Cuvinte și Fotografii: Andrea Dimofte
August 2023
Pe un vârf de munte, înconjurat de păduri bogate și de izvoare minerale naturale, Slănic-Moldova a fost, în multe privințe, uitat. Dar acest oraș îndepărtat, din nordul României, a devenit gazda uneia dintre cele mai inedite inițiative artistice din țară – în ciuda faptului că este o zonă cu finanțare publică redusă.
Artista Alina Teodorescu a crescut aici. După ce a locuit mulți ani în străinătate, a decis să revină și să deschidă InContext/Slanic Moldova, un program de rezidențe în artă și muzică contemporană, care atrage oameni din întreaga lume. Prin această inițiativă privată, ea readuce la viață un mic oraș.
InContext își propune să fie un spațiu inspirațional pentru artiști într-un mediu creativ nonconformist. Fiecare rezidență durează o lună și aduce laolaltă artiști din diferite țări. Până acum, printre alții, au participat artişti din India, Brazilia şi Islanda. Încurajează, de asemenea, creatorii români să se alăture, colaborând cu artiști locali în ascensiune, dar și cu cei consacrați, precum Dan Perjovschi.
Programul stimulează artiștii să interacționeze cu comunitatea locală și cu mediul înconjurător, în timp ce organizează ateliere, proiecții de filme, lecturi și expoziții. Misiunea sa este crearea unei punți între diferite zone geografice, publicuri și clase socio-economice, pentru a stimula gândirea critică. De asemenea, își dorește să arate cum arta poate spori credința oamenilor în comunitatea lor.
Alina are un interes deosebit pentru upcycling (reciclare/reutilizare creativă – n.red.) și explorează constant modurile în care putem beneficia de pe urma acestui tip de reciclare. Șezând turcește pe podeaua atelierului ei însorit, pe care l-a poreclit „centrala,” Alina mi-a vorbit despre cum poate fi creată artă din deșeuri, motivele pentru care vrea să aducă artiștii împreună și traseul ei în viață.
Călătorind prin România, îți dai repede seama de două realități diferite: în timp ce orașele sunt dinamice, multe zone rurale se simt abandonate. Cum a fost să crești aici, în Slănic-Moldova?
Am înțeles cât de special a fost să cresc aici doar după mulți ani în străinătate. Am avut o copilărie plină de culoare – era mult verde, peste tot. Toamna era ca un carnaval. Apoi era mult alb; uneori atât de mult alb, încât drumurile se închideau și rămâneam izolați zile întregi.
Am crescut cu o explozie de natură în curte. Datorită abundenței naturii, activitățile noastre erau mereu legate de ea. Făceam ferme pentru melci și garduri pentru iazurile cu broaște. Asta era firescul. Nu exista un sentiment real de pericol, pentru că aici nu aveam criminalitate. Am crescut într-o comunitate mică, în care toată lumea cunoștea pe toată lumea. Părinții mei au fost profesori. În oraș erau doar două școli. Dar pe atunci luam totul de bun.
Pe măsură ce am crescut, am devenit conștientă de existența orașelor mari și am început să visez la ele. Mulți străini veneau aici în vizită, așa că ni se părea normal să auzim limbi străine. N-aș spune că școala noastră a fost foarte proactivă în a ne ajuta să stabilim legături cu străinii care ne vizitau – dar a existat mereu o fascinație și o curiozitate în legătură cu ei.
Când ai decis să pleci din Slănic-Moldova?
Am plecat la Bacău, la 14 ani, pentru a studia la un liceu cu profil artistic. Știam că vreau să am o carieră în domeniu. Din fericire, tatăl meu era profesor de artă. M-a ajutat să mă pregătesc pentru examene și m-a motivat să plec: mi-a spus că trebuie să muncesc din greu, deoarece concurența în orașele mari era ridicată. Spre surprinderea mea, când am ajuns, mi-am dat seama că sunt destul de bună. M-am simțit confortabil; am participat chiar și la concursuri naționale.
Dar mi-am dat seama că există și un element pragmatic în artă și, deși îmi doream să continui să studiez arta la universitate, în ultima clipă am făcut trecerea la arhitectură. Cred că mi-era teamă să nu devin un „artist flămând.” Am absolvit Arhitectură de Interior și Design de Mobilier la o universitate din București, iar apoi am plecat la Milano pentru a-mi continua călătoria.
