Cuvinte și Fotografii: Mihnea Turcu
Decembrie 2023
Spaima, întâiul sentiment
Era prin decembrie 1982, imediat după Crăciun, pe vremea când iernile începeau încă devreme, iar afară totul era acoperit în alb. În acea seară, în micul târgușor al Darabaniului, undeva în nord-estul Moldovei, mă plimbam cu bunica mea. O țineam strâns de mână în timp ce ochii mi-i mijeam în sus, la fulgii de nea dansând în lumina felinarelor din stradă. Aveam puțin peste patru ani, pluteam și visam, vrăjit de albul imens și de mirosul rece de zăpadă. Îmi țineam mâna strânsă într-a ei, mă simțeam în armonie și în totală siguranță.
Ajunsesem pe aleea pietonală din fața cinematografului, când un grup de dihănii cu blană maro, întunecate, ne-au împrejmuit dintr-o parte. Se aplecau și grohăiau, săreau, se tăvăleau pe pământ și ne arătau colții, apropiindu-se atât de mult cu capetele lor fioroase, încât parcă o făceau dinadins, dorindu-și să ne sperie și să ne atingă. Din gură le ieșeau aburi, iar în loc de mâini își legănau în aer niște gheare enorme. Copleșit, trăiam o senzație amestecată din cea mai pură frică și curiozitate. Inima îmi bătea tare, iar eu mă făcusem mic, acoperit de un tunet general de tobe asurzitoare.
Nu o știam încă pe atunci, dar nimerisem în mijlocul unei Cete de Urși. Iar prima noastră întâlnire nu fusese așadar una tare plăcută. Dar în timp, ani după aceea, amintirea acelei clipe, precum și curiozitatea mea, încurajate și de aparatul de fotografiat, m-au împins adânc înspre tradițiile de iarnă din nordul Moldovei. Momentul trăit de mine atunci, demult, în copilărie, mi-a rămas adânc întipărit în minte și în suflet. Bunicii mei s-au mutat mai apoi din Moldova și pentru foarte mulți ani după aceea am pierdut contactul cu tradițiile locului. Însă odata ce fotografia a devenit forma mea de exprimare, amintirile acestea adânc păstrate au revenit și m-au chemat, iar singurul lucru pe care am putut natural să îl fac a fost să mă întorc acolo și să le regăsesc.
Dansul care alungă Relele
O călătorie printre tradițiile si obiceiurile iernii în întreaga zonă a Moldovei nu este tocmai ușoară, nici de găndit și nici de îndeplinit, principalul adversar în urmarea ei fiind timpul. Toate se întâmplă aproape în același moment, iar tu fiind doar unul, poți să fii doar într-un singur loc. Evenimentele încep cam înainte cu o zi de Crăciun și se termină a doua sau a treia zi după Anul Nou.
Tradiția Dansului Urșilor este una foarte veche, arhaică, în toată zona Balcanilor. Unele surse menționează că și-ar avea rădăcinile în credințele și convingerile mistice ale civilizației geto – dacice. Însă nu există niciun fel de dovadă istorică pentru a sprijini o asemenea ipoteză. O altă teorie, mult mai realistă, plasează sursa acestor tradiții în secolul al XVII-lea, atunci când grupuri de țigani nomazi călătoreau cu urși îmblânziți, încurajând și speculând credința oamenilor din popor în puterile lor miraculoase. Peste secole, oamenii au transformat acest eveniment inițial, oferindu-i semnificații spirituale. Simbolistica și manifestările lui sunt diferite de la o zonă la alta, iar măștile se schimbă foarte mult în zone relativ restrânse, apropiate, primind conotații diferite de la o arie culturală la alta. Impunătoare și înfricoșătoare la o prima vedere, aceste manifestații rămân totusi o expresie a binelui și a bucuriei.
Rotirea anotimpurilor și viața în strânsă legătură cu natura îi împinge pe oameni spre o nevoie de re-împrospătare, de întoarcere în profunzimile spiritului, de curățare și de exprimare. Cu timpul, în zona noastră, acest obicei și-a găsit locul în mijlocul iernii, atunci când corpul se odihnește, iar spiritul, între un sfârșit și un nou început de an se redefinește.
