Cuvinte: Catalin Gruia
Fotografii: Dan Dinu
Octombrie 2023
Imaginează-ți un loc atât de special încât până și unui călător veteran cum e fotograful NatGeo Costas Dumitrescu, care a străbătut lumea în lung și-n lat, îi dă senzația că se află pe „o altă planetă.” Și această destinație uimitoare, Delta Dunării, unde exploratorul român revine „măcar odată pe an,” se află chiar în țara sa. „Pentru cineva crescut la oraș, abundența ireală de pește și păsări, mirosul specific și senzația de nemărginire și mister, a fost un șoc la prima întâlnire, și le resimt și acum, de câte ori mă aflu într-o bărcuță înconjurat de pereți înalți de stuf,” spune Dumitrescu.
În capul listei cu recomandări pentru orice vizitator străin, Delta Dunării – cel mai tânăr pământ românesc (apărut în ultimii 15-20.000 de ani) – este o colecție de superlative: sit UNESCO, RAMSAR, NATURA 2000, are 15 situri de patrimoniu (incluzând castre, cetăți grecești, bizantine), 30 de tipuri de ecosisteme, peste 9.500 de specii de plante și animale, cea mai mare colonie de pelicani, cea mai mare zonă compactă de paturi de stuf de pe planetă.
Cele peste 400 de lacuri din complexul lagunar învelite vara cu covoare de nuferi, ciulini de baltă, mentă, și câte alte plante și alge acvatice, sunt întrerupte de grinduri nisipoase ale câmpurilor marine. Există și corpuri de pădure cu o diversitate uimitoare de arbori întrețesuți de liane, viță sălbatică, hamei și curpen care te fac să te simți ca într-o junglă. Și desigur, cel mai important, Delta e locul unde vin să cuibărească milioane de păsări din Europa, Asia, Africa – un rai pentru cei îndrăgostiți de birdwatching. De fapt, Delta e acasă pentru 360 de specii de păsări.
Carmina Nițescu care împreună cu soțul ei Călin Stan, organizează ture foto cu caiacul în destinația numărul 1 a României descrie farmecul unic al zonei: „Dimineața e frig chiar și în lunile de vară. Ceața face lucrurile mai interesante: dai peste tot felul de păsări aproape imposibil de văzut ziua – cum e stârcul de noapte. La intrarea în Lacul Rădăcinos, pescarii veniseră să verifice plasele. Câte un pescăruș sau un pelican pluteau agale pe apă lângă bărci așteptând să le pice și lor ceva.”
La Pătlăgeanca (un sat românesc cu circa 130 de locuitori), marele fluviu se bifurcă. Brațul Chilia, spre nord, transportă de-a lungul a 104 km cam 60% din apele și aluviunile Dunării. Brațul Tulcea, spre sud, curge până la Ceatal (Furca) Sfântu Gheorghe, unde se desparte în brațul Sulina și brațul Sfântu Gheorghe. Sulina, drumul scurt, din mijloc, e permanent dragat și întreținut pentru navigație de-a lungul celor 71 km. Brațul Sfântu Gheorghe se abate spre sud-est și după 112 km se varsă în mare, formând insulele Sacalin. Iată desenate sumar liniile mari de apă ale celei de-a doua delte ca mărime din Europa (5800 kmp), un organism viu, în continuă reconfigurare, care crește anual cu circa 40 mp grație celor 67 milioane de tone de aluviuni aduse de Dunăre.
Delta se află într-o regiune mobilă a scoarței terestre numită Platforma Deltei Dunării, cu o structură geologică de fundament cristalin peste care e dispusă o cuvertură sedimentară de depozite succesive paleozoice, triasice, jurasice, cretacice, neogene și cuaternare. După un proces de formare care a durat milioane de ani, iată-ne în situația de a distruge într-o fracțiune de secundă (raportat la timpul geologic), vârful acestui eșafodaj geo-biologic.
Cicatricele Deltei
Oamenii au locuit-o încă de la începuturi, fără ca amprenta lor să conteze. Duhul devorator al Antropocenului a pogorât peste Deltă abia începând cu anul 1857, când, după Tratatul de la Paris, Comisia Europeană a Dunării a fost înființată la Sulina. Între anii 1865-1902 brațul Sulina, ajuns azi cel mai sărac din punct de vedere al biodiversității, a fost îndiguit și făcut navigabil. Dar abia intervenția economiei planificate socialiste pentru exploatarea intensivă a resurselor naturale a pus Delta cu adevărat la încercare. În cele peste patru decenii de industrializare forțată din comunism 100.000 ha au fost îndiguite, 85.000 transformate în amenajări piscicole, agricole și silvicole, localnicii au fost angajați în fabrici de tot felul, de la cele de conserve până la cele de nisip. În urma unei vizite din 1991, exploratorul Jacques-Yves Cousteau spunea că a văzut un „amestec de superb și oribil” și că i se pare „incredibil cum de-a rămas vie după câte i-ați făcut.”