Pe lângă design-ul propriu-zis, am început să scriu și pentru reviste de arhitectură și de design, ceea ce mi-a adus oportunități uimitoare. Mergeam la târguri de design și cunoșteam toate business-urile din domeniu.
M-am întors apoi în România pentru a lucra la propriile proiecte. Am ajuns să gestionez proiecte mari, într-un moment în care designul era în plină expansiune în România – se construiau o mulțime de concept store-uri (magazine de prezentare – n.red.) și de mall-uri.
Povestește-mi despre prima ta plecare din țară.
Prima mea călătorie în străinătate a fost în Franța. Aveam 16 ani și am mers într-o excursie cu alți elevi din oraș, pentru că pictam capele și făceam icoane cu tatăl meu. Am mers într-un mic sat din Franța pentru a expune icoanele pe care le-am făcut. Am început apoi să plec în vacanțe în străinătate și mi-am dat repede seama că vreau să trăiesc o perioadă acolo. Această curiozitate m-a dus la Milano.
Ce te-a determinat să te îndepărtezi de design și să te apropii de artă?
După opt ani de design, am început să simt că mă sufoc. Că îmi folosesc doar 30% din capacități. La scurt timp, prietena mea și tatăl meu au murit în același an. Am simțit că mi-am pierdut atât stâlpii pragmatici, cât și cei spirituali. A fost o perioadă dificilă din viața mea, în care am decis că vreau să-mi urmăresc curiozitatea pentru artă. Nu știam nimic despre asta, din moment ce îmi concentrasem întreaga viață pe design. Așa că mi-am împachetat toate lucrurile din București și m-am mutat la Londra, unde am studiat la Sotheby’s.
Când am terminat, am știut că vreau să-mi creez propria artă. Dar stăteam pe treptele de la Tate Modern și plângeam. Nu absolvisem Royal College of Art sau Royal Saint Martins. Aveam peste 30 de ani și nu mi se părea ok să spun dintr-o dată că sunt artistă. A fost înfricoșător.
Într-una dintre acele zile triste, am întâlnit un artist indian. După câteva ore de conversație, am ajuns să-mi rezerv un zbor spre Bombay. Am mers acolo fără să știu nimic despre el sau despre țara lui.
Am mers însoțită de un prieten și am ajuns într-un studio artistic, unul dintre cele mai fertile spații din punct de vedere creativ. Poeți, filozofi, activiști și pictori se adunau acolo, dezbăteau și schimbau idei. Am stat câteva săptămâni; m-au primit, m-au încurajat și chiar mi-au selectat câteva lucrări să le realizeze. M-au învățat cum să expun și m-au trimis înapoi la Londra s-o fac. Asta a fost începutul meu în lumea artei.
Ce tehnică de lucru preferi?
Am experimentat multe, și poate din cauza vitraliilor pe care le pictam în copilărie, am ajuns la transparențe. Am trecut de la pictură pe sticlă și printarea lucrărilor digitale pe suprafețe transparente, la a crea obiecte și instalații în funcție de specificul amplasamentului. Sunt într-o perpetuă stare de experimentare. În prezent sunt mult mai interesată în a crea artă din lucruri găsite în gropile de gunoi. Datorită călătoriilor mele, am fost expusă la cantitatea de deșeuri pe care o producem. Mi-ar plăcea să cred că, dacă las ceva în urmă, este să iau ceva rău din lume și să-l transform în artă.
Așa ai devenit interesată de upcycling? Ce înseamnă mai exact?
Da – am înțeles impactul pe care gunoiul îl are asupra naturii. Sunt o fată de la munte și mă simt legată de el datorită creșterii mele. Upcycling înseamnă pur și simplu aplicarea creativității asupra deșeurilor, asupra materialelor care sunt de obicei aruncate. Am devenit atât de implicată în asta, încât acum cred că deșeurile sunt cel mai frumos lucru, atât din punct de vedere estetic, cât și datorită faptului că îl poți readuce la viață. Este ușor să creezi frumusețe atunci când ai bani. Dar este mult mai semnificativ să extragi ceva dintr-un loc urât și să creezi ceva frumos. Așa că arta mea este acum plină de deșeuri lemnoase și textile.
