Cuvinte: Dragoș Rusu
Ilustrație: Sorina Vazelina
Februarie 2024
Rezistența culturală în muzică în timpul României comuniste a fost o parte importantă a opoziției mai largi față de regim. În timp ce guvernul a încercat să controleze toate formele de exprimare artistică, muzicienii au găsit modalități creative de a se opune acestor eforturi și de a-și exprima dezacordul. Muzica electronică a fost o mișcare relativ underground, care s-a luptat să obțină recunoaștere din partea autorităților de stat. Cu toate acestea, unii muzicieni s-au impus în peisaj și au adus contribuții imense. Vreau să evidențiez câteva dintre aceste scântei incredibile de originalitate, născute în umbra unui regim totalitar fără acces la tehnologie sau resurse educaționale independente de doctrina partidului.
M-am născut cu câțiva ani înainte de căderea regimului comunist, așa că acest articol vine cu un set de părtiniri și riscuri, deoarece scriu despre o perioadă prin care nu am trăit. Ca obiect de studiu, istoria este adesea punctată de urcușuri și coborâșuri, elipse de timp, mituri și legende, multiple versiuni ale acelorași povești sau mărturii subiective apărute în lipsa unor date factuale și verificabile. În această poveste – la fel ca în oricare alta – statutul povestitorului este privilegiat de axa temporală prezent-trecut, deoarece privim evenimentele trecute prin lentila prezentului, mereu modificată de proprile noastre condiționări sociale, educație sau etnocentrism.
Cu toate acestea, mărturiile lăsate de artiștii muzicii electronice care au trăit în regimul comunist indică faptul că circulația transgenerațională a ideilor și modurilor de gândire în aceste comunități a fost un proces fluid. Aceste elemente aparțineau unei dimensiuni profunde de inteligență cunoscută sub numele de gândire sonică – un concept teoretizat de cercetătorul danez în domeniul sunetului și muzicologul Holger Schulze – și aveau propriul lor ritm, trecând prin procese infinite de validare și evoluând în cele din urmă într-o formă artistică de rezistență.
Muzica underground
Guvernul comunist din România controla toate aspectele producției culturale, inclusiv muzica. Partidul Comunist își propunea să se folosească de cultură pentru a-și promova ideologia și a-și consolida puterea, impunând o cenzură strânsă asupra tuturor formelor de exprimare artistică. Direcția partidului era ca un muzician să facă muzică pentru mase, pentru proletariat. O mare parte din această muzică era formată din cântece obligatorii de propagandă despre liderii supremi ai țării, concepute pentru a stârni entuziasm pentru ideile comuniste. În ciuda acestor restricții, unii artiști au căutat să se opună încercărilor regimului de a controla, iar în domeniul muzicii au apărut mai multe forme de rezistență culturală în această perioadă.
Artiștii se adunau în mici cercuri underground și scene muzicale alcătuite din muzicieni care cântau muzică interzisă de regim, inclusiv rock și punk occidental. Deoarece muzica electronică nu avea versuri, era mai dificil de cenzurat. Cu toate acestea, toți muzicienii din toate genurile erau supravegheați cu strictețe de stat. Ei susțineau adesea concerte în secret, iar acestea erau frecventate de un grup restrâns de membri ai familiei, prieteni și fani. Deși aceste scene erau relativ mici, au avut un impact în modelarea peisajului cultural al țării. Ele au servit ca spațiu în care oamenii puteau exprima opoziția față de regim.
Muzica electronică românească a apărut din muzica clasică, care, conform compozitorilor Costin Miereanu și Doru Popovici, avea trei precursori: Ioan Căianu, Dimitrie Cantemir și Anton Pann. La începutul secolului al XX-lea, George Enescu a devenit primul compozitor român care a sintetizat muzica populară cu tendințele formării clasice a timpului său. Enescu a folosit limbajul muzical modern și a experimentat în mai multe domenii. El este acum considerat cel mai valoros compozitor român din toate timpurile.