Deși comunismul a trecut, rănile acelor vremuri se găsesc la tot pasul, fie sărind în ochi precum ruinele mohorâte ale carierei de nisip sau blocurile dărăpănate unde s-au aciuat măgari sălbăticiți la Caraorman, fie ascunse ochiului în țesătura sfâșiată a biodiversității ecosistemelor palustre, fluviale și costiere. În post-comunism, în primii ani de libertate, descurcăreală și dispreț față de lege, braconajul și activitățile economice au început să pună presiune pe biosferă.
„Delta e supravegheată de cinci organisme cu rol de control și protecție. Ele sunt însă aproape neutralizate de braconieri. Mi-aduc aminte cum șeful Poliției Deltei își frângea mâinile, neștiind cum să facă să-i schimbe pe șoferii mașinilor din dotare, majoritatea bătrâni securiști transformați, contra cost, în informatori ai braconierilor,” scria jurnalistul Liviu Mihaiu, fost guvernator al Deltei Dunării, într-un articol publicat în 2009 în ediția locală a revistei National Geographic.
După Revoluție, oameni cu bani din România și-au ridicat aici vile de vacanță somptuoase, tulburând apele și sufletul locului cu opulență, rapacitate și bărci de mare viteză. Ei au dat startul goanei după înavuțire pentru localnicii care au purces să-i imite, unii îmbrățișând braconajul, alții modelul de dezvoltare distrugător al turismul haotic de weekend. Poți înțelege dintr-o privire ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani trecând din barcă pe lângă satul Crișan care înșiră pe faleză 7 km pestriți de vile, cabane, pensiuni și pontoane elegante, lângă case pescărești prăpădite. Sau plimbându-te agale pe poteca deja deformată de dale de beton prin șantierulperpetuu al vilelor, pensiunilor și clădirilor în construcție din satul lipovenesc Mila 23, cel mai căutat de turiști.
Salvând Delta
Ghidul Iliuță Goean se teme că în câțiva ani nu-i va mai rămâne nimic de arătat vizitatorilor. Umbra unei noi forme de turism încruntă obrazul Deltei – un very fast travel, în care încerci să cuprinzi totul într-o singură zi. „Vara, când lacurile și canalele au și sub un metru adâncime, mii de bărci zipuie în fiecare minut pe canale ca niște fermoare, 8 ore pe zi. Aproape tot volumul de apă dintr-un canal îngust e trecut prin conul elicei unui motor de 200-300 de cai-putere, care vine cu 70-80 km/h. Imaginează-ți cât pește intră la tocat în elicea aia. Câte viețuitoare, broaște, raci, păsări! Se rupe lanțul trofic, se distruge vegetația, tot! Nu mai vorbim despre microorganisme, de poluare, de evacuarea gazelor sub apă. E ucigător! Și dacă rupi o za din lanțul vieții, s-a terminat,” spune el.
Bucureștean îndrăgostit de Deltă din copilărie, Goian s-a mutat aici în urmă cu vreo 20 de ani și se bate pentru dreptul călătorului la natură sălbatică savurată într-o formă de slow travel. El crede că vizitatorii pot decide, în bună măsură viitorul Deltei, prin algerile pe care le fac. „În primul rând alege un operator autorizat, care să fie listat pe site-ul Ministerului Turismului,” sugerează ghidul. „Sunt foarte multe reclame pe net ale unor PFA-uri obscure care se dau drept agenții de turism. Barca să fie de viteză mică/medie, sub 25-30 km/h. Apoi, să fii atent la trei lucruri: vrei tur ghidat, slow travel și barcă neacoperită. Dacă ai ales corect aceste trei elemente, până și transferul de la mal la Baltă poate fi o experiență minunată.”
Goean nu este singurul care se bate pentru turism responsabil în zonă. În ultimul deceniu a apărut o mișcare axată pe salvarea Deltei și reînvierea identității comunității locale. Multiplul campion la caiac-canoe, Ivan Patzaichin, și arhitectul Teodor Frolu au înființat în 2010 un ONG care să-i învețe ecoturism pe localnici. Conform lui Teodor Frolu, vicepreședintele Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23, „ca să existe echilibru între valorificarea Deltei și păstrarea ei ca ecosistem natural trebuie să revii la tradiții,” pe care să le aduci în actualitate prin soluții generatoare de venituri, ca locanicii „să-și recupereze moștenirea pe care au aruncat-o la gunoi, fără să-și dea seama că e valoroasă.”
Localnicii sunt urmașii lipovenilor ruși și ai haholilor urainieni ajunși în Delta Dunării în secolul 18. În jur de 8000 de cazaci (numiți și haholi) au venit aici la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după ce țarina Ecaterina a-II-a a distrus centrul militar al cazacilor zaporojeni din Ucraina. Lipovenii sunt foști pescari de pe Don și Nipru, plecați din Rusia tot în secolul al XVIII-lea, prigoniți după ce au refuzat modernizarea bisericii ruse. După secole de semiizolare, când Delta a devenit, după 1989, aproape peste noapte, atractivă pentru turiștii cu bani mulți, acești localnicii debusolați de disoluția lumii lor tradiționale începută în comunism au fost aruncați în malaxorul turismului de weekend.
