit, ca de obicei, cu butelca lui de 2 litri, plină cu apă de la robinet, fără de care nu mai pleacă nicăieri. A devenit un fel de simbol pentru el, un semn clar al angajamentului său pentru protejarea mediului. Pe măsură ce discutam, ochii i se luminau de fiecare dată când aduceam vorba de natură sau fotografie. Nu era vorba doar de Polul Nord sau Delta Dunării, ci de legătura lui profundă cu fiecare loc și fiecare vietate. La început vorbea calm, dar pe măsură ce discuția mergea mai departe despre planetă și problemele ei, vocea lui devenea mai fermă, mai pasionată și chiar gravă. Puteai să simți că fiecare fotografie pe care o face are o poveste, un mesaj puternic pe care vrea să-l împărtășească lumii.
Ce urmează este o discuție despre viață, muncă și misiunea lui de a inspira schimbarea.
Cum s-a născut pasiunea ta pentru fotografia de wildlife?
Pentru că de fel nu am stare, în pandemie m-am ridicat de pe canapea și m-am hotărât să descopăr România, cu aparatul la gât. Nu puteam sta în casă, așa că am plecat prin țară. Prima oprire fotografică a fost la Viscri, sat despre care am publicat și un album. Apoi drumul m-a dus spre fotografia de peisaj și am urcat un munte pentru prima oară în viața mea – Ciucaș, mai exact, după care am ajuns în Delta Dunării și am înțeles ce înseamnă viața sălbatică. M-am îndrăgostit irecuperabil de ea și de atunci nu m-am mai abătut de la fotografia de wildlife, doar pe alocuri, pentru câte un peisaj spectaculos.
După ce ai dedicat mai mult de patru ani fotografiei de wildlife, ne poți spune ce-ți oferă această pasiune și cum ar arăta viața ta fără ea?
Cu fiecare an ce trece simt că, atât natura, cât și fotografia, îmi oferă din ce în ce mai mult. Eu, la rându-mi, le înțeleg mai bine odată cu trecerea timpului și dezvolt proiecte în jurul lor, care-mi dau sensul în viață. Când nu sunt afară la fotografiat, editez imaginile, scriu povești, organizez expoziții, vorbesc cu oameni despre natură. Tot timpul meu se învârte în jurul acestei pasiuni și nici măcar nu vreau să mă gândesc cum aș trăi altfel. Probabil m-aș ofili fără lumina pe care mi-o dă.
Ai fotografiat în peste 10 țări din întreaga lume. Cum vezi natura din România acum, în comparație cu celelalte țări? Ce are ea și e doar al ei?
În primul rând, aerul tare. Nici la Polul Nord nu am simțit că respir atât de intens cum mi se întâmplă diminețile în pădure sau pe barcă, în Deltă. Apoi, deși am învățat încă din clasele mici că România e una dintre țările cu cea mai mare biodiversitate, nu am înțeles cu adevărat ce înseamnă asta până când nu le-am văzut și pe celelalte. Polul Nord înseamnă pentru mine urși polari, vulpi polare, pescăruși și alte câteva animale arctice. Islanda și Insulele Feroe sunt despre pufini, Scoția e țara vidrelor și a codalbilor, Cipru e renumit pentru flamingi și lista poate continua. Dar când spun România, nu mă pot limita la doar câteva viețuitoare. Asta este bogăția României – și sper că nepoții noștri vor putea spune același lucru.
Ce îi povestești unui străin despre țara noastră?
Discuția inevitabil ajunge la urșii noștri, mai ales că recent am fost în nord, ceea ce face trecerea de la urșii polari la cei bruni firească. Apoi, nu prea e nevoie să le povestesc foarte multe pentru că deschid telefonul și le arăt fotografiile din România. Nu cred că s-a întâmplat o dată să nu-mi spună că trebuie neapărat să vină și ei în vizită.
Cu aproape un an în urmă (în decembrie 2023), ai lansat albumul fotografic „emoții”. Din observațiile tale în timpul petrecut cu animalele, ce emoții trăiesc ele și ce stări au reușit să-ți transmită ție de-a lungul timpului?
Le-am admirat atât de mult încât am ajuns să le respect foarte tare și să apreciez fiecare mișcare pe care o fac. E un sentiment pe care nu l-am trăit cu mulți oameni, însă lumea animalelor e una simplă, sinceră și autentică, exact calitățile pe care le caut la cei din jurul meu. Poate de aia m-am și atașat atât de tare de wildlife.