Odată cu apariția noilor mijloace tehnologice, a doua jumătate a secolului al XX-lea a pus bazele muzicii electronice prin diverse experimente sonice realizate de artiști și experți. În cadrul a două generații diferite, au existat mai mulți compozitori, muzicologi, profesori și teoreticieni români care au rafinat muzica contemporană a timpului lor. Printre aceștia s-au numărat și Aurel Stroe, Ştefan Niculescu și Anatol Vieru. Octavian Nemescu a făcut parte dintr-o a doua generație, mai tânără, de muzicieni care experimentau cu sunete electronice. În 1984, el a fost printre primii care au creat unul dintre cele mai importante albume de muzică electronică din România. Albumul a fost numit Gradeatia/Natural și a fost lansat de Electrecord, singurul label românesc din regimul comunist (mult mai târziu, în 2018, a fost reeditat la labelul belgian Sub Rosa).
Asocierea dintre muzica românească și Electrecord este inevitabilă. Cele două au crescut și s-au dezvoltat împreună, au trăit într-o simbioză stranie și naturală și au experimentat momente intense de-a lungul istoriei care au influențat cultura românească. Se poate argumenta că muzica românească nu ar fi existat fără Electrecord – și viceversa. Electrecord a fost una dintre cele mai profitabile companii de stat în perioada comunistă. Aceasta a produs o cantitate considerabilă de înregistrări cu muzică populară românească, care s-au vândut în sute de mii de exemplare în fiecare an, ajungând în cele mai îndepărtate sate și contribuind la efervescența spiritului patriotic și naționalist, omniprezent în climatul politic al vremii. Pe lângă muzica populară, Electrecord a lansat și o cantitate semnificativă de jazz, pop, disco, muzică electronică, muzică contemporană și muzică tradițională romă. La fel ca multe branduri care au declinat după revoluție, viața Electrecordului nu a fost ușoară: au apărut alte case de discuri, CD-urile au apărut, iar presele de vinil au fost vândute în toată Europa. Deschiderea culturală către Vest a generat o piață tot mai liberă, în care Electrecord nu a supraviețuit.
„Big Bang”-ul cultural
Regimul comunist român a început în 1947, dar între anii ’60 și începutul anilor ’70 a suferit o serie de schimbări politice, generate de moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej și alegerea lui Nicolae Ceaușescu ca Secretar General al Partidului Comunist Român (în 1965) și Șef de Stat (în 1967). În acea perioadă, regimul a experimentat o deschidere culturală către Vest, denunțând invazia sovietică în Cehoslovacia din 1968 și relaxarea scurtă a represiunii interne. Ceaușescu a creat o imagine pozitivă în țară și în Vest. Compozitorul Octavian Nemescu vorbește în lucrarea sa Istoria muzicii spectrale despre această perioadă de liberalizare ideologică, care în cele din urmă a dus la „un adevărat Big Bang, o explozie în toate artele: muzică, arte plastice, cinematografie; noi mișcări artistice muzicale cu o amprentă românească.”
Această scurtă perioadă de ușurare nu însemna libertate totală. Controlul exercitat de stat era mai relaxat: artiștii care manifestau idei care nu urmau doctrina Partidului se expuneau în continuare riscului de a fi cenzurați sau persecutați. Într-o discuție din 2017, Nemescu a povestit că în anii studenției sale a încercat să creeze un mic grup de rezistență alături de alți doi muzicieni, Corneliu Cezar și Lucian Mețianu. Grupul se numea OCL, după inițialele celor trei compozitori, și s-a născut în timpul „terorii realist-socialiste-proletare a culturii de masă.” Nemescu a spus că a fost dificil să găsească cărți și reviste în acei ani despre direcțiile avangardiste care erau populare în Occident și că în cele din urmă a găsit un ecou în sfera culturală românească. „Făceam un anumit tip de muzică doar pentru a trece examenele, și cu totul altceva pentru noi înșine. Uneori, erau scandaluri în timpul examenelor și eram amenințați cu exmatricularea și trimiterea la muncă. Asta era sancțiunea supremă. Dacă nu urmai instrucțiunile, erai trimis să lucrezi într-o fabrică.”
Cu toate acestea, când s-a manifestat această scurtă perioadă de liberalizare, au apărut noi idei în contextul muzical românesc. Una dintre aceste idei emergente era ecologia. Creatorii de artă nu mai erau numiți pictori sau sculptori, ci artiști de instalații. Se cufundau în natură și creau muzică în mijlocul ei, astfel încât să poată fi încărcați cu energia naturală a mediului înconjurător. „Spuneam: Jos sălile de concert, galeriile de artă și muzeele instituționalizate, toate aceste bordeie care au venit odată cu Renașterea!’ Am militat pentru revenirea la ritualurile străvechi, unde magia era cea mai importantă,” a amintit Nemescu.