Pentru Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23, dincolo de orice măsuri bune s-ar decide la București, păstrarea echilibrului din Delta Dunării e în mâna localnicilor dacă vor reuși să se re-echilibreze ei înșiși, păstrându-și atât tradiția, cât și venituri decente.
Pentru acești localnici, care au ajuns să se rușineze de vâslă sau de casa părintească tradițională, văzute ca simboluri ale înapoierii, Asociația a inventat și brevetat canotca (o combinație între canoe și lotcă) de închiriat turiștilor, a încurajat pescaturismul în care oaspeții sunt plimbați cu lotcile, apoi sunt duși să mănânce o ciorbă gătită pe loc la un refugiu, a construit infrastructura de ecoturism din Crișan, a amenajat Sanctuarul Păsărilor pentru fotografii de wildlife, la Caraorman, a organizat traseul gastronomic din Mila 23. Și multe, multe altele.
Peștele e mâncarea de bază a lipoveanului, gătit la perfecțiune de localnici. Mila 23 e probabil locul unde se mănâncă cel mai bine. Bucătăresele de aici au câștigat toate concursurile culinare organizate în Deltă. În casele mici se gătește în regim de meniul zilei, dar se gătește dumnezeiește! Cu cât mai mică pensiunea, cu atât mai mari șansele să mănânci pește proaspăt din Deltă. Și cu cât mai mare hotelul, cu atât mai de peste mări și țări riști să-ți vină peștele. De ce? Ne introduce în tainele încurcate din legi, cherhanale și bucătăriile restaurantelor tot ghidul Iliuță Goean. „Niciun hotel nu poate cumpăra pește direct de la pescar. Legea îl obligă să ducă peștele la cherhana. Aici se adună atât peștele bun, numit de localnici valută (crap, somn, știucă, șalău, care e în cantități tot mai mici), dar și toată babușca (peștele ieftin: caras, roșioară, etc). Mai departe, cherhanalele impun cumpărătorilor: îți dau x kg de pește-valută, dar numai la pachet cu y kg de babușcă. La un hotel unde ai nevoie de 200 kg de pește zilnic, închipuie-ți cât personal ți-ar trebui la curățat, filetat, porționat atâta babușcă. Și atunci, hotelurile preferă să cumpere de la supermarket produsele semipreparate, care le oferă și un flux mai rapid al gătitului. Există distribuție de Metro, de Selgros: vine vaporul până la tine în Deltă, trage la ponton, îți aruncă baxurile cu pește congelat importat din Asia, Africa etc. Și de aici drama: te trezești că din pangasius ți se gătește un minunat file de șalău, din biban de Nil iese o saramură de pește local, și așa mai departe.”
Există totuși speranță
Pelicanul, simbolul Deltei, întruchipează la perfecțiune amestecul spectaculos și vulnerabil, de forță și de fragilitate, de stângăcie și eleganță al acestui ecosistem. Ditamai păsările, cu anvergura aripilor de până la 3 m, cu ciocul lung, ca o specie de pterozauri răciți de pe altă lume, sunt extrem de vulnerabile după ce au aterizat în modernitate. Acum câteva sute de ani, stolurile lor maiestuoase brăzdau grațios cerul întregii Europe. Pe măsură ce civilizația a cucerit Occidentul, pelicanii s-au retras spre sud-estul continentului, unde au dus-o relativ bine până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Naturalistul austriac Eduard Hodek, care a făcut câteva excursii de cercetare în zonă între anii 1869-1886 scria, exagerând probabil, despre „milioanele” depelicani dintre Dunăre și mare.
Colonia de pelicani-comuni de la Rezervația Roșca-Buhaiova, cea mai mare din Europa, numără azi circa 21.000 de exemplare, conform unei inventarieri făcute de Societatea Ornitologică Română în 2018. Neapărat să cauți să vezi o horă de pelicani cât ești în Deltă. Parcă nimic nu distilează mai bine spectacolul măreț al vieții sălbatice din biosferă. Îți trebuie un ghid bun, dar și noroc și răbdare, la fel cum le trebuie și pelicanilor la această vânătoare cu reguli precise într-un script pe care Evoluția l-a perfecționt în zeci de mii de ani de încercări. “Uite-i, uite-i cum aruncă apa în sus. Ăsta e stilul lor de pescuit. Se adună mai mulți și formează un cerc dacă sunt în mijlocul apei sau un semicerc dacă au un mal aproape,” exclamă Iliuță Goean.
Pelicanii sunt foarte răbdători la vânătoare. Înconjoară un banc de pești pe de departe și încep, pas cu pas, să strângă cercul. Deodată, bagă toți capul în apă – și aruncă apa să sperie peștii. Așa îi împing spre mijloc. După ce au restrâns cercul suficient, începe marea frenezie a micului dejun! La suprafață se mai văd doar cozile, apoi, îi vezi că se ridică iar, toți la unison. Repetă schema, până își umplu burțile. Și gușile.„Avem această comoară de biodiversitate, nu se poate să ne batem joc de ea,” spune Goean. „Asta ar trebui să fie o excursie în Deltă: o lecție de biologie în cel mai frumos amfiteatru acvatic al României, în care oamenii să înțeleagă importanța păstrării habitatelor.”