Cuvinte și Fotografii: Mihnea Turcu
Octombrie 2024
În copilăria mea timpurie, care se întâmpla pe la mijlocul anilor 80, timpul, așa cum exista el pentru mine părea că nu are sfârșit. Aveam pe atunci norocul ca primii pași în viață să mă găsească la țară, acolo unde lumea spirituală a satului era sursa tuturor trăirilor si sentimentelor mele de copil. În anii aceia lucrurile se faceau încă așa cum se invățase din strabuni, iar noi, copiii, creșteam mai mult din inerție, la umbra experienței și obiceiurilor mai multor generații. Viața la țară, printre multe altele, înseamnă așadar și o întâlnire destul de timpurie, din fericire mai mult filosofică, cu conceptul morții.
Una dintre primele mele amintiri legate de moarte a fost cea a străbunicii mele pe care într-o anumită zi am găsit-o în sicriu, cu mâinile pe piept, având lângă cap, aprinsă, o lumânare. Avea peste 90 de ani și nimic în jurul înmormântării ei nu a exprimat tristețe. Totul s-a întâmplat intr-un ritm natural, parcă venit de demult, ca o ploaie liniștită de vară. Golul din sufletul meu și gândul că nimeni nu o să mai joace cărți cu mine mi-au fost alinate de bunica, „lasă, că o să ne întâlnim cu dânsa poate mai târziu, pe cealaltă parte…”
Cândva la sfârșit de octombrie și început de noiembrie, satele din Transilvania și mai ales cele din Maramureș sărbătoresc Luminația, ziua de pomenire a celor care nu mai sunt printre noi, a morților. Data nu este una fixa, ea stabilindu-se în jurul sărbătoririi Sfântului Dumitru, fiecare sat având propria cutumă în alegerea precisă a zilei.
De Luminația, sau Sâmedru cum i se mai spune in Maramureș, cimitirele, devin adevărate grădini de culoare și lumină. Pregătirile pentru iluminație încep cu două – trei zile înainte când se curăță gardurile, copacii și crucile și se împrospătează pământul de pe morminte.
În cultura populară fiecare mormânt este privit ca o replică în miniatură a muntelui, element sacru, considerat rezervor al vieții și loc de întâlnire al pământescului cu cerescul. Începând de dimineață și până târziu în jurul amiezii mormintele sunt împodobite cu flori colorate și cu zeci de lumânări în așteptarea preotului. La venirea acestuia, însoțit de diacon și cârsnic, la fiecare mormânt se ține un parastas de pomenire. Cei vii, familia, au așternute deja numele tuturor celor morți din familie pe o bucată de hârtie și au aduse cu ei o sticlă cu vin, simbol al nemuririi și un colac sau o pâine, simbol al hranei spirituale.
Unind două lumi
Momentul aprinderii lumănării însă este momentul sacru al întregului eveniment. Atunci se naște puntea care face legătura între viață și moarte. Focul aprinde fitilul lumânării care topește ceara și face lumină. Materia, ceara, se dizolva în eter, iar în acest proces ea degajă lumina. Iar lumina este cea care face posibilă comunicarea între lumi, alungând întunericul din lumea morților și atrăgând viața din lumea viilor. Aprinderea lumânării este totodata și gestul care în inimi alină lipsa și dorul…
După parastas, familiile pregătesc masa cu mâncăruri de post, sarmale cu ciuperci, gogoși, vin și horincă. În convingerea populară o masă mai bogată semnifică o pomenire mai adâncă a morților, iar hrana împărtășită pe tărâmul acesta le va ajunge mai mult timp în lumea de dincolo.
În tot acest timp veselia este prezentă și ea printre morminte pentru că cete de copii preumblă de la un mormânt la altul căutând să își umple desagele cu dulciuri pentru săptămânile ce urmează. Cimitirul, un loc sacru al satului, devine astfel pentru câteva zile în fiecare an, un loc de comuniune, de mântuire și de sărbătoare, iar în lumina tot mai plăpândă a apusului lumânările dau trăire din nou mormintelor, re-aducându-le pe scena vieții satului.
Care este valoarea și însemnătatea acestor celebrări arhaice după câteva decenii de evoluție științifică și globalizare, rămâne la alegerea și interpretarea fiecăruia dintre noi. Pentru înțelegerea vieții spirituale a satului însă, cunoașterea acestor obiceiuri este una esențială. La nivel personal însă, referindu-ne strict la valorile și percepțiile autorului acestui scurt articol, a trăi viața cu conștiința permanentă a sfărșitului, a morții, nu poate decât să intensifice percepția și importanța prezentului. Pană la urmă, „moartea”, cel puțin în înțelegerea noastră de până acum, a fost, este și va fi singura certitudine. Iar mie unul îmi este extrem de greu a crede în cea mai ușoară dintre variante, aceea că din energie, vibrație, simțire, viață, după moarte, ne transformăm cu toții în… nimic !?
Câteva idei au fost inspirate din frumosul articol al Corinei Isabella Csiszar, „Iluminația la Oncești”