Sunete noi, echipamente vechi
Primul studio de muzică electronică din România a fost înființat în jurul anului 1965. A fost creat în urma unei colaborări între Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă și Universitatea Națională de Muzică din București, sub îndrumarea lui Tiberiu Olah, compozitor și profesor la universitate. Studioul a fost echipat cu dispozitive moderne, precum un sintetizator modular Buchla 100 – adus la acea vreme din SUA – ca sintetizator Moog, un generator de sunet Philips și un reportofon magnetic. Studenții de la universitate erau încurajați să exploreze sunete și tehnici electronice, iar mulți dintre ei au continuat să creeze lucrări inovatoare în acest domeniu. Corneliu Cezar a fost unul dintre primii. Considerat un pionier al avangardei muzicale în România – și descris de Nemescu drept „un fel de Jean Cocteau al României” – în 1965 a realizat prima piesă electronică românească, Aum. Studioul era rudimentar, încă „imperfect,” potrivit lui Nemescu.
Lucrul cu sintetizatoare presupunea o relație cu oameni din domeniul ingineriei: cei care le-au construit. În afara zidurilor academice, una dintre primele încercări de acest gen a fost făcută în anii ’60 de către Bibi Ionescu, basistul trupei rock Sfinx. Dar tradiția clapelor electronice nu a început odată cu el. Deși au circulat cu greu în mâinile muzicienilor (din cauza accesului limitat), pianul sau orga electronică (precum Fender Rhodes sau Hammond) și-au făcut simțită prezența în muzica românească încă de la începutul anilor ’70, deși nu erau capabile să producă aceleași sunete ca sintetizatoarele.
Într-un interviu, Bibi Ionescu și-a amintit de o zi din anii ’60 când asculta albumul Pictures at an Exhibition (de Emerson, Lake & Palmer), când a găsit o poză cu un sintetizator Moog cu câteva abrevieri: VCO (Voltage Controlled). Oscilator), TCF (Tunable Control Frequency), VCA (Voltage Controlled Amplifier). „Nu numai că nu știam ce citeam, dar nici nu aveam documente pentru a afla aplicarea acelor termeni în audio. […] Totuși, ne-a ajutat Freddy Negrescu, inginer de sunet la Electrecord. Era un om cu auz absolut și o pasiune pentru electronică. Era și un radio-amator talentat; el ne-a spus că avem nevoie de un tranzistor cu efect de câmp. Până la urmă, am folosit tastatura dintr-o clavicordă românească. După ce am ars vreo trei tranzistoare, am reușit să construim un oscilator. Din punct de vedere muzical suna absolut ciudat, dar această imperfecțiune ne-a ajutat teribil. Cu acest oscilator am cântat pentru prima dată la Casa Studenților în 1973. Cum să vă spun?! Era o aiureală, dar oamenii vedeau și auzeau ceva nou pentru prima dată.”
Chiar dacă statul exercita un control strict, unii muzicieni au reușit cumva să cumpere (sau să vândă) chitare și sintetizatoare. Poliția secretă știa că acestea și alte instrumente circulau în țară (și creau o piață neagră). Totuși, situația a fost tolerată, deoarece muzicienii neangajați politic – care cântau muzică fără versuri – erau cei care cântau în străinătate și aduceau instrumente când se întorceau acasă.
Spectralism: experimente sonice incredibile
Deși relativ necunoscută la acea vreme, mișcarea muzicii spectrale, care a luat naștere în Franța la începutul anilor ’70, se dezvolta discret și în România. A fost considerată mai mult o estetică decât un stil sau, după cum spune compozitorul american Joshua Fineberg, o recunoaștere a faptului că „muzica este în cele din urmă sunet care evoluează în timp.”
Un grup important de compozitori spectrali timpurii a fost centrat în România, unde a luat naștere o formă unică de spectralism, parțial inspirată de muzica populară locală. Această tradiție, inițiată de compozitorul și etnomuzicologul maghiar Béla Bartók, a inspirat mai mulți compozitori, precum Corneliu Cezar, Anatol Vier și Horațiu Rădulescu, precum și pe Iancu Dumitrescu și partenera sa Ana Maria Avram. Iancu spunea că muzica sa „reflectă încercarea de a elibera acel Dumnezeu care trăiește în fiecare bucată de materie,” și că această perioadă de avangardă în muzica românească a dat naștere unor experimente sonore incredibile, „de o asemenea violență, intensitate și tremur extatic, încât sunetul devenea o concentrare a materie sonore de bază.”