Cât despre emoții, în natură se poate observa cel mai ușor iubirea în toate formele ei și se manifestă de la ritualurile de curtare, care mai de care mai ingenioase și spectaculoase – unele perechi își fac daruri, altele dansează, unii masculi construiesc cuiburi care să impresioneze femelele – până la grija mamelor pentru pui, atât de intensă de multe ori încât aș numi-o sacrificiu. Mă gândesc la corcodeii care-și duc bobocii în spate, la chirele teritoriale care atacă oamenii și se găinățează ca să-i alunge sau la ursoaicele din Churchill care pot rezista până la opt luni nemâncate, atunci când sunt gravide și când alăptează puii. Pe lângă iubire, animalele simt și frica, sunt triste când pierd un membru al familiei lor, sunt curioase când ceva le trezește interesul, sunt fericite și unele pot exprima asta mai bine (cum sunt cele care dau din coadă). Din păcate, tot ce nu pot ele face e să vorbească. Așa cum spuneam și pe coperta albumului, să credem că animalele nu au emoții e ca și cum am crede că suntem singuri pe lume.
Care a fost cea mai puternică emoție pe care ai avut-o după lansarea albumului?
S-a întâmplat chiar la evenimentul de lansare, când fata mea m-a luat în brațe plângând și mi-a spus că e mândră de mine.
Aștepți cu orele o fotografie bună, câteodată chiar zile în șir. Ce ai învățat de la animalele observate în tot acest timp?
Că trăiesc într-o casă fragilă – care, odată dărâmată, nu mai poate fi reconstruită. Iar buldozerul suntem noi și tot noi manevrăm telecomanda cu butoanele „start” și „stop”.
Se vorbește despre cei „5 P” în fotografia de natură – purpose, patience, practice, preparation, passion (obiectiv, răbdare, practică, pregătire, pasiune). Cât e de adevărat?
Recunosc că nu știam asta, dar toate „P”-urile sunt foarte adevărate. Aș zice că practica a fost cea mai importantă pentru mine, chiar înainte ca fotografia să devină cea mai mare pasiune. A fost suficient să pun obiectivul la ochi și să trag cadre la întâmplare câteva zile la rând, ca apoi să mă molipsesc. Cu cât exersam mai mult, cu atât descopeream tainele ei și-mi plăcea și mai tare. După ce a devenit pasiune, răbdarea și pregătirea au venit la pachet, altfel nu puteam să-mi îndeplinesc obiectivele (pe care nu mi le-am setat niciodată de la început, ci le aflu pe parcurs și le ajustez din mers – azi vreau să fotografiez un urs polar, mâine ajung să construiesc un proiect în jurul lui).
Care e fotografia realizată în România pe care o apreciezi mult, însă a fost mai puțin înțeleasă/ apreciată de publicul tău?
Sunt multe, din păcate. Și spun asta pentru că social media ne-a făcut să vedem cu alți ochi fotografia. Derulăm zeci, sute de cadre pe minut, și ne atrage atenția doar senzaționalul, cadrele cu multă culoare (câteodată saturate excesiv) și cele care umplu ecranul. Fotografia în formatul orizontal, așa cum sunt majoritatea cadrelor de peisaj, aproape s-a pierdut complet în fața imaginilor verticale. E unul dintre motivele principale pentru care am scos albumele fotografice, care ne întorc la fotografia printată și ne dau timp să studiem imaginile, să ne oprim asupra celor care ne plac, să le înțelegem poveștile, să lăsăm cartea pe masă și să ne întoarcem la ea când avem mai mult chef și tot așa.
Dar, revenind, dacă ar fi să aleg o fotografie care mie îmi place mult, aș alege stârcul de noapte ascuns printre copaci. Nu țin minte să fi avut reacții „wow” la el, însă eu îl consider o capodoperă și o imagine care spune o mie de cuvinte.
Cum ai ajuns să fii unul dintre avocații naturii și ce înseamnă rolul ăsta pentru tine?
Fotografia a fost profesorul meu de „ecologie și protecția mediului”. Până atunci, nu știam nici măcar abecedarul, deși aveam o vârstă care începea cu cifra 4. Fotografia m-a apropiat de natură și m-a făcut să vreau s-o protejez, dar conștient cu adevărat de schimbările climatice am devenit anul trecut, în timp ce căutam informații despre urșii polari pe care îmi doream să-i văd. Atunci am înțeles că nu pot să ajung până la Polul Nord fără să documentez ce se întâmplă. Așa a ajuns ca o singură expediție planificată pentru Svalbard să se transforme în trei expediții în țările arctice și să cuprindă Groenlanda și Churchill, Canada. Proiectul se numește La NORD de cuvinte, la fel și asociația pe care am înființat-o, iar planul e să vin cu idei și să construiesc inițiative (așa cum este #delaRObinet) prin care oricine să realizeze că poate ajuta Planeta și să înceapă să facă lucruri concrete pentru protejarea ei.