Cum răspund localnicii la inițiativele tale de upcycling?
Subiectele proiectelor noastre au fost întotdeauna legate de problemele de mediu, dar abia mai târziu am putut pune lucrurile în practică. În al treilea an, am reușit să creăm parteneriate cu firmele locale de salubritate.
Am început, de asemenea, să lucrăm și cu o firmă din București care produce pungi compostabile (compostarea este o metodă aerobă de descompunere a deșeurilor organice solide – n.red.). Am colaborat cu primăria să livrăm aceste pungi compostabile în mod gratuit, pentru a reduce deșeurile organice din oraș. Am creat un program de trei luni, în care am încercat să învățăm comunitatea un sistem mai bun, pentru a evita risipa alimentară. Acest sistem nu numai că ar ajuta la reducerea cantității de deșeuri, dar ar ajuta și la rezolvarea problemei urșilor, care vin în oraș și se hrănesc cu gunoaie. Am avut liceeni voluntari, care au mers din ușă în ușă, oferind aceste pungi și informații despre beneficiile compostării. Din păcate, au fost deseori respinși.
Dar în acea vară am reușit să colectăm două tone de deșeuri organice. A fost singura contribuție independentă la prima producție de compost realizată de cea mai mare stație de colectare de compost din zonă.
Ce te-a inspirat să-ți asumi un proiect atât de complex?
InContext s-a născut, de fapt, în India. Am continuat să revin acolo timp de 6 ani; a fost cea mai frumoasă călătorie pe care am făcut-o vreodată. Am participat, de asemenea, la alte rezidențe în Brazilia și în Grecia și am început să înțeleg ce aduc acestea într-un proces creativ individualist. Cred că majoritatea artiștilor din ziua de azi sunt foarte individualiști. Nu mai ai ocazia să vezi grupuri de artiști lucrând împreună, cum se întâmpla la Paris cu mult timp în urmă. Rezidențele le oferă o platformă pentru a împărtăși experiențe, a învăța unii de la alții și a experimenta culturi diferite. Mi-am dat seama că locul de unde vin este foarte potrivit pentru rezidențe artistice. M-am întors aici cu o nouă perspectivă.
Care anume?
Eram curioasă să aflu mai multe despre rădăcinile mele și despre resursele care există aici. Orașul este cunoscut pentru izvoarele sale minerale, dar nici astăzi nu știm cum să le folosim în mod corespunzător. Într-o vreme, acestea erau certificate, câștigau medalii în competiții naționale și devansau alte izvoare de apă europene. Slănic-Moldova era în plină floare în anii 1890, cand au fost construite toate clădirile frumoase din localitate. Orașul era specializat în tratamente (balneoclimaterice – n.red), vizând în special boli gastronomice și respiratorii.
Din păcate, 100 de ani mai târziu, după Revoluție, totul a dispărut. Multe spații au fost privatizate și vândute unor oameni care aveau nevoie de mai multă experiență pentru a continua să conducă orașul în mod corespunzător. În prezent, cercetările asupra beneficiilor izvoarelor minerale s-au oprit. Oamenii au început să plece în căutarea unor locuri de muncă mai bune în orașele mari sau în străinătate. Dar izvoarele continuă să existe și eu am văzut potențialul.
Care sunt provocările aducerii artei contemporane într-un oraș de provincie?
O să-ți dau un răspuns trist. Oamenii sunt obișnuiți să aibă o rutină și nu văd sensul în a-și diversifica interesele. Părinții nu-și încurajează copiii să facă lucruri diferite, așa că trebuie să îi motivăm suplimentar să participe la ateliere. Oferim mâncare gratuită, uneori chiar și cadouri, pentru a convinge oamenii să participe la activitățile pe care le organizăm. Este nevoie de multă muncă.
Adolescenții visează să meargă la festivaluri mainstream, ca Untold (cel mai mare festival de muzică electronică din România – n.red.), așa că nu-i interesează atelierele sau festivalurile alternative, mai mici, cu muzică experimentală. De exemplu, am creat un mic festival de muzică, pentru că muzica în aceste păduri este o experiență magică. Muzica apropie oamenii mai ușor decât alte forme de artă – adaugă atât de mult la întreaga experiență! Am combinat concertele live cu DJ set-uri și spectacole de muzică experimentală. Am lucrat cu oameni pasionați și sperăm că vom continua să facem acest lucru. În timp ce am atras oameni cărora deja le plăcea muzica alternativă, mulți localnici au venit pur și simplu pentru băuturile gratuite și au plecat la scurt timp după. Dar continuăm să încercăm să unim oamenii – făcând eforturi pentru colaborare într-un sistem defect.