Un alt caz izolat din istoria muzicii electronice românești este Costin Miereanu, compozitor și muzicolog stabilit în Franța. Miereanu și-a dezvoltat stilul îmbinând tehnicile lui Erik Satie cu o abstractizare a muzicii tradiționale românești. În 1981, a devenit curatorul casei de discuri Éditions Salabert, iar în 1984 a fondat Poly-Art Records, label la care a lansat unele dintre cele mai importante discuri de muzică electronică: Pianos-Miroirs, Carrousel, Jardins Oublies și Derives.
Pe lângă muzica înregistrată pe discuri, o cantitate semnificativă de muzică electronică a fost produsă în studiourile de film pentru a crea coloane sonore pentru filmele animate. Animafilm, cel mai important studio românesc de desene animate, a apărut ca urmare a numeroase premii internaționale câștigate de artistul român Ion Popescu-Gopo. Studioul și-a cunoscut perioada de glorie între 1964 și 1989 (și după căderea regimului, a suferit o soartă similară cu Electrecord, nefiind capabil să rămână competitiv). O mare parte din această muzică experimentală a fost creată din nevoia de sunete a industriei cinematografice. Câțiva producători români au contribuit cu piese electronice la acest studio, deoarece filmele animate și științifico-fantastice necesitau palete de sunet „ciudate,” exotice și spațiale. La scurt timp după înființarea sa în 1964 și pe tot parcursul regimului, Animafilm a devenit un brand internațional de încredere, producând 60 de filme pe an în vremurile bune. Dar nu a fost imun la cenzură și control din partea Securității (agenția de poliție secretă): o serie de filme valoroase, precum co-producția lui Victor Antonescu din 1973, Robinson Crusoe, au fost interzise de a fi proiectate, pe motiv că indigenii prezentați în film erau canibali. Aceste filme au fost văzute de publicul român decât abia după căderea regimului.
O parte din eroii muzicii electronice românești
Adrian Enescu a contribuit foarte mult la muzica electronică românească prin zecile de discuri pe care le-a lansat pe Electrecord și muzica realizată pentru filme artistice în timpul regimului comunist. Fără el, muzica electronică românească ar fi avut un alt curs. Dovadă în acest sens poate fi găsită atât în volumele albumului Funky Synthesizer (apărut în 1982 și 1984), în proiectul muzical Stereo (a cărui melodie de succes Plopii impari a reușit să trezească un interes curios în rândul generațiilor de astăzi), cât și în coloanele sonore pentru aproximativ 65 de titluri a cinematografiei româneşti. Printre acestea, Faleze de nisip (1983), Ringul (1984) și Pas în doi (1985) conțin muzică ce poate fi ușor clasificată drept electronică, cu un strop de synth-wave, disco și sunete experimentale. De asemenea, Enescu a făcut muzică pentru teatru și balet de-a lungul carierei sale, ajungând în China, Australia, Japonia, Canada și America de Sud. Deși a fost un pionier al muzicii electronice, personalitatea sa modestă nu i-a permis niciodată să se considere ca atare.
După Enescu, care a pus bazele, au apărut mai multe personalități muzicale marcante. Majoritatea lucrărilor lor includ influențe ale muzicii electronice occidentale. Mircea Florian, cunoscut și sub numele de Florian din Transilvania, a fost unul dintre ei. A început să cânte muzică pop în anii ’70, trecând ulterior la muzică electronică și experimentală. În 1975, a lansat single-ul Pădure liniștită, La Făgădăul de piatră/ Cu pleoapă de argint, iar un deceniu mai târziu, în 1986, a scos Tainicul Vârtej, album care a marcat noi experimente sonore în muzica românească. De-a lungul carierei, Florian a fondat mai multe trupe concept și a fost interesat de experimente artistice de avangardă, precum și de îmbinarea diferitelor stiluri muzicale, de la folk la muzică arhaică românească, de la electronic la rock progresiv și new wave. Potrivit lui Florian, sistemul represiv al Miliției (forțele de poliție din Uniunea Sovietică) din anii ’70 a reușit să-i facă pe oamenii obișnuiți să se întoarcă cu multă ardoare împotriva aparențelor: „Mulți prieteni de-ai mei au fost tunși în plină zi. Chiar dacă era un lucru minor, erai literalmente urmărit și vânat. La un moment dat, Miliția a obținut dreptul de a tăia fustele femeilor dacă erau prea scurte, sau pantalonii dacă erau evazați.” Își amintește că singurul loc mai sigur în care puteai să mergi erau petrecerile private din casele oamenilor. „Nu-mi amintesc să fi avut scandaluri la acele petreceri. Dacă Miliția era chemată, de obicei venea, dar aproape nimeni nu îi chema. Cu siguranță, erau probleme dacă te îmbătai. Să nu uităm că cel mai puternic și mai răspândit drog din România a fost – și este încă – alcoolul.”