Vocea mea e prea slabă ca să poată ajunge la 8 miliarde de oameni de pe Planetă. Pentru mine, Michael Jackson a fost cel mai mare ambasador al naturii. Prin muzica lui care provoacă dependență și versurile simple dar cu mesaje puternice, a reușit să ajungă în inimile a miliarde de oameni. Acum a devenit din ce în ce mai greu să-ți faci loc prin mulțimea de informații false sau goale de conținut, iar noi suntem acaparați de ele din toate părțile. De asta e nevoie de cât mai multe voci care să provoace ecouri și să se vadă o schimbare, la un moment dat, dar înainte să fie prea târziu.
Care au fost lucrurile care te-au marcat în expedițiile arctice?
Încep cu ce-i frumos – liniștea când am ajuns cu spărgătorul de gheață la 81,5 grade latitudine nordică, în mijlocul gheții, unde nu mai era nicio formă de viață, nici măcar pescărușii omniprezenți. Apoi, măreția aisbergurilor din Groenlanda și cel mai frumos apus pe care l-am văzut vreodată, parcă pictat de Dumnezeu cu cele mai scumpe acuarele. După care, am devenit aproape obsedat de urșii polari, iar la Churchill am putut să-i observ de la câțiva metri, ba chiar am asistat la o arestare și o evadare din singura închisoare a urșilor polari din lume. A fost ireal!
Cât despre partea mai puțin frumoasă, m-au marcat acțiunile împotriva naturii, chiar și acolo, în cele mai nordice locuri, care se topesc văzând cu ochii. Norvegia a votat în ianuarie pentru exploatarea mineralelor de pe fundul Mării Arctice. Chiar dacă nu au studii care să spună că e ok, chiar dacă toți activiștii sunt contra, chiar dacă animalele au cu siguranță de suferit. Tot Norvegia e țara care se declară, cu orice ocazie, cea mai sustenabilă. Străzile din Oslo sunt pline cu Tesla, iar oamenii iau cina la lumina lumânărilor. Dar la Svalbard, cea mai nordică așezare a Norvegiei și arhipelagul de unde se pleacă spre Polul Nord, încă funcționează mina de cărbuni. Anul trecut, în Groenlanda se construiau trei noi aeroporturi care să le permită americanilor să zboare direct și să crească turismul.
Din păcate, lista e lungă și tocmai pentru asta trebuie să fim cât mai bine informați și educați – pentru că dacă oamenii ar înțelege gravitatea lucrurilor, atunci ar lua măsuri și s-ar împotrivi distrugerii.
Ce știai despre urșii polari înainte de a începe proiectul și ce ne poți spune despre ei acum, după ce le-ai aflat poveștile atât la Polul Nord, cât și la Churchill, în Canada?
Recunosc că nu știam foarte multe înainte, dar acum am tolba plină cu povești. Știați că cei mai mulți urși polari sunt în Canada, nu la Polul Nord? Și că tot acolo există singura închisoare din lume dedicată lor, unde cei neascultători sunt închiși pentru o lună sau două și apoi eliberați, după ce și-au învățat lecția? Mai țineți minte clipul acela filmat din dronă unde un urs polar dormea printre florile mov? Majoritatea dintre noi credea că e un semn al încălzirii globale (asta apropo de fake news-urile care se răspândesc cu viteza luminii și din cauza cărora ajungem ca noi să nu mai fim credibili). Ei bine, acel cadru e un lucru firesc. După ce se dezgheață oceanul, urșii se întorc la Churchill și petrec acolo vara până la începutul iernii. Problema nu sunt urșii printre flori, ci faptul că în ultimii ani golful Hudson îngheață mai târziu și se dezgheață mai repede, iar în felul ăsta ei petrec mai puțin timp la vânătoare de foci.
Te-au ajutat străinii cu care ai interacționat să înțelegi mai bine natura de aici, din România? Dacă da, cum?
M-au ajutat confirmându-mi că e o țară unde avem de toate, cu natura bogată și biodiversitatea despre care vorbeam. Nu de alta, dar câteodată uiți ce-i al tău și iei lucrurile de-a gata, așa cum facem când ne obișnuim cu ce avem. Și apoi vine un străin care-ți povestește că a fost în România și că s-a îndrăgostit de ea sau că a auzit multe povești și, plin de entuziasm, îți spune că abia așteaptă s-o viziteze. Acela e momentul în care îți amintești că e bine aici și, mai ales din punct de vedere fotografic, nu e nevoie să te duci în cele mai îndepărtate sau exotice locuri ca să găsești emoțiile.
Ce-i recomanzi unui fotograf la început de drum? Cât de important este echipamentul versus exercițiul?
Îi recomand să exerseze mult, apropo de „P”-urile din fotografie și importanța lui „practice”. Mai mult, „E-ul” de la echipament nici nu există. Mai întâi trebuie să se descopere, să afle ce tip de fotografie îi place, să aștepte o perioadă până vede dacă rămâne la acel stil sau trece la altul, să-și dea seama care-i obiectivul lui (mă refer la scop) și abia apoi să caute un echipament potrivit. Până atunci, e binevenită aproape orice aparatură.