Artiștii străini și localnicii socializează?
Localnicii se simt intimidați uneori; mulți nu vorbesc fluent engleza. Depinde și de cultura din care provin artiștii pe care îi aducem. De exemplu, artiștii brazilieni au fost cel mai vesel grup pe care l-am avut, insistând să lege legături cu localnicii. Artiștii din India au fost mai riguroși în procesul creativ, dar mai rezervați față de comunitatea locală. Este interesant să vezi cum obțin reacții diferite.
Cum este dinamica dintre artiști?
Se creează conexiuni puternice. Este o experiență frumoasă, intensă și intimă. Râdem și plângem împreună. De asemenea, este interesant să vezi cum fiecare artist are procese creative diferite. Încercăm să aducem laolaltă artiști care se ajută reciproc. În mod surprinzător, ai mereu personaje asemănătoare într-o echipă: ai persoana care îi ajută pe toți, cum ai și persoana care se plânge mereu.
Aveți și artiști români care participă?
Da – ne dorim foarte mult să înlesnim schimburi culturale și invităm artiștii români să se alăture. Considerăm că aceștia sunt dezavantajați la nivel internațional pentru că, din păcate, aici nu există prea multă susținere pentru segmentul cultural. Încercăm, în mod special, să încurajăm artiștii din această zonă a Moldovei.
Următorul pas ar fi crearea de programe de schimb și aducerea artiștilor români în alte țări, oferindu-le șansa de a fi expuși acolo. Astfel cercul ar deveni complet.
V-au ajutat autoritățile locale în vreun fel?
Am avut o colaborare bună la început și trebuie să recunosc că acest proiect există datorită lor. Ne-au încurajat și ne-au ajutat; nu din punct de vedere financiar, pentru că nu aveau bugetul necesar, ci logistic. Nu neapărat promovându-ne, pentru că nu este punctul lor forte, ci mai degrabă ne-am ocupat noi de promovare pentru ei. Din păcate, odată cu trecerea anilor, nu am reușit să le aducem voturi (la alegerile locale – n.red.), așa că au renunțat să ne susțină.
Cum vezi evoluția scenei de artă contemporană din România?
Voi da un alt răspuns trist: nu cred că evoluează. S-ar putea chiar să regreseze. Lipsește viziunea pe termen lung, la nivel guvernamental. Din această cauză nu există continuitate și nici expertiză în pozițiile cheie din segmentul cultural. Tinerilor nu le este ușor să intre în sistemul public pentru a produce schimbări. Proiectele alternative nu sunt sprijinite. Și, din cauza lipsei de fonduri, proiectele concurează unele cu altele, în loc să se reunească pentru a susține anumite cauze.
Cum a abordat programul tău incertitudinile și obstacolele aduse de pandemie?
Granițele s-au închis și a trebuit să ne oprim. Dar am refuzat să ne închidem ușile comunității locale. Ne-am concentrat, de asemenea, să devenim sustenabili din punct de vedere financiar. Personal, am scris nouă cereri de finanțare care s-au dovedit și consumatoare de timp și lipsite de succes. Fondurile europene sunt greu de accesat și, din păcate, la fel și fondurile locale.
Donațiile nu fac parte din ADN-ul românilor. Când intră pe ușă, oamenii nu văd cutia de donații – n-o conștientizează. De asemenea, nu există multe bugete de CSR (Responsabilitate Socială Corporativă, n.red) dedicate culturii și sustenabilității – majoritatea merg către educație.
Am început să implementăm sistemul de upcycling datorită pregătirii mele în design. Văd potențial în industria deșeurilor de lux – dacă pot s-o numesc așa. Am început să luăm inventarul vechi de textile al magazinelor exclusiviste și să îl transformăm în accesorii decorative sau de modă. Este un proces frumos, care are ca rezultat produse unice. Am început, de asemeneam, să reciclăm mobilier și sperăm să atragem un public mai larg.
Nu ne-am dat bătuți!