Un alt pionier a fost Rodion Roșca. A fost un caz unic în istoria muzicii electronice românești. Povestea lui datează de la începutul anilor ’70. Încă din liceu a experimentat posibilitățile de a genera sunete neconvenționale și neobișnuite. Tehnologia de producție era relativ modestă în vremea respectivă, dar Rodion avea suficientă creativitate pentru a experimenta cu sunetul. Inițial a folosit unul, apoi mai multe casetofoane pentru a obține un sunet similar cu un sintetizator prin supra înregistrări la chitară. Absolvent al Liceului de Muzică Cluj (clarinet), Rodion a înregistrat peste 70 de piese în apartamentul său între anii 1970 și 1977. Muzica lui (și cea a grupului Rodion G.A, fondat de acesta împreună cu Gicu Fărcaș și Adrian Căprar) nu și-a găsit audiența potrivită în acel moment, în ciuda faptului că era activ ca muzician și cânta concerte cu trupa lui. Recunoașterea națională – și mai ales internațională – a venit după anii 2010, când a fost descoperit de Ion Dumitrescu, muzician și manager al casei de discuri Future Nuggets. În 2013, renumitul label britanic Strut Records a lansat compilația The Lost Tapes, o antologie de aproximativ 20 de piese realizate de Rodion Roșca în perioada comunistă. Pentru a afla mai multe despre povestea sa unică, recomand aprofundarea proiectului Imagini din vis, un film documentar care alcătuiește o arhivă de piese și fotografii inedite din anii ’70 și ’80. „În perioada comunismului, viața mea a fost un coșmar din cauza aversiunii regimului față de moda occidentală și decadentă, și mă refer aici la băieții care purtau păr lung. Dar nu am avut conflicte cu autoritățile, pentru că melodiile erau în general instrumentale, sau aveau versuri ale poeților români,” a spus el într-un interviu. Mai recent, la Festivalul Europalia România din 2019, a împărtășit aceste reflecții despre cariera sa și despre muzica electronică de astăzi: „Nu sunt modest și îmi cunosc valoarea. În multe articole, am fost numit un îmblânzitor de sunet sau un inventator de sunete datorită utilizării rolelor de bandă pentru a produce sunete unice pentru acele vremuri. Sunetele secolului 21 sunt fabuloase și absolut revoluționare. Diversitatea lor incredibilă face ca muzica de astăzi să fie atractivă și curată.”
În loc de concluzii
Cunoașterea precursorilor muzicii românești este esențială, în ciuda informațiilor limitate și subiective disponibile astăzi. Nu pentru a ne alimenta sentimentul de mândrie națională sau pentru a modela o așa-zisă identitate națională, ci mai degrabă pentru a înțelege că, deși am suferit de-a lungul timpului de un complex de inferioritate culturală – comparându-ne cu Occidentul – România a dat naștere și unor scântei unice. Cursul muzicii românești așa cum o înțelegem astăzi ar fi fost fără îndoială foarte diferit fără acești pionieri.
Deși despărțiți de vremuri cu totul diferite, cu regimuri și ideologii diferite, se poate găsi o legătură între precursorii muzicii electronice din regimul comunist și muzicienii electronici români contemporani. După căderea regimului comunist în 1989, cu accesul liber în Occident și cu dezvoltarea tehnologiei în ultimele decenii, producătorii și muzicienii de muzică electronică din vremurile noastre și-au adoptat sunetul într-o multitudine de moduri specifice. Cu toate acestea, ei au moștenit o istorie aparte de lupte și experimente, o istorie complexă și complicată a sunetului românesc.