Cuvinte și Fotografii: Mihnea Turcu
Mai 2024
Aveam cu puțin peste 5 ani atunci când bunica m-a dus pentru prima oară la biserica într-o noapte. Ne-am îmbrăcat frumos și am luat-o la pas pe ulițele pline cu noroi amestecat cu flori albe din copacii înfloriți. Afară era întuneric, iar clopotele care se auzeau la început pierdute în depărtare, apoi din ce în ce mai tare, ne dădeau de înțeles că ne apropiem. Curtea bisericii era deja plină de oameni veniți din tot satul, iar faptul că se vorbea aproape în șoaptă te lăsa să crezi că ceva magic avea să se întâmple. Ca și cum cineva ne-ar fi făcut un semn, cu puțin înainte de miezul nopții am început să intrăm cu toții în biserică, iar imediat de după ușa de lemn mare și înaltă bunica mi-a cumpărat o lumânare pe care mi-a spus să o păstrez, să nu o aprind încă. Era Noaptea de Înviere, momentul de culme din întreaga sărbătoare a Paștelui ortodox.
Povestea de mai sus se petrecea prin 1984, la începutul copilăriei mele în universul satului românesc, acolo unde credința și biserica vibrau adânc în inima comunității. M-am mutat apoi la oraș, iar adolescența, lispa bunicior, precum și a contextului m-au făcut să uit și să mă îndepărtez de acea lume și cultură rurală. 30 de ani mai târziu, cu aparatul de fotografiat în mână redescopeream oamenii, obiceiurile si tradițiile satului românesc.
România nu este la fel dacă o străbați de la est spre vest si de la nord înspre sud. Natura, arhitectura caselor, dar mai ales fizionomiile oamenilor diferă de la o zonă la alta. Sunt la început diferențe vizuale, aparente, mai ușor sau mai greu de sesizat pentru ochiul unui călător, însă ele au și implicații adânci, profunde, conectate la structura și manifestarea credințelor și obiceiurilor din fiecare zonă.
Percepută dinăuntru, în intimitatea ei, viața rurală are un înțeles și un mister aparte, străns legată fiind de credință, de natură, de timp și de rotirea anotimpurilor. Nu există un moment mai bun pentru a cunoaște satul românesc decăt atunci cînd acesta se pregatește de sărbătoare, iar dintre toate, cea mai intensă și profundă este Sărbătoarea Paștelui.
Ar putea fi privită doar ca o manifestare a unor obiceiuri și dogme religioase. Însă privită în timp, în succesiunea secolelor, Sărbătoarea Paștelor primește o mult mai intensă semnificație, devenind, cel mai bine spus, o necesitate. Așezată la început de primavară, Săptămâna Mare poartă simbolul renașterii vieții interioare, al purificării sufletului și al unui nou început, lucruri care pentru țăranii români, în singurătatea lor cu natura, trebuie să înțelegem, le sunt absolut necesare. Cu iarna de acum în urmă, sentimentul unei vieți noi apare prin fiecare insectă și prin fiecare floare.
Postul Paștelui începe cu 40 de zile înainte de ziua Paștelui, iar așa cum l-am perceput eu, el este conotația fizică a introspecției spirituale. Nu poate exista un nou început fără a face înainte o conștientizare a ceea ce a fost bine sau rău, trecută prin trup și urmată apoi de o mărturisire și de o curățare.
In Săptămâna Mare biserici cu miros de lemn vechi se redeschid, iar de luni până vineri oamenii vin la slujbe în fiecare dimineața si în fiecare seară. Încăperile caselor se aerisesc și se împrospătează, grajdurile animalelor, ulițele și cimitirele sunt curățate și ele, iar haine albe de sărbătoare se spală si se lasă la uscat în căldura razelor de soare. Oameni și lucruri se mișcă într-un ritm din ce în ce mai perceptibil. În aer se simte cum toate se petrec și converg înspre un anumit moment, poate cel mai intens, Noaptea Învierii.
Sărbătoarea Paștelui continuă cu prima, a doua și a treia zi de Paște, cu slujbe de sfințire în curțile bisericilor, dansuri, spectacole și o bucuroasă ieșire din lungul post. Pentru trecătorul grăbit atmosfera dintre oameni este una a zâmbetelor deschise, a curățeniei și a veseliei. Însă privită mai atent, odată cu Sărbătoarea Paștelui, după Noaptea Învierii, în aer plutește un sentiment de reînnoit, de apartenență la istorie, la locuri și la timp.
Acum un an, în primăvara lui 2023, era o beznă totală pe ulițele satului din Maramureș în care alesesem să îmi petrec Noaptea de Înviere. Luasem cu ceva timp în urmă hotărârea ca de fiecare sărbătoare a Paștelui, acea noapte să mă găseasca pe rând, la câte una dintre bisericile vechi din satele Maramureșului. Sunt prea multe și prea deosebite pentru a nu le vedea cum prind viață în acea noapte. Cu o oră înainte de miezul nopții satul se simțea a fi gol, iar turla bisericii vechi de peste 500 de ani se proiecta ca o nălucă pe cerul înstelat. Cam pe când începeam să mă îndoiesc că acolo va avea loc vreo slujbă, am zărit aburul unei respirații apropiindu-se din depărtare. Era preotul, iar pentru că ajunsesem mai devreme, mă rugase să-l ajut turnând vin peste anafură, în pahare. Fără ca măcar să ne cunoaștem, simțeam că aparțin acelui loc; devenisem deja unul de-al lor.
Între timp, în sunetele lungi ale clopotelor care se auzeau în noapte peste întregul sat, biserica se umpluse de oameni dinăuntru și până la poartă, toți îmbrăcați în costumele lor tradiționale. Se vorbea tot în șoaptă, însă parcă erau șoaptele unei așteptări îndelungi cu o nerăbdare trădată de ochii lor vii. La miezul nopții luminile se inchiseră iar tăcerea oamenilor deveni totuna cu lemnul bisericii. Dinspre altar se auzi vocea groasă si clară a preotului rostind îndemnul care dăinuie de secole “veniți de luați lumină…”.
Din lumânare în lumânare lumina Paștelui își începu călătoria de la altar, prin biserică, spre curte, ajungând mai tîrziu până în fiecare casă. Chipuri și mâini sunt conturate în întuneric de lumina galbenă a lumânării, strălucirea ei fiind un simbol al faptului că știm de unde venim și încotro ne îndreptăm. Cu lumînările în mâini se iese apoi în curte, ferecându-se porțile bisericii în urma noastră. Alaiul înconjoară astfel de trei ori biserica pentru a se opri din nou la poarta ei unde preotul, simbol al arhanghelului bate pentru a i se deschide “porțile raiului”, într-un dialog cu vocea înfundată, simbol al diavolului. Întreaga scena reprezintă intrarea lui Iisus Hristos și biruirea lui în lumea iadului. Ușile bisericii se deschid larg apoi, slujba Învierii lui Isus continuând înăuntru.
Acesta este momentul de vârf al întregii Sărbători a Paștelui, iar magia lui se regăsește dincolo de dogme, cărți sau religie, în nevoile sufletului și obiceiuri trasate astfel de secole. Timpul se oprește în loc parcă, iar prin poarta lui reușesc să aud vocea bunicii mele care într-o noapte de demult îmi punea o lumânare în mână, șoptindu-mi “nu o aprinde încă…”