În Moldova, o zonă cu munți și cu păduri nesfârșite, de-a lungul istoriei oamenii au dezvoltat un adevărat cult pentru Urs. Acesta a devenit perceput nu doar ca un animal violent, crud și imprevizibil, dar și unul puternic, pur și respectat. Iar toate aceste trăiri l-au transformat în ceva sacru, aproape totemic.
Jocul Ursului este probabil cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măști întâlnite în zona carpatică. Plin de simboluri, interpretarea acestora are nenumărate înțelesuri: spirit al pădurii, suprem stăpân al energiilor cosmice, simbol al fecundității, sau cel care alungă moartea, bolile și spiritele răului. Nu era deloc rar întâlnit ca în afara obiceiului creștin copiilor bolnavi să li se dădea înca un nume, „Ursul”, oamenii având convingerea puternică cum că astfel vor reuși să alunge boala, să-i însănătoșească.
Aceeasi tradiție, mai multe reprezentări
Costumele de urs pot fi confecționate din blană adevarată sau din diferite alte imitații. În satele și orașele din zona Bacăului, Dărmănești, Moinești, Comănești, Asău, sunt predominante pieile adevărate de urs, evenimentele fiind organizate în zile consecutive, amploarea pe care acestea au luat-o fiind una a unui spectacol. Mai la nord, în județul Botoșani, în satele Tudora și Vorona, urșii sunt confecționați din diferite alte materiale, amestecați printre măști arhaice, moderne sau nenumărate alte animale. În zona Iașiului, în satele Ruginoasa sau Coarnele Caprei măștile sunt confecționate din păr de cal sau blană de oaie. La doar câteva ore distanță, peste râul Siret, în spațiul fostului imperiu Austro-Ungar, cetele sunt predominant constituite din costume tradiționale, măști arhaice din blană de oaie, dar și altele, simbolizînd și ridiculizând personajele comunității: ofițerul, doctorul, preotul, țiganul, capra sau ciobanul.
Pregătirea măștii pentru sărbători se bucură de o atenție specială, cea mai arhaică fiind întâlnită în satele din nordul Moldovei, în zona Sucevei. Aici se confecționează frânghii din paie de ovăz, lungi de până la 40 de metri, care apoi sunt cusute pe hainele purtătorului. Pentru forma capului de urs oamenii folosesc o piele de vițel sau de miel peste o găleată metalică. La sfârșit, costumația era aruncată pe foc, simbolizând moartea și renașterea vegetației.
Mai jos, înspre centrul Moldovei, în zona satelor de pe Valea Trotușului, obiceiul a evoluat în timp, ajungând la spectacole de mari proporții, cu scene, concursuri și cete celebre care adună veniți de prin toate satele. Aici măștile sunt confecționate în fapt din pielea ursului veritabil, prelucrată și adaptată.
O ceată care colindă ulițele satului, în zilele dinaintea Anului Nou, repetând dansul din casă în casă, este compusă din cel puțin patru sau cinci Urși, si din Ursari, simbolizându-i pe cei care au i-au îmblânzit și îndeplinesc acum legătura dintre lumea fiarelor și cea a oamenilor. În fața cetei stau toboșarii, cei care bat cu putere ritmul, Fluierașii, purtând costume tradiționale românești, alaiul fiind închis de încă o seamă de măști cu diferite alte reprezentații.
Dansul Ursului precum și toate celelalte tradiții din perioada sărbătorilor de iarnă din regiunea Moldovei s-au născut și parcă ne traversează generațiile de undeva de foarte departe, de dincolo de timp.
Obiceiurile noastre au o viață doar a lor, continuând în afara religiei sau a culturii ca o formă pură de exprimare a spiritului. Dar aceasta este o lume care trăiește dincolo de orice fel de descriere în spațiul cuvintelor scrise, iar de simțit, cel mai bine ați face-o înconjurați, dintr-o dată, de o ceată de creaturi întunecate, mormăind și grohăind, tăvălindu-se și încercând să vă atingă, printre aburi de căldură și ritm asurzitor de tobe. De fiecare dată când mă întorc in mijlocul lor, înapoi la originea acestor trăiri, nu mai știu dacă mă întorc doar ca să mă întâlnesc cu inima plină de spaimă a unui baiețel de patru ani agățat de mâna bunicii, sau ca să re-trezesc înlăuntrul meu niște trăiri înrădăcinate de generații.