Eu nu sunt un exemplu bun în sensul ăsta, fiindcă dintotdeauna mi-a plăcut tehnologia și mi-am dorit ultimul model, chiar dacă nu am avut nevoie de el. Când am descoperit fotografia de wildlife, foloseam un sistem crop (aparat și obiective mici) și a trebuit să-l înlocuiesc de la zero atunci când mi-am dat seama că momentele pe care le surprind în natură nu se repetă – atunci am făcut pasul către Canon. Acum investesc mult în echipament, pentru că nu-mi permit să ajung în locuri unde am șansa să fiu o dată sau maximum de două ori în viață și să mă întorc cu cadre slabe din cauza tehnologiei. La temperaturi extreme, bateriile nu țin, iar aparatele se deteriorează foarte ușor. De asta e bine ca mai întâi să știi de ce te apuci și apoi să stabilești ce-ți cumperi.
Care-i locul tău preferat din România pentru fotografia de wildlife și de ce?
Delta Dunării a fost primul meu contact cu fotografia de wildlife și pentru asta o să rămână mereu locul meu de suflet. Într-un singur an, am fost acolo de șapte ori – atât de mult m-a fascinat. Iar într-una dintre acele dăți am obținut primul cadru cu emoție, un moment de referință pentru mine. A fost imaginea care am simțit că strigă la mine si-mi zice să nu mă opresc din a căuta momente ca acesta – când în minte mi s-a derulat un întreg scenariu și o poveste complexă despre ce îmi transmite piciorongul. Îl vedeam la galop pe un cal în Vestul Sălbatic și în cap îmi răsuna „L’estasi dell’oro” a lui Ennio Morricone. L-am numit „cowboy-ul cu picioare lungi”. De fapt, era un simplu piciorong fotografiat în lumina apusului, dar atmosfera, simetria paielor din apă, atitudinea păsării m-au făcut să înțeleg ce caut de la o fotografie.
Delta e casă pentru mai bine de 300 de specii de păsări și peste 40 de mamifere, dar printre cele care mi-au atras atenția se numără piciorongul – pentru semnificația acelei prime fotografii, egreta mică – cea mai elegantă pasăre din Deltă, pescărașul albastru – pentru culoare și țiuitul lui de care mi-e dor în fiecare primăvară, popândăul – orele petrecute împreună sunt terapie curată, codalbul – cea mai impunătoare pasăre de la noi, care m-a făcut să merg până în Scoția ca s-o fotografiez mai bine, corcodeii – pentru cum își cară bobocii pe spate, țigănușul – pentru că a devenit coperta albumului „emoții”.
Munții și pădurile noastre nu sunt deloc mai prejos decât Delta. Dimpotrivă, sunt locuri mai accesibile (atât ca distanță, cât și ca bani), unde mă pot duce tot anul, indiferent de anotimp.
Cum arată industria fotografiei de wildlife din România și unde se poziționează față de cea internațională?
Cred că stăm din ce în ce mai bine. Observ tot mai mulți fotografi pasionați de natură și wildlife, cu un portofoliu impresionant. Din păcate, mulți dintre ei nici nu vor să se declare fotografi pentru că jobul lor principal e altul. Acest tip de fotografie e privit doar ca un hobby, fiindcă e foarte greu să obții venituri de pe urma lui. Fotografii internaționali colaborează cu publicații ca National Geographic, care la noi nici măcar nu mai există. Apoi, principala sursă de venit a multora provine din vânzarea de printuri și albume fotografice, un lucru aproape utopic pentru România. Încă mai avem de învățat cum să apreciem arta și importanța ei, încât să fim dispuși să și plătim pentru ea. Iar asta se aplică și companiilor care, deși au suficiente fonduri, preferă să le direcționeze în alte părți și nu către proiecte fotografice de natură.
Tocmai pentru că e așa de greu să te remarci și să reușești în acest domeniu, dar și pentru că ne privim ca pe niște competitori, am făcut un prim pas spre apropierea fotografilor români. Periodic, postez pe blogul meu interviuri cu cei pe care-i apreciez și a căror muncă mă inspiră. E foarte important să ne avem aproape și să reușim ca, de acum încolo, să avem colaborări care să reprezinte cât mai frumos și unic România în ochii celorlalți (nu știu să fi existat proiecte notabile până acum).
Prin intermediul proiectului La NORD de cuvinte, dai glas animalelor prin mesajele de sustenabilitate pe care acestea le oferă oamenilor (în care ne mulțumesc anticipat că avem grijă de natură). Dacă animalele ar vorbi pe înțelesul nostru, ce ne-ar spune mai exact?
„Învățați să aveți grijă de voi. Așa ne veți proteja și pe noi!”